M-am aşezat în fund, pe podea, cu spatele rezemat de peretele rece şi alb. L-am aşteptat să se mişte, să-şi revină şi să se întoarcă spre mine.
Într-un tîrziu, m-a privit. Deloc surprins.
“Salut, Yoghinule! Ce făceai acolo?”
“Mi-am încetinit bătăile inimii.”
“Nu ţi-e frică să nu ţi se oprescă naibii de tot?”
“Parcă ai fi mama…”
“Şi de ce faci asta?”
“Senzaţia interesantă vine chiar la final. Exerciţiul ăsta creşte fluxul sanguin spre creier şi din cauza asta te simţi inundat de o pace imensă. Totul devine foarte clar, îţi poţi focaliza mai uşor energia în direcţia dorită. Şi mai există un efect benefic, cel pe care îl caut şi cu multe alte exerciţii: mi se reduce metabolismul şi apetitul, fără ca asta să-mi afecteze deloc vitalitatea.”
Peretele din faţa lui e complet gol, cu excepţia unui portret alb-negru, înrămat. Un chip banal, de bărbat. Un tip cu barbă. Cu altă ocazie îl întrebasem al cui e portretul. Pe un ton respectuos, îmi răspunsese simplu, “maestrul”.
Poate că pentru el reprezintă o altfel de icoană, cu un alt Hristos.
“Yoghinule, am descoperit cum a făcut Gonzo să te bată, atunci, demult, în vara aia ciudată!”
“De-asta ai venit?”
“Da, şi de asta… Tot încerc să-mi aduc aminte ceva – de cînd exact nu mai dorm bine… am tot felul de vise împuţite, Yoghinule. Mi-am adus aminte de toate chestiile vechi… Nu-mi fac bine amintirile de nici un fel. Cîteodată nici nu sînt aşa sigur că s-au întîmplat toate lucrurile astea. Cred că şi de-asta nu mai am somn. Zac în pat, cîte zece ore sau mai mult şi tot obosit mă scol. Visez tot felul de grozăvii.”
“Ce?”
“Că n-o să-mi iasă conjectura niciodată, sau oameni mutilaţi care cerşesc, iar eu, în loc să le dau bani, le arunc ciornele mele mîzgălite, alteori cîini şi oameni care cad de pe blocuri şi se storcesc chiar lîngă mine. Încerc să fug, dar am nişte sîrme prinse de cap care mă ţintuiesc acolo, ca şi o lesă… Nu-mi aduc aminte mare lucru din ele, dar ştiu că mă obosesc îngrozitor!”
“Ai încercat ce te-am sfătuit?”
“N-am timp să meditez, Yoghinule. Întîi trebuie să-mi găsesc un serviciu. Mama nu mai are mult pînă mă dă afară.”
“Deci n-ai mai avansat la conjectura ta…”
“Ba da. Întotdeauna avansez. Dar prea încet. Fac douăzeci şi şapte de ani şi nu a auzit nimeni de mine, Yoghinule.”
Mi-a pus palma pe umăr – un gest care altădată m-ar fi calmat ca şi un cîntec de leagăn.
“Şi zi aşa, vrei să-mi spui cum m-a bătut Gonzo?”
“Numai dacă vrei…”
“Mi-am dat şi eu seama, chiar de-atunci.”
“Din timpul meciului?”
“Ce naiba, eşti pe lună? Imediat după meci, normal…”
“Cu laptopul?”
“Cu laptopul. Cum altfel?”
“Băga mutarea ta pe ecran şi aştepta să-i spună laptopul cum să riposteze. Cum de nu te-ai prins pe loc?”
“Tocmai asta e, trucul a fost prea simplu. Cu asta m-a păcălit.”
“Dar eşti cel mai bun!”
“Şi totuşi nu m-a ajutat la nimic.”
“Dar atunci ai anulat pariul?”
“Am încercat! I-am cerut revanşa dar mi-a impus să-mi respect promisiunea. N-are nici o valoare ce spui a doua zi, după ce tîrgul a fost încheiat, aşa a spus.”
“Aşa că l-ai învăţat…”
“N-am avut de ales!”
“Ce l-ai învăţat?”
“Ce mi-a cerut.”
“Eu ştiam că ţi-a cerut să-l înveţi să controleze oamenii din priviri!”
Nu răspunde.
“Dar de putut, se poate?”
Vorbeşte rar, de parcă îşi caută cuvintele. Şi încet, ca şi cum nu vrea să le audă şi altcineva
“Orice se poate, cred. Capacitatea creierului e uriaşă. Prin exerciţiu, concetrare şi respiraţie, orice se poate. Unii spun că poţi să controlezi o întreagă audienţă, printr-o halucinaţie colectivă. Că îi poţi face să vadă ce vrei tu să vadă.”
“Vrei să spui că aşa ne-ai făcut atunci să o vedem pe tipa aia dormind pe cuie? Dar asta e rău, nu!? Mai ţii minte, cînd eram copii şi vorbeam despre India Secretă? Unii vor să fie numai fachiri, iar alţii devin guru, tu ai spus-o. Şi că metodele sînt aceleaşi, dar important este la ce le utilizezi şi unde vrei să te opreşti. Ai spus că tu nu o să fii niciodată fachir, Yoghinule! De ce m-ai minţit, zi? De ce m-ai minţit, mă, atunci cînd eram copii?”
Slăbiciunea de dinainte, cînd mă gîndisem la tata, a revenit, cu tot cu copilărie, cu sentimentul că sînt caraghios, mic şi neînsemnat.
Mă simt iar vulnerabil, ca un ţînc.
Îmi privesc mîinile şi din nou le găsesc nepotrivit de mari. O lacrimă mi-a căzut pe podul palmei.
“Oricum, secretul este din nou numai al tău.”
Mă priveşte cu îngrijorare. E oare îngrijorat pentru mine sau pentru el?
“Răul nu dispare atît de uşor…”
Înghit în sec. Deci e adevărat: Gonzo a revenit, el a fost cel cu care m-am întretăiat pe stradă noaptea trecută!
“Cum? De unde ştii? Ai aflat de undeva?”
“Nu. Pur şi simplu ştiu că e aici.”
Îl privesc drept în faţă. Îi caut ochii, dar el urmăreşte cu privirea o musculiţă care merge pe podea, aproape de picioarele lui încrucişate. O prinde cu o mişcare abilă, se ridică şi-i dă drumul pe fereastră.
“Ştii că nu l-am văzut niciodată pe taică-tu?”
“Şi?”
“Nu, numai aşa… voiam să-ţi spun…”
În cameră e o linişte perfectă, de parcă dormitorul ar fi perfect antifonat.
“Ştii ce înţeleg eu prin moarte? O trezire în care nu-ţi mai găseşti trupul.”
E oribil de cald. Aş vrea să-mi lipesc sticla mobilului de frunte, ca să mă răcoresc un pic. Este numai o iluzie, faptul că sticla ar fi mai rece decît podeaua, ştiu asta. Toate obiectele dintr-o cameră au aceeaşi temperatură. Tot ce contează este coeficientul de transfer termic dintre cele două corpuri.
Coeficientul de transfer dintre corpul meu şi mobil este foarte bun.
“De ce naiba n-ai omorît musca aia, cum face toată lumea?”
“Ce rost avea? Poate că cineva tocmai se trezise în ea.”
Albul perfect al pereţilor, liniştea nenaturală sau poate ciudăţenia din vorbele Yoghinului, mă face să-mi fixez privirea pe tabloul din perete, dar tabloul începe să se rotească în jurul meu, constant şi precis ca un satelit. Ameţeala mă forţează să-mi închid ochii.
“Nu vrei un pahar cu apă, sau altceva? Te simţi bine?”
“Sînt ok, Yoghinule. Mi-am revenit. Trebuie să mă pun pe picioare pentru mîine. Am o zi importantă rău. Cine ştie ce întrebări îmi vor pune la interviu. Sper totuşi să-l iau. Mă-ntreb ce fel de servici o fi?”
“O să fii în regulă, sînt sigur.”
“Vrei să spui că o să iau interviul?”
“Am impresia că m-ai luat drept ceea ce nu sînt!” declară Yoghinul, amuzat. “N-avea grijă, chiar şi eu, dacă aş şti numerele alea, m-aş duce să le joc şi aş aştepta extragerea de mîine ca pe altceva.”
Mă uit la peretele alb. În gol.
Scot totuşi mobilul din buzunar, nu să-l lipesc de frunte ci doar ca să văd ce oră e.
“Crezi că ar fi bine dacă…”
“Cred că ar fi bine dacă nu te-ai mai gîndi la toate tîmpeniile.”
“Ce pot să fac?”
“Ai probleme de somn, eşti zdruncinat, ai coşmaruri pe care nu le poţi controla. Eu, în locul tău, m-aş gîndi cum să fac să-mi revin.”
Nu-i prima oară cînd Yoghinul îmi ghiceşte gîndurile.
“Asta vreau! Să-mi revin! Sper că sînt pe pista cea bună! Interviul, apoi poimîine am o consultaţie la doctor. O să dorm la spital, sub supraveghere. O să-mi găsească hiba, iar după aceea o să pot dormi din nou. Să muncesc şi să dorm – ca toată lumea! Să n-am ambiţie, Yoghinule, ştii visele alea mişto, gen cum ai în copilărie? Parcă le simt pe toate aliniate, ca nişte turturele zgribulite pe-un fir de telegraf, aşteptînd să-şi ia zborul dintr-odată, ca nebunele.”
“Visele pot fi controlate. De fapt asta-i tot ce voiam să-ţi spun.”
“Visele pot fi controlate?”
“Da, coşmarurile pot fi controlate şi transformate în vise. Eu pot. Sînt mulţi care reuşesc asta. Ca să le controlezi, trebuie mai întîi să ai controlul energiilor vitale ale corpului. Asta se obţine prin exerciţii de respiraţie si de yoga. Există şi alte metode, pe care nu le ştiu. Nu te mai juca cu mobilul, să nu-l scapi!”
Mă conformez repede pentru că nu vreau ca el să tacă exact acum.
“Poate că atunci n-ai mai avea nevoie de doctori şi ai reuşi să-ţi rezolvi problema singur.”
“Dar tu nu poţi să mă ajuţi?”
Nu mi-a răspuns.
Apoi am discutat despre Poliţist, întrebîndu-ne dacă o să scape teafăr din misiunea de şase luni din Buzău. I-am povestit că vorbisem la telefon cu Adi din Canada, dar nu s-a mirat, ca mine, că la cît era Adi de afon la engleză, tot reuşise să-şi găsească serviciu în doar o lună. Muncea în Toronto, pentru un italian, într-o brutărie care se numea Perfetta Italian Backery. Am repetat, pe rînd, numele brutăriei şi parcă ne-am simţit dintr-odată mai aproape de nenorocitul de Adi. În scurt timp, m-am ridicat să plec, pentru că se făcuse cam tîrziu – nu pentru mine, în ciuda interviului, ci pentru Yoghin.
Am dat mîna cu el, chiar în holul de la intrare şi ne-am urat noapte bună.
(Prima parte aici: https://www.liternautica.com/yoghinul/ )
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Două texte unul după altul cu yoghini, al lui Costel scris ca o experienţă „din interior”, al tău ca observator exterior (am citit acum şi prima parte).
Faine ambele, şi parcă se completează unul pe celălalt ca yin şi yang :)
Perfetta Italian Bakery pe post de tantra.. distractivă chestie!