Raise your weapon

Pe moșul ăsta l-am filat multă vreme, nu pare să reprezinte un pericol. În general, nu te aștepți să fie periculos un bătrân care se mișcă cu greutate și poartă două perechi de ochelari: una pe ochi, cu ramă maronie, cu lentile ce adeveresc acea clasică glumă cu fundurile de borcan, iar cealaltă, atârnată de gât ca un mare pietroi de moară, ce pare să tragă cu sine, în acord cu legile gravitației, ceafa șubredă și capul abandonat. Perechile de ochelari și le schimbă în funcție de exigențe – cu alte cuvinte, omul meu nu vede mai deloc, nici de la distanță nici din apropiere. Bătrânul ăsta se numește Datko și are un magazin pe strada unde locuiesc de câteva luni (m-am mutat în acest orășel din Piemont, Eradarte îi spune, pentru a scăpa de carabinierii din Milano, mai bine organizați decât în alte regiuni și care îmi cam daseră de urmă la ultima spargere). Acest magazin este echivalentul a ceea ce noi, românii, numim tutungerie. De fapt, e mai mult decât atât: e un loc în care se vând, pe lângă țigări, gume sau rechizite școlare. Ce paradox, nu? O fi pentru că italienii știu că școala se îmbină cu țigara? Îmi amintesc că la școală m-am apucat și eu de fumat. Un moldovean, unul Ștefan, îmi ținea țigara între degetele lui groase la fumoarul din liceu și îmi dădea puțin câte puțin, să nu mă înec. Eu trăgeam în gât ca idiotul, până când mi-a spus ăsta, Ștefan, într-o zi: ”Dacă mai tragi mult în gât, ai să dai în cancer!” Figura autoritară a moldoveanului m-a speriat atât de tare, încât l-am crezut pe loc și tot pe loc mi-a și venit mintea la cap: nu m-am mai prostit, am învățat să fumez ca lumea.

Într-un colț mai ferit al magazinului, trei aparate de păcănele sunt tratate cu pumni și palme de către aprigi jucători de aceeași vârstă cu Datko. Să vă explic: eu sunt un tâlhar, ciorditor, răufăcător, hoț profesionist, spuneți-mi cum vreți, însă niciodată nu am jucat la aparate! Sigur, veți spune că e imposibil, dat fiind că, în general, mai toți golanii își petrec timpul prin baruri cu berea dinainte, înghițind țigări și bubuind săracele păcănele. Haideți să nu le spunem golani, să le spunem făcători de nimic dacă e să folosim o traducere la literă a cuvântului italian nullafacenti, ce exprimă foarte bine ideea de a nu fi ocupat sau de a nu vrea să fii ocupat cu nimic. Desigur, ei fac mereu câte ceva, însă, pentru cei care întreabă, sunt șomeri sau liber-profesioniști, adică tot aia. În barurile din cartier, mai nou intitulate atât de pompos puburi, fiind nevoit la debutul meu să intru pe felie cu unele persoane sus-puse, cu anumiți golani liber-profesioniști, am observat cât e de prostesc jocul de păcănele, cât de puțin trebuie să gândești și cât de mult bănet poți pierde în numai câteva minute. După un timp, pare un joc de cine loveşte mai tare maşinăria? Dă-i tu una, îi mai dau eu una, ca la box. Nici măcar nu am fost curios să ating aceste delicii ale vulgarității. Acum însă, când aparatele astea fac parte din planul meu, sau, mai bine zis, când planul meu depinde de aceste aparate, sper doar să nu mă dau de gol şi să mă integrez perfect în peisaj.

Să vă explic mai bine. Sunt hoţ profesionist de mai bine de zece ani. Acum am treizeci, și merg pe al unspezecelea an de carieră. De zece ani, ba poliția română, ba carabinierii încearcă să-mi calce pe urme. Nu au reușit să mă prindă, nu au reușit nici măcar să mă identifice. Nu au amprentele mele, nici portretul meu robot. Asta pentru că mă deghizez mereu și mereu îmi schimb locația, respectiv raza de acțiune. Acum, spre exemplu, sunt deghizat în bătrânel. Penibil, însă jur că e cea mai bună deghizare pe care o pot interpreta. Abia dacă mă mișc și folosesc o voce cu adevărat bătrână, răgușită, stinsă, fructul studiilor mele pe oamenii în vârstă. Am studiat orice tip de personaj înainte să mă apuc de meseria asta. Pot interpreta inclusiv femei de tipul celor bine dospite și fumătoare. Privit din anumite unghiuri, chiar am contururi fine.

Datko mă salută, de mult timp intru în magazinul său, pariez la fotbal și nu pot spune că sunt un jucător prost. Mai câștig, mai pierd, trasând o linie conclusivă, venitul investit este egal cu cel câștigat. De data aceasta, în ceea ce numesc eu filare, adică observarea subiectului ce urmează a fi prădat, nu am investit la fel ca în alte rânduri. Filarea pentru mine este ca prima mână la poker: nu intri cu miză mare din prima, ci aștepți a doua și uneori chiar a treia mână, observi care este norocosul, dacă se joacă sau nu la cacealma. După ce ai înțeles cum se fac jocurile, te-ai hotărât deja dacă merită sau nu să riști, în funcție de adversari. Investești o sumă mică, de deschidere, în primele trei mâini, pentru a câștiga de n ori mai mult în următoarele. Desigur, în speranța că nu îți va lipsi norocul. La fel ca și la poker se desfășoară filarea: investești sume modice la început, până când păgubitul prinde încredere, pentru ca mai apoi, când se așteaptă mai puțin, să-l lovești în moalele capului și să i-o trădezi. Cu Datko am investit ca și până acum în filare însă jocul de pariu are o frumusețe aparte: te poate surprinde în mod plăcut, restituindu-ți banii. Destul de rentabil!

Ceea ce am observat este că Datko face inventarul sâmbăta, așadar atunci și doar atunci poți retrage un ban care să merite efortul. Știu deja că nu poate fi vorba de o sumă enormă; de fapt nu mă aștept la mai mult de două mii de euro de la bătrânelul ăsta, însă atunci când ai nevoie, cauți și prin mărunțiș. Sâmbăta, Datko închide cu două ore mai devreme. În spatele tejghelei, de după fundurile de borcan, își trece în revistă profitul. Pune deoparte ce-i al lui, restul (taxe și cheltuieli) îl leagă în teancuri și îl marchează pentru a nu se încurca mai târziu, când îl va fi distribuit. Întreaga operațiune se desfășoară cu gratiile mobile trase pe ambele vitrine. Doar ușa de la intrare are gratiile lăsate la jumătate. Apoi, mai există o ușă prin spate ce dă într-o străduță strâmtă, deseori pustie. Pe acolo voi ieși.

Sunt destul de perspicace să fi observat de dinainte totul, adevărat? În realitate, am fost favorizat de poziția apartamentului în care locuiesc: are balconul la etajul întâi, cu vedere spre stradă. E ca și cum ai sta în fața ușii magazinului, doar că un etaj mai sus, de partea cealaltă a drumului. De acolo am filat timp de două săptămâni. Mi-am notat obișnuințele lui Datko și eventualele surprize care ar putea apărea în programul său. De asta e ușor cu boșorogii, sunt extrem de previzibili și se scaldă într-o baltă de monotonie. Domnul Datko, respectabilul domn a cărui gușă atârnă nostim sub mandibulă, nu putea nici el avea programul altfel decât m-aș fi așteptat. În plus, constituia o pradă extrem de ușoară, în condițiile în care nimeni nu îl ajuta cu întreținerea magazinului (nimeni nu a apărut timp de două săptămâni). Odată ținta luată în cătare, am început să-mi construiesc personajul pentru deghizare, al cărui nume nu mi-a prea venit în minte de la început. Mă gândisem la unul cât mai generic, ca Luigi sau Marco, însă până la urmă, din cauza accentului meu nu tocmai italian, mi-am construit o altfel de identitate. Sunt Cruz, Dela Cruz Juan, spaniol emigrat în Italia la începutul anilor nouăzeci. Spun caramba de câteva ori și observ că toată lumea e ferm convinsă de originea mea. Nimeni nu este curios să-mi asculte povestea, deși mi-am pregătit-o cu meticulozitate. Am băgat divorț de nevastă, deoarece am prins-o înșelându-mă cu un señor. După patruzeci de ani de căsnicie, când nimic în afară de moarte sau nepoți nu te mai poate surprinde, când fidelitatea devine o chestiune pe care niciunul dintre soți nu o mai pune în discuție, să îți prinzi nevasta cu altul? Te determină să faci niște schimbări radicale! Așa că am plecat, la șaizeci și cinci de ani, fără să mă uit în urmă, înarmat cu scârba trădării și câteva sute de mii de euro – partea mea din mariajul nefericit. Ei, iată-mă, un bătrân posac și senil în căutare de câștiguri modice la pariuri sportive. Viața mea trebuie să fie o ruină, m-ar compătimi toți cei care mi-ar asculta povestea. Soția m-a ruinat, nevasta e de vină – acea păcătoasă, nedemnă de un asemenea soț. Câteodată mă amuz de situația protagonistului pe care îl creez. Râd de unul singur, pe măsură ce chipul și locul său în societate iau naștere din haosul imaginației mele. Ai nevoie de imaginație în meseria asta, ești ca un dramaturg care însă își și joacă personajele.

Datko a tresărit de cum am intrat pe ușă, ca un recepționer adormit în tura de noapte. Mă întâmpină cu un zâmbet larg. Probabil se așteaptă să cumpăr, ca de obicei, ziarul. Apoi, în timp ce îl răsfoiesc, să completez un bilet la pariuri. Astăzi însă îi voi prezenta elementul surpriză, munca mea necontenită, filmul filmelor, scena scenelor, pe care probabil că o va povesti până la sfârșitul vieții tuturor celor care vor dori să îl asculte – asta, desigur, dacă nu va muri de infarct. Nu am de gând să-l sperii foarte tare, nici să fiu extrem de violent; dacă va fi docil, așa cum îmi reiese din apatia mișcărilor sale, nu va avea mult de suferit.

”Datko, amico mio,” îmi dreg eu vocea bătrânească. Halal amic, îmi spun, te recomandă cei peste două mii de euro din tejghea, dacă mi-i dai de bună voie. De la amic la inamic nu este decât un prefix și un moment de nebunie. Îi cer ziarul La Stampa, ca de obicei.

Între timp, îmi arunc ochii tineri, de deasupra mustăților bătrâne, către acel colț al magazinului care adăpostește cele trei slot machine. Acolo domnește un  bătrân, îl știu din vedere, Mario se numește și e un munte de om. Ai spune că poartă un costum uriaș de mascotă sumo, dacă nu i-ai observa pielea rozalie, cusută cu fir de păr, ce dă afară din curea și i se revarsă peste pantaloni, ca spuma poliuretanică aplicată la îmbinătura unui geam nou, cu tocul netencuit. Gorila asta ar putea constitui un obstacol dacă nu se va plictisi înaintea orei de închidere. Să plece cu zece minute înainte de ora douăzeci ar fi ideal, însă e de ajuns să stea acolo pentru încă două ore, să mă integreze în peisaj. De altfel, îmi poate fi de folos în mânuirea mașinăriilor, nu prea știind eu cum să le supun.

Îmi iau Stampa și mă urnesc pe un taburet ce scârțâie, confirmându-mi etatea oficială. Am optzeci și unu de ani, oasele ar trebui să-mi scârțâie în acord cu scaunul. Nu știu dacă lui Datko i se pare că-mi scârțâie. Ar fi bine să i se pară. Eu însumi vreau să par cât mai ramolit în această deghizare. Să adaug o tuse, pentru credibilitate. Datko mi-ar da în jur de optzeci. Gorila? Eu gorilei în jur de șaizeci și nouă. Pasiv. Ca între persoane vârstnice, respectabile, fiecare își ține gura și își vede de treabă. Eu scriu codurile meciurilor de fotbal pe o pagină a ziarului, ocupată în totalitate de o reclamă la un sos de paste, gorila bate cu pumnii în aparat, Datko privește micul televizor din spatele tejghelei prin lentilele groase, cu ramă maronie. La ora asta e telejurnalul, sportul cotidian al vârstnicilor italieni. Când urmăresc știrile intră în transă, nu răspund la niciun apelativ, nu rostesc nici un cuvânt. Profit de neatenția lui Datko pentru a-mi aranja mustața falsă. Am avut senzația că s-a desprins, ar trebui să folosesc alt adeziv. Până și adezivul trebuie ales cu atenție, pentru că poate irita. Cel care mă irită are și un miros înțepător, ce mă face să strănut. M-aș putea compromite astfel.

Mai tușesc o dată, pentru a-l atenționa pe Datko că trebuie să  tasteze codurile meciurilor pe care i le-am întins, scrise pe reclama la sos, alături de pronosticuri. E atât de ramolit, încât o dată la trei încercări greșește. O dată a greșit și am câștigat, de aceea nici nu îi mai atrag atenția când observ că tastează ceva ce nu se potrivește cu pronosticul meu. Cred, totuși, că i-ar trebui mărite fundurile de borcan, în mod direct proporțional cu vârsta. Îi dictez totul cu voce răgușită și o iau spre ieșire. Până aici, obișnuitul protocol. Datko mă salută în timp ce eu, fără să îi răspund, o cotesc brusc la nouăzeci de grade spre stânga. Mă așez lângă gorila ce nu se sinchisește să-mi ureze bun venit și scot din buzunarul de la piept o pungă de plastic, transparentă, plină cu monezi: așa își păstrează boșorogii mărunțișul.

Am început o piesă de teatru, un film, eu sunt regizorul și protagonistul. Ceilalți actori vor acționa în conformitate cu regulile impuse de mine. Ascultați dacă vreți să rămâneți în trupă, ascultați dacă vreți să rămâneți în viață, ascultați precum călugării iezuiți. Momentan, imit o gorilă ce bubuie, bezmetic, butoanele nesuferitelor păcănele.

Stăm în fața aparatelor până la ora șapte. Am deprins mișcările. Urmăresc linii orizontale necâștigătoare, prune, cireșe, struguri – fructe, fructe, fructe. Pierd, pierd, pierd. Totul face parte din filare, tot ce am pierdut acum voi recâștiga, ba chiar de cel puțin douăzeci de ori mai mult, iar asta în mai puțin o oră. Gorila se ridică deodată și se îndepărtează nefericită: nu a câștigat nici măcar o banană. Totuși, e încă prea devreme, îmi zic, m-a lăsat descoperit, singur, eu, un escroc versat, aplecat asupra butoanelor vulgarității. Încă trei sferturi de oră să mai fi stat, m-aș fi simțit mai puțin bătător la ochi. Mă mut la ultimul aparat, cel de lângă perete, simt scaunul rece, neprimitor. Continui să joc cu mănușile; am făcut totul cu mănușile de latex, ce arată exact ca pielea unei mâini încrețite, de bătrân: am completat biletul și am plătit fără să mi le dau jos.

Atmosfera crepusculară este filtrată de către cele două vitrine ale magazinului, ce lasă razele turungii ale soarelui să lumineze tejgheaua prăfuită, din spatele căreia Datko încă mai privește mini-televizorul. Telejurnalul de seară! Și-l va aminti pentru tot restul vieții, asta dacă nu va face infarct acum. Nici nu termin bine de rostit în minte ”acum” că mă și ridic de pe scaun, vioi. Game over! Profit de neatenția lui Datko și mă strecor în vârful degetelor până la ușă. Apuc grilajul de fier de ramă și îl trag, hotărât, peste prag. Datko tresare, apoi se holbează la mine, înfricoșat, preț de câteva secunde.

”Che cosa fai? Sei impazzito?” – îmi strigă el.

Scot arma de la brâu și o îndrept spre el. E un SS P 230 cu amortizor. În filmele de prost gust, răufăcătorul spune: ”Mâinile sus, acesta este un jaf armat!” Tind totuși să cred că Datko a înțeles deja despre ce e vorba. Mă fixează, înmărmurit, din spatele ochelarilor.

”Ridică mâinile!” – răcnesc eu, moșnegește. Actorul se conformează, căci vrea să rămână în viață. Apropo de iezuiți, perinde ac cadaver, la asta mă aștept din partea lui Datko. Trag perdelele peste vitrine, retezând parcursul razelor crepusculare, în timp ce îl fixez mereu pe bătrân cu țeava pistolului. Înainte, cu pași lâncezi, înspre statuie!

”Hai să facem inventarul, caro amico,” îi spun după ce ajung în spatele tejghelei. El se aruncă deodată asupra sertarelor prăfuite, cu disperarea unui câine ce își apără ciolanul. Îl iau de gulerul puloverului de lână, de după ceafă, și-l trântesc pe scaunul ce l-a ținut captiv în fața televizorului. E ca și cum ai arunca o minge de basket, nu prea tare, cu elanul potrivit, flexând atent genunchii pentru a nimeri coșul fără să atingi inelul. Îl pocnesc peste față cu oarecare forță, ochelarii i se desprind de cap și îi sar la o distanță considerabilă. Îmi vine să râd de neputința sa, mai ales când văd că pantalonii încep să i se ude. Îi apăs țeava pistolului pe tâmplă, pentru a-l anestezia complet; acum, chiar și nelegat, tot nu s-ar mișca de pe scaun. Nu risc nimic însă și scot bucăți de sfoară din buzunarele ascunse ale paltonului. Îl leg bine de scaun, în timp ce el tace mâlc, respirând din ce în ce mai greu. Scot o bandă scotch din alt buzunar și-i acopăr gura, înfășurându-i-o în jurul capului (banda, nu gura!) de câteva ori. Toate acestea le execut cu nonșalanță, fără a-mi ruina deghizarea; este foarte important ca Datko să rețină că a fost jefuit de un moș spaniol care a luat-o, dintr-odată, razna.

Acum, să aruncăm o privire la tezaur, îmi spun, în timp ce lacrimi apar pe obrajii bătrânului actor, ce miroase din ce în ce mai pregnant a urină. Deschid sertarele de lemn și încep să arunc teancurile de euro în buzunarul enorm, croit în interiorul paltonului. Din estimările făcute la prima vedere, sunt în jur de trei mii – o pradă surprinzătoare, la doar două sute cheltuite pe filare. Îmi iau adio în stil mare, pălmuindu-l pe Datko peste față și pe partea cealaltă, conform sintagmei biblice. Ies pe ușa din spate cu paltonul atârnându-mi peste braț. Mașina mă așteaptă de dimineață pe străduța îngustă, pustie, cu sens unic. Așez paltonul pe banchetă, îmi dau jos mănușile, le arunc în torpedo alături de mustață, perucă și cămașă. Trag un tricou pe mine cu o inscripție tinerească, purpurie: I, o inimă, o casă, o optime muzicală. Din asta se compune viața mea. Eu, inima, adică viața mea, casa pe care o schimb mereu, muzica fără de care viața mea ar fi searbădă.

Pornesc mașina fără să atrag atenția asupra mea. Sunt doar un om obișnuit, într-o lume monotonă: mă întorc acasă seara, rupt de oboseală, de la serviciu. Conduc în gol vreo jumătate de oră, de-a lungul străduțelor înguste ale orașului Eradarte. Trebuie să mi se piardă urma în traficul amurgului. Mă opresc apoi în parcarea din fața blocului. Hainele și restul recuzitei le-am introdus într-o pungă de plastic, arma am înfășurat-o într-o revistă și am pitit-o între ele. Intrat în apartament, arunc punga pe canapeaua din bucătărie, dau drumul la duș. Apa călduță îmi va spăla toate păcatele. Cu cei trei mii de euro mai pot trăi încă trei-patru luni, însă pentru a petrece o vară liniștită, sunt nevoit să dau o lovitură mai mare: o bancă sau un magazin de bijuterii. Am timp vreo nouăzeci de zile să filez noua țintă.

Mă adâncesc în cadă, în timp ce în living răsună Raise your weapon a lui Deadmau5. Pură coincidență, îmi spun. Cam câte ore mai are Datko până să-l scoată cineva din hainele îmbâcsite de urină, până să-i smulgă banda scotch din jurul capului, odată cu părul? Deocamdată, peste stradă e liniște. Cred că bătrânul nici nu mai are puterea să strige după ajutor. Ori îi e rușine de propria condiție sau teamă că aș putea încă să mă aflu prin preajmă. Îl vor găsi, probabil, în mod accidental, clienții de a doua zi dimineață. Atunci va povesti întâmplarea vieții sale, atunci poate că va fi mai precaut. Sau poate doar mai înfricoșat. Poate că nu va mai fi în stare să vorbească: oamenii reacționează atât de diferit la șocuri…

Apa îmi inundă nările, mi le înțeapă ca înaintea unui strănut. Apa îmi va spăla nevoia de bani până la urmă, apa rece a dușului sub care se spune că nu e recomandat să scapi din mână săpunul.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/