„Ca şi taoiștii, cred că lumea poate fi cunoscută din pragul casei” – interviu cu Felicia Mihali

Felicia Mihali a absolvit Facultatea de Litere din București, secția Română, Franceză, și apoi facultatea de Limbi si Literaturi Străine, secția Olandeză, Chineză. În România a lucrat în București la ziarul Evenimentul Zilei ca jurnalist cultural. În anul 2000, emigrează la Montreal și începe să scrie în franceză. În paralel cu activitatea literară, la Montreal, a studiat în cadrul programelor de Istoria artei și de Creație literară la Université de Montreal. A scris înainte de plecarea din țară trei romane: Ţara Brînzei (1998), Mica istorie (1999) si Eu, Luca si Chinezul (2000).
La Montreal, pe lîngă activitatea literară, lucrează de mai mulţi ani ca profesoară, mai întîi de engleză, apoi de franceză, iar în prezent predă istoria. De asemenea, a predat limba franceză la Beijing, China precum şi în rezervaţia Innu Matimekush (Schefferville) din nordul provinciei Quebec, Canada.
În franceză a publicat L’enlèvement de Sabina, roman, XYZ Éditeur, Montréal, 2011; Confession pour un ordinateur, roman, XYZ Éditeur, Montréal, 2009; Dina, roman, XYZ Éditeur, Montréal, 2008; Sweet, sweet China, roman, XYZ Éditeur, Montréal, 2007; La reine et le soldat, roman, XYZ Éditeur, Montréal, 2005. Primele sale cărţi publicate în Quebec au fost traduceri a două romane apărute în România, înainte de a imigra. Le Pays du fromage, 2002 ( traducere proprie după Ţara Brînzei, 1999) și Luc, le Chinois et moi, 2004 (Eu, Luca si Chinezul, apărută în româneşte cu două săptămîni înainte de a pleca în Canada).
Ultimele sale două romane sînt scrise în limba engleză : The Darling of Kandahar (2012) şi A Second Chance (2014), ambele la editura Linda Leith Publishing.

INTERVIEVATOR

Felicia, să începem pornind de la un interviu mai vechi de-al tău, din anul plecării tale din România, în care spui aşa: De fapt, toate cărţile mele erau scrise:”Ţara brînzei”, „Mica Istorie” şi „Eu, Luca şi chinezul”. Au fost peste tot la concursuri – la „Nemira”, la „Cartea Românească”, dar nimeni nu a băgat de seamă că există o substanţă în ele. Nu a existat nici un fel de interes pentru cărţile mele, până am întâlnit-o pe Diana Crupenschi de la Editura Image. I-au plăcut manuscrisele mele, am discutat pe text, am făcut mici modificări (…) A fost marele meu noroc că am întâlnit-o la timp că să salvez aceste cărţi, pentru că eu oricum aş fi plecat în Canada şi ele ar fi fost uitate.
În fond, de asta plec: ca să mă afirm şi acolo că scriitoare, ca să am posibilitatea de a-mi face cunoscute cărţile şi nu ca să am o viaţă comodă. Nu vreau să ajung ca mulţi dintre scriitorii şi poeţii noştri care au o bătrâneţe sfâşiată de mizerie şi umilinţă, în loc să şi-o poarte tihnită şi aureolată de celebritate. Deci, aş vrea să lupt pentru cărţile mele şi să le fac o carieră internaţională.
Felicia, au trecut cincisprezece ani de cînd ai spus asta. Crezi în continuare că ai mizat bine, că ai fost inspirată lăsînd cariera din România pentru “pasărea de pe gard” care era Canada atunci pentru tine?

FELICIA MIHALI

Mulţumesc că mi-ai amintit de acest interviu. Recunosc bravada tinereţii cînd crezi că totul ţi se cuvine şi mai ales că eşti făcut să schimbi lumea. Acum aş ezita mult să mă arăt atît de orgolioasă, dar pînă la urmă, da, cred că am făcut bine că am plecat din România. În plan personal trăiesc şi acum sfîşierea de a fi părăsit spaţiul familiar, cultural şi lingvistic, în care am crescut. Dar în materie de creaţie, de acumulare şi transformare, în Canada am evoluat, am făcut progrese şi ca individ şi ca autor.

INTERVIEVATOR

La trei ani de la sosirea în Montreal spui aşa: Comunitatea noastră, mă tratează cu o indiferenţă care mă doare. Din cele 20 de exemplare ale cărţii mele care existau în magazinele româneşti, în primele două luni nu se vînduse nici măcar unul.
Concluzia pe care o trag este că de-a lungul carierei tale, suportul pe care l-ai primit din partea canadienilor a fost mult mai mare decît cel pe care l-ai primit din partea românilor (atît a celor din România cît şi a celor din diaspora).
Mai mult, ai spus undeva că ai făcut efortul de a traduce în română unele dintre romanele tale publicate în Canada dar că editurile din România răspund greu la e-mailuri sau nu răspund deloc, într-un cuvînt nu prea sînt sînt interesate. Cum îţi explici această stare de fapt? Cum este posibil ca un scriitor să lupte mai mult pentru publicarea în limba sa maternă decît în celelalte două limbi “de adopţie”?

FELICIA MIHALI

Da, indiferenţa comunităţii româneşti din Montreal – se spune totuşi că sîntem 45.000 de români în zonă -, mă întristrează şi acum. Şi asta pentru că e o comunitate educată, o imigraţie formată din oameni cu studii avansate, o elită care, bănuiesc, a deschis o carte de literatură. La lansările mele nu vin decît o mînă de români, în general familie şi prieteni. În mod ciudat, Facebook-ul, unde am ceva admiratori să zicem, nu mi-a adus decît un singur nou cititor la lansări, o muziciană de la McGill. Ziarul Pagini Româneşti a făcut de asemenea promoţie, deci nu se poate spune că nu au ştiut. Dar trebuie să îi acorzi fiecăruia circumstanţe atenuante, toţi au o viaţă dură la servicii, locuiesc în periferie cei mai mulţi, aşa că înţeleg că după o zi de muncă e greu să vii în centrul oraşului la lansări. În ce priveşte interesul sau dezinteresul editorilor români pentru cărţile mele, e un fenomen pe care nu îl înţeleg şi refuz să îmi bat capul. Aşa cum am zis de multe ori, cînd vor fi gata să mă publice, eu sînt gata. Am deja două traduceri în româneşte, Dina şi Iubita din Kandahar care îşi aşteaptă liniştite editorul. În rest, ar fi prea mult stres să mai bat la uşi. Cred că trebuie să mă concentrez pe cărţi noi şi nu cum să le promovez pe cele vechi. Dacă sînt cu adevărat bune, într-o zi se vor vinde singure. Din experienţa mea literară ştiu că nu numai Shit happens în viaţa noastră. Din cînd în cînd, cînd crezi că totul e pierdut, răsare o oportunitate la care nu te aşteptai şi care schimbă totul. Problema mea e de asemenea că nu vreau să public cu oricine şi în orice condiţii, de asta cred că aşteptarea va fi mai lungă.

INTERVIEVATOR

Ai scris zece romane în optsprezece ani, eşti o scriitoare prolifică şi asta pe lîngă studiile pe care le-ai făcut în timpul acesta, pe lîngă traduceri, timpul petrecut la serviciu, cu familia şi aşa mai departe. Cum reuşeşti toate aceste lucruri? Ai timp şi de vacanţe?

FELICIA MIHALI

Adevărul e că nu sînt mare amatoare de vacanţe. Am şansa, sau neşansa dacă vrei, să locuiesc în periferie şi să lucrez în periferie. Pe scurt, drumul pînă la şcoala unde lucrez îl fac pe bicicletă, iar acasă am o linişte totală unde pot să mă concentrez. Evident, problema e cînd la rîndul meu trebuie să răspund la invitaţii de lansări sau vernisaje care se petrec în timpul săptămînii, deoarece după şcoală, seara, sînt obosită. Dar trecutul podului cu maşina din Laval îmi ia 15 minute. Toată chestia e să mă mobilizez şi să ies din casă. Timpul e groaznicul meu inamic, nu ştiu cum să îl păcălesc, să îl înşel. Mă lupt cu el în permanenţă, încerc să mi-l eficientizez la final de săptămînă, vara, în cele două luni de vacanţă. Sînt prolifică pentru că sînt disciplinată. O disciplină care le face viaţa grea mai ales celor din jur. Rutina îmi place. Dimpotrivă, tot ce îmi schimbă obiceiurile cotidiene, precum ora la care îmi beau cafeaua, orele mele de lectură obligatorie, orele de scris – dimineţa în special -, asta mă destabilizează şi îmi creează discomfort. Ca şi taoistii, cred că lumea poate fi cunoscută din pragul casei. Pentru asta sînt atîtea cărţi la dispoziţie.

INTERVIEVATOR

Ai un roman de care nu te mai simţi ataşată? Ştii că unii scriitori îşi renegă mai tîrziu unele dintre operele “de tinereţe”. Care este romanul la care nu prea mai ţii (dacă acesta există) şi, invers, care este cel de care te simţi cel mai legată?

FELICIA MIHALI

Cartea care m-a lansat cu mult succes este Ţara brînzei şi poate din acest motiv mă sînt cel mai ataşată de ea. Cred că are acea noutate, nebunie, insolenţă, agresivitate care fac dintr-un debut oarecare unul spectaculos. Ţara brînzei a şocat pe bună dreptate şi încă resimt acea undă de admiraţie dublată de teama de a fi în faţa unui freak. După ce au citit Ţara brînzei, cei care mă întîlnesc sînt absolut şocaţi că sînt o fiinţă extrem de normală şi, mai ales, că îmi place brînza. Acum am multă tehnică, sînt un artizan desăvîrşit, ştiu cum să scriu, dar mă întreb dacă inspiraţia e la înălţime, dacă aş mai avea curajul să fac chestii atît de curajoase, cu atîta nonşalanţă faţă de reacţia celorlaţi. Cred că pe măsură ce îmbătrînesc, scriitorii devin tot mai precauţi în a nu-şi atrage adversităţi, în a nu deranja, şi asta le distruge total opera.

INTERVIEVATOR

Prima ta carte a avut succes în România. Practic, ce înseamnă succes în România? În cîte exemplare s-a vîndut? Cineva îmi spunea că şi în America de Nord, succesul e relativ şi că best-seller e definiţia unei cărţi care se vinde în 2.500 de exemplare.

FELICIA MIHALI

Ţara brînzei ar putea fi numit best-seller, în sensul că a făcut multă vîlvă, s-a bucurat de o recepţie bună, cu critici elogioase peste tot, cu cîteva excepţii care cred că erau de o rea voinţă de ordin personal. Cei care au lovit în mine doreau de fapt să lovească în Cristoiu – care nici măcar nu mai era şef la Evenimentul zilei. Tirajul a fost de 1000 de exemplare, ceea ce pentru un debut este o cifră foarte bună. Poate că ar fi existat o retipărire dacă aş fi fost în România, dar cum am plecat şi cartea a plecat o dată cu mine. În ce priveşte euforia succesului, recunosc că a fost o epocă de glorie pentru mine care corespundea evident şi cu tinereţea. E bine să fii tînăr şi să ai succes, nu-i aşa ? Iar eu am fost privilegiată să le am pe ambele la vremea aceea.

INTERVIEVATOR

Ai făcut incredibilul efort de a ajunge scriitoare apreciată de limba franceză. Ce te-a făcut să iei de la capăt efortul cu o a treia limbă, engleza?

FELICIA MIHALI

Am decis să scriu în engleză în momentul în care mi s-a părut că în franceză am devenit prea “vorbăreaţă“, ceea ce se întîmplă inevitabil cînd ştii prea bine o limbă. Este extrem de greu să rezişti tentaţiei de a spune totul, ori cînd stăpîneşti o limbă prea bine rişti să cazi în extrema detaliilor şi să nu ştii cînd să te opreşti. O limbă nouă are avantajul că îţi impune bariera vocabularului. Tot căutînd cuvîntul potrivit, verbiajul se calmează. Din toată efervescenţa ideilor care te năpădesc în prima fază, rămîne treptat doar nucleul greu, esenţa.
E minunat să vezi simplificarea pe care o poţi face manevrînd limbajul ca pe nişte instrumente pe masa de operaţie. Toate sînt ascuţite şi pot fi foarte periculoase, de aceea trebuie să le manipulezi cu grijă. În plus, sînt tot mai convinsă că de fiecare dată cînd schimbi limba, schimbi stilul dar şi subiectul. De exemplu, subiectul migraţiei pentru mine rămîne ceva extrem de sensibil şi pînă de curînd am ezitat. Cît timp am scris în franceză, nu am avut curajul să scriu despre trăirile unui imigrant. Franceza este o limba pe care o stăpînesc foarte bine, o limbă pe care o pot reda în cele mai elaborate nuanţe iar într-un roman “al emigrantului” asta poate fi un minus. În franceză sînt nostalgică, stilul meu e încărcat, tragic. Iată de ce mi-a fost teamă să scriu despre imigraţie în această limbă tocmai pentru a nu cădea în capcana de a prezenta emigrantul ca pe un cetăţean de mîna a doua.
Există extrem de multe cărţi în literatura canadiană în care emigrantul e condamant să trăiască în condiţii insalubre, printre gîndaci, doctor veşnic condamnat să conducă taxiul. Ei bine, există şi acest tip de realităţi dar există şi emigranţi care se integrează, care au succes în ţara de adopţie. În general se scrie puţin despre acestă categorie a reuşitei. Preferăm încă, din motive literare, să scriem despre faţa neagră a imigraţiei, cu experienţe traumatizante, pentru că asta atrage cu adevărat atenţia. În engleză în schimb, pentru că e o limbă pe care o cunosc mai puţin şi pentru că am un stil mai puţin riguros, am găsit un ton mai lejer de a vorbi despre imigraţie, undeva între cinism şi umor. În al doilea rînd, experienţa mea personală a fost principala sursă de inspiraţie. În cei 15 ani de viaţă în Canada s-au întîmplat multe dar şi cîteva reuşite. Familia mea s-a mărit, copiii noştri au reuşit – sîntem, dacă vrei, o mică poveste de succes -, şi mi-am zis că decît să inventez, mai bine să scriu despre ce mi s-a întîmplat mie şi alor mei. De ce să mă întorc mereu la primele luni de imigraţie ale unui individ, care sînt traumatizante, în loc să scriu despre lucrurile bune care li se întîmplă multora, cei care vor cu adevărat să aparţină acestui loc. Asta am făcut în A Second Chance, prima carte în care vorbesc despre comunitatea românească.

INTERVIEVATOR

Mi se pare foarte interesant ce spui şi aceasta datorită faptului că în ultimul rînd citesc destul de multă literatură românească contemporană şi am observat ce spui şi tu: majoritatea scriitorilor abordează teme negre, deprimante… de la cei foarte cunoscuţi cum ar fi Radu Aldulescu (Cronicile genocidului), Doina Ruşti (Lizoanca) la prozatorii mai noi, care au scris romane probabil mai puţin cunoscute, cum ar fi Şoseaua Căţelu, Kinderland şi ţi-aş putea enumera cel puţin zece, în care subiectele sînt: sărăcia, violul, avortul, corupţia, depravarea, consumul de stupefiante, copiii care cresc în România cu părinţi plecaţi la muncă în occident, etc. Crezi deci că scriitorul român din diaspora poate aduce un suflu proaspăt în literatura contemporană românească (o altă perspectiva sau subiecte originale, diferite de cele tratate de scriitorii autohtoni)?

FELICIA MIHALI

Temele negre nu sînt o exclusivitate a literaturii române. Anul acesta am fost în două jurii foarte importante de acordare a burselor de creaţie în Quebec şi Canada. Am evaluat deci vreo 200 de dosare de autori, cu proiecte de romane unul mai sinistru ca altul. Mulţi privilegiază aceste teme şi cred că sucesul cu orice preţ explică această alegere. Evident, convingerea şi simpatiile mele literare sînt în altă parte, deşi nu trebuie uitat că Ţara brînzei, cartea mea de debut, frola acelaşi univers mizerabilist. Bănuiesc că e puţin şi nebunia tinereţii în joc. În afară de Radu Aldulescu, nu ştiu dacă la 50 de ani mai ai chef să inventezi o faţă atît de sinistră a umanităţii. Cei care trăiesc cu adevărat ororile, a se vedea exodul sirian, nu ştiu dacă au neapărat chef să le descrie în romane. Aşa că de multe ori ororile sînt scrise de cei care trăiesc în confort şi asta dă o notă de falsitate greu de trecut cu vederea. În ce priveşte rolul scriitorului român din diaspora, cred că rolul lui e mai ales important în spaţiul în care trăieşte. O poveste canadiană interesează mai ales un cititor canadian, pentru că se poate regăsi în ea la primul nivel. Un roman scris de un autor de origine română poate aduce ceva nou şi necesar în literatura canadiană, în timp ce în România cărţile lui pot apărea ca subiect exotic – un capriciu al cuiva care o duce bine şi are chef să se joace de-a tragedia din plictiseală. Cei care trăiesc în Canada şi continuă să scrie în româneşte şi să publice în România, mi se pare că riscă la un moment dat să nu mai aparţină nicăieri. În al doilea rînd, o dată ce imigrăm, metabolismul nostru se schimbă. Chiar dacă crezi că percepi încă realităţile din România la justa lor intensitate, e puţin probabil… De departe, nu mai poţi lua pulsul acestui mare corp format din atîtea contradicţii. Iar literatura te trădează uşor. Ceea ce hrăneşte o carte bună este tocmai experienţa nemijlocită. Cred că, din fericire, cititorul român este destul de versat şi e greu să îi vinzi contrafaceri. Dar pînă la urmă toate aceste considerente nu valorează nimic. Ele sînt doar experienţa mea personală. Fiecare autor e unicat. Fiecare autor are datoria să dovedească că are dreptate şi că alegerea lui e cea mai bună.

INTERVIEVATOR

Ce suport ai primit pînă acum din partea României? Mă refer nu neapărat la vreo bursă pentru scris ci şi fonduri de traducere sau suport din partea ICR, ambasadei, consulatului şamd? Dar din partea Canadei? Ai primit vreun sprijin? Cum ai fost tratată de editurile canadiene cu care colaborezi?

FELICIA MIHALI

Suportul oferit de Ambasada României se rezumă la întîlniri cu publicul în general, care mi-au dat ocazia să îmi lărgesc puţin sfera de cititori sau de cunoştinţe, dacă vrei. Aşa te-am cunoscut şi pe tine, la una dintre întîlnirile organizate de Ambasada din Ottawa, deci, voilà, ele sînt eficace. Apoi, ICR mi-a făcut de trei ori trei mari cadouri. Unul a fost o conferinţă organizată la Bucureşti în 2006. Alta a fost o participare la Zilele francofoniei la Madrid. Ultima a fost o invitaţie la tîrgul de carte de la Goteborg, în Suedia. Din păcate pînă acum toate aceste proiecte nu s-au materializat cu traduceri, dar pentu asta, încă o dată, nu pot fi acuzaţi decît editorii. Quebecul şi Canada mi-au oferit mai mult suport dar e normal. Sînt de acum membru al celor două uniuni de scriitori, franceză şi engleză, figurez în antologii, operele mele se studiază în programele universitare. Particip la festivaluri, jurizez premii şi burse, şi la rîndul meu am primit cîte o bursă de creaţie pentru fiecare roman. Despre editorii mei de la XYZ şi LL Publishing, vreau doar să spun că sînt ireproşabili : oneşti, corecţi, perfecţionişti cu fiecare cuvînt şi virgulă. Şansa mea de a publica aici, lor li se datorează.

INTERVIEVATOR

Mulţumesc din inimă pentru timpul acordat acestui interviu, Felicia Mihali. Mult succes şi inspiraţie în continuare !

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.