Am avut marele noroc să copilăresc într-o casă unde biblioteca familiei a jucat un rol important în educarea mea, mai mult decît au făcut-o școlile. Este o declarație ieșită din comun, dacă vă spun că am predat limba romînă cel puțin treizeci și cinci de ani, unor elevi cărora prea puțin le păsa de citit. În perioadele mai norocoase, aveam cel mult doi copii care păreau cu adevărat interesați de literatură. Aceștia erau elevi care în general nu excelau la învățătură, aveau note slabe la majoritatea materiilor. De ei m-am simțit cel mai apropiat. Aveau privirile de oameni înțelepți. Pe unii îi prindeam cu cărți ascunse sub bancă atunci cînd predam gramatica. Jules Verne, Karl May, Conan Doyle, Ion Creangă, Petre Ispirescu – erau autori citiți și de mine în timpul copilăriei și adolescenței. Îi certam că nu erau atenți la ore, dar o făceam cu restrîngere, pentru că așa cereau regulile. Făceau parte din grupul acela de elevi mai retrași. Știam că, la fel ca mine cînd aveam aceeași vîrstă, se simțeau mai atrași de lumea cărților decît lumea unde cei de o seamă cu ei se luau la bătaie pentru orice nimicuri, încercau să își demonstreze superioritatea, ciupeau și pălmuiau fundurile fetelor și îi imitau pe cei mari în privința înjurăturilor.
Simțeam o deosebită plăcere cînd, după ani, auzeam de vreunul dintre acei copii-cititori că a publicat o carte. Am un raft în bibliotecă rezervat special cărților semnate de foștii mei elevi. Îmi sunt cele mai dragi dintre toate. Pe primele pagini, alături de semnăturile autorilor, scrie în cerneală (port cu mine același stilou dintotdeauna, cu cerneală neagră, cînd mă duc la lansările de carte) Domnului profesor Ștefănescu și o scurtă completare de genul cu recunoștință sau care nu m-a lăsat corigent, deși aș fi meritat sau care m-a încurajat să scriu. M-am abonat la majoritatea revistelor importante de cultură din țară. Le deschid de fiecare dată cu nerăbdare. Soția mea glumește pe această temă, uneori cam răutăcios, dar nu mă supăr. Știu că mă înțelege.
Am făcut o introducere cam lungă pentru ceea ce mi-am propus să spun prin acest text care nu este pînă la urmă unul memorialistic, așa cum ar putea da impresia cele de mai sus. Cînd ajungi la o vîrstă înaintată, te alegi cu tendința de a te lungi cu vorba, cantitatea din informații strînsă de-a lungul anilor ar vrea parcă să erupă, așa că într-un fel depui efortul să te cenzurezi sau măcar încerci să o faci. Îți închipui că ai multe de oferit din propria înțelepciune, cîștigată ca îndelung observator al comportamentului semenilor tăi. O, ce greșeală și cîtă infatuare există în acest raționament! Dar în timp ce scriu rîndurile de față, nu mă contrazic? Nu încerc oare să pozez într-o lumină care să mă avantajeze, să mă salveze de penibil? Sunt un bărbat aflat pe ultimele sute de metri din drumul către necunoscut. Înțeleg că există mai multe așteptări din partea mea decît a cuiva aflat la jumătatea vieții. Ce vă pot oferi din lunga mea experiență? Pentru a mă ridica la înălțimea așteptărilor, aș fi în stare să scriu atîtea pagini încît, puse una peste alta, să treacă dincolo de nori. Dar uitați că nu sunt în stare să-mi formulez o simplă opinie legată de subiectul prezentei scrieri. Ce subiect, veți întreba?
De pe raftul din dreapta mesei de scris, cărțile foștilor elevi par a se înclina spre mine. Vreau să scriu despre miile de vieți pe care le-am trăit cu fiecare carte citită. Despre milioanele de persoane (nu personaje) pe care am avut norocul să le cunosc, despre multele locuri văzute, despre lumile pe unde m-am plimbat, despre morțile și reînvierile mele. Totuși, pentru început voi încerca să răspund pe scurt la următoarea întrebare: este necesară literatura?
Cu zeci de ani în urmă, cititul era una dintre cele mai importante surse de divertisment. Tehnologia ne-a adus în case televizoare cît peretele, telefoane mobile, tablete, laptop-uri, internetul. Acestea au trecut dincolo de limita propusă, aceea de a ne relaxa după o zi solicitantă sau într-o zi mohorîtă, lipsită de activități. Au ajuns să fie o sursă de frustrări și angoase, ne-au acaparat atenția. Primim informații din toate părțile, din surse neverificate. Ne sunt îndesate în creier, de multe ori fără voia noastră. Pe de altă parte, cititul este o alternativă? Nu ar însemna că ne rupem de realitate, că nu mai suntem informați? Eu mi-am format un program fix. Mi-am rezervat cel mult o oră pe zi de pierdut în fața calculatorului, pentru lucruri care mă interesează cu adevărat. La televizor am renunțat definitiv, cu excepția serilor cînd urmăresc împreună cu soția un film pe DVD, de preferință apărut înainte de anii 2000. Dacă mă plictisesc, aleg o carte din bibliotecă sau reiau citirea unei cărți deja începute. O gîndire lipsită de prejudecăți mă ajută încă să parcurg cu entuziasm aceste cărți. A rămas una dintre cele mai plăcute experiențe ale vieții mele.
Revenind la ideea inițială, întreb: sunt cărțile o simplă sursă de divertisment? S-au scris cărți doar cu acest scop, nu mă îndoiesc. Dar acolo nu mai este vorba de literatură, nu despre aceea de care vorbesc. Citind literatură, nu pierzi timpul, cîștigi vieți.
Ce te-a determinat să te apuci de scris? Este întrebarea pe care le-am pus-o foștilor mei elevi, cînd mi-au înapoiat cărțile cu dedicația completată. Răspunsul pe care-l rețin cel mai bine a fost: scriu pentru că nu pot să nu scriu, mă simt dator să o fac, pentru tot ceea ce am citit. Am repetat de mai multe ori în minte cuvintele acelea, pînă ce le-am înțeles pe deplin sensul. Este motivul pentru care am scris cele de aici.
Fără a mă întinde și mai mult cu vorba, vă întreb și pe voi, cei înscriși pe acest site: pentru ce scrieți?
In primul rind, bine ati venit pe site!
Mi-a placut foarte mult eseul. Chiar ma gindeam ca ar merge si la editoriale cu titlul „Pentru ce scrieti?”. Dar nu cred ca poate veni cineva cu un raspuns mai bun decit cel dat de dvs:
„scriu pentru că nu pot să nu scriu, mă simt dator să o fac, pentru tot ceea ce am citit.”
Seamana mult cu raspunsul pe care l-am dat eu (intr-un fel de prezentare facuta primei carti, dar nu a fost niciodata citita la lansare, din moment ce eu nu m-am putut duce): „M-am apucat de scris cind nu am mai gasit in biblioteca o carte exact pe gustul meu. Le citisem si rascitisem pe toate.
Dar mai pe larg:
Într-o zi conduceam cînd, brusc, mi-a venit în minte un dialog. Nu era un dialog extraordinar. Avea loc între trei ciobani, într-un compartiment de tren, un personal care troncănea spre satul bunicilor. Deşi au trecut nişte ani de atunci mi-l reamintesc perfect şi acum. Am tras dreapta, am scos un pix şi o foaie din torpedo, pe care am scrijelit repede nişte idei principale. Mai tîrziu, cînd am ajuns acasă, am scris tot dialogul acela într-un fişier word. Îmi plăcea pentru că era ceva care nu se întîmplase. Era trenul meu, cu personajele mele care schimbaseră cîteva replici interesante, dintr-un univers care îmi aparţinea şi pe care îl înţelegeam.
Mai tîrziu (mai ales în cadrul celui de-al doilea roman, care este pur ficţiune) am descoperit că, în ce mă priveşte, aceasta este partea cea mai plăcută a scrisului: eşti deplin stăpîn pe ce s-a întîmplat şi urmează să se întîmple, poţi creea viitorul dar la fel de uşor te poţi întoarce pentru a altera trecutul. Eşti stăpîn pe vieţile personajelor tale, hotărăşti cine va deveni personaj secundar sau cine va muri, cine va deveni un ticălos şi cine va avea neşansa să se îndrăgostească de ticălos şi aşa mai departe.
Dar mai e ceva. Spre deosebire de multe alte meserii, nu poţi fi înlocuit de nimeni. Strungarul poate fi înlocuit de un alt strungar, şi piesa va fi strunjită la fel. Inginerul de alt inginer şi designul va fi dus la bun sfîrşit, obţinînd poate nu acealasi motor, dar unul cu parametrii ceruţi: moment de tracţiune, consum, putere utilă, etc. Pe cînd dacă eu m-aş fi oprit cu romanul la jumate, nu ar fi existat nimeni altcineva care l-ar fi putut duce la bun sfîrşit în stilul dorit de mine.
Ca de la profesor la profesor ;-) o să vă răspund cu o întâmplare pe care am trăit-o chiar astăzi. Din cauza unor imperfecțiuni ale orarului, am fost nevoit să țin o lecție nu în laboratorul de informatică, cum ar fi fost normal, ci în sala de clasă. A trebuit să țin elevii de vorbă, ca să nu se plictisească, și le-am povestit cum am văzut eu eclipsa totală de soare din anul 2000, anul în care ei s-au născut. Au ascultat cu gura căscată, nici mie nu mi-a venit să cred cât de înflăcărat am povestit. Și știți de ce? Din dragoste față de ei. Eu cred că scrisul este o revărsare de dragoste, de comunicare. Nu poate fi un act reflexiv, îndreptat spre sine, ci un act de dăruire. Doar așa poate fi receptat și însușit de ceilalți.
Welcome, domnule profesor!
Textul dumneavoastră, cum bine a observat Cornel, s-ar încadra perfet la articole.
Profesoara mea de filosofie ne spunea că suntem obligați să fim la curent cu ultimele noutăți, altfel dacă va izbucni un război, noi habar nu o să avem. De aceea recomanda poate nu chiar să ne uităm la TV, însă măcar să cititim ziarele (ceea ce, garantez, nimeni din generația mea nu mai face). Acum, într-un mod sau altul, afli știrile doar navigând pe facebook. Evident că riscul ca sursa să nu fie sigură se majorează, și așa pierzi timpul citind și urmărind știrile din mai multe surse, pentru a îți forma o proprie opinie.
Am vrut să precizez acest lucru, pentru că se leagă de subiectul principal atins de dumneavoastră în eseu: literatura. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să creez literatură (așa îmi place să cred) pornind de la fapte reale, difuzate la știri. Tot ceea ce se întâmplă în lume în momentul actual mă inspiră enorm. Aș spune că este chiar sursa principală, corpusul pe care îmi bazez proza: a explora actualitatea, acele aspecte care mi se par lesne de transformat în artă. Desigur, mă refer la adevărata literatură, nu la cea de consum: acea literatură care te înalță, care produce o schimbare în persoana cititorului, o zvâcnire în cugetul acestuia. Cu toate astea:
Scriu pentru că nicio altă artă, nici măcar pictura, nu ar putea exprima mai bine nuanțele gândurilor mele. Scriu în primul rând pentru mine, apoi pentru cititor. Consider că nu ar trebui să existe niciun fel de compromis între cum vrea să-și transmită autorul gândurile și cum ar vrea cititorul să fie exprimate. Așadar, dacă cititorul nu reușește să vadă arta acolo unde scriitorul a pus-o, cel mai bine este să citească altceva: ceva pe placul său. Conceptul este cât se poate de simplu: fiecare autor are proprii cititori. Unii reușesc să înglobeze mai mulți cititori în universul operelor lor, alții mai puțini. Nu există, după părerea mea, valori absolute, așa că nu poți avea un model absolut de ”cea mai înaltă formă de artă” deși se dau premii în sensul acesta și se fac atestări critice. Nimeni nu ar trebui nici să scrie, nici să citească din obligație. Fiecare scriitor are locul său în lume.
Scrieți, dragilor, scrieți cu sufletul când trebuie și scrieți cu raționament și obiectivitate când se cere, împrăștiați cuvântul scris, lăsați-l moștenire următoarelor generații. Scriitorul este oglinda societății în care trăiește, el ajută la o înțelegere mai bună a ei, înțelegându-se pe sine mai înainte de toate. Acela este scriitorul adevărat, care devine unealtă a cuvintelor, și nu invers. Atunci, când ajungi la această înțelegere, scrii pentru că nu ai de ales, nu se poate altfel. Eu nu scriu, aș fi putut să o fac, dar până la această vârstă nu m-am convins că nu aș face-o doar din orgoliu. Nu aș fi în stare de crima aceasta.