SVETLANA ALEXIEVICH sau Controversa Nobel continuă

Ştiu, sună exact ca 2014 şi 2013! Cu toate acestea vă propun să facem puţină teoria conspiraţiei din perspectiva premiului Nobel pentru Literatură.
Nu de alta, dar e distractiv.

Din partea României au fost propuşi Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian. Tare aş fi curios să aflu cîţi intelectuali români – dar haide să nu exagerez -, nu intelectuali români… cîţi profesori care predau limba şi literatura română în şcolile şi liceele din ţară i-au citit pe aceşti patru scriitori?
Cum s-or fi vîndut ultimele romane ale domnului Breban, în cîte exemplare? Nu am nimic cu domnul Breban, pe care îl admir ca scriitor, dar mă întreb şi eu: suedezii ăştia, nu or vrea ca înainte de a ne considera ok pentru acest premiu rîvnit de o lume întreagă, să vadă că ne luăm în serios?
Că citim, că ne preocupă literatura, că sîntem interesaţi de cultură?
Sau dvs credeţi că sîntem una dintre printre puţinele ţări “cu tradiţie” din lume care nu a luat Nobelul?
Păi, să luăm ca exemplu Brazilia. Aţi auzit de brazilieni, sînt ăia de i-a bătut Germania cu 7-1 la fotbal. Au o suprafaţă de 33 de ori mai mare ca a României (cît să încapă Amazonul), au cel mai mare carnaval din lume, sînt 100% independenţi din punct de vedere energetic şi economiştii preconizează că în 2032 economia lor o va depăşi pe a Germaniei! Am uitat să spun că au 200 de milioane de locuitori, deci de 10 ori cît are România. Şi bineînţeles o groază de scriitori buni de care noi nu am auzit, dar îl au pe… Paulo Coelho.
Şi nici un Nobel pentru literatură!
În fizică, au unul dintre cei mai geniali fizicieni ai secolului trecut: Cesar Lattes – e printre primii care a experimentat folosind ciclotronul (acceleratorul) descoperind a particulă subatomică în 1947.
Dar a murit în 2005 fără să ia Nobelul pentru fizică!

Dragi cititori, Nobelul nu se ia aşa, numai că scrie nea Mumbato excepţional şi spun oamenii din ţara lui, Congo, că scrie bine.
Ajută să scrii într-o limbă de circulaţie internaţională. Portugheza nu prea este.
Ajută să fii poziţionat geografic cît mai aproape de Suedia. Brazilia nu este.
Ajută să fii una din ţarile din G7 (Canada, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Japonia şi Statele Unite).
Brazilia nu e.
Putem bănui că şi în Brazilia ceva-ceva tot s-a scris prin ziarele lor: bineînţeles, lamentări despre unul sau altul care nu a luat nici anul acesta Nobelul.
Dar vă daţi seama, în comparaţie (dacă aţi citit cu atenţie ceea ce am scris mai sus) cît de penibili sîntem noi să ne lamentăm? Adică băiatul ăla de care spuneam, Coelho, chiar dacă nu ne-o place nouă cum scrie, a vîndut 210 milioane de cărţi în 170 de ţări!
Scriitura lui a adus contribuţii serioase culturii la scară mondială şi în special României, unde, îmi amintesc un sondaj ad-hoc prin 2007, în care nouă din zece femei răspundeau că scriitorul lor favorit e brazilianul.

În 2009 decizia de a-i da premiul Hertei Muller a fost îndelung criticată; nici un specialist în literatură din State nu auzise de scriitoarea germană, şi prin urmare au acuzat încă o dată Comitetul că ar fi “eurocentric”.
La fel se întîmplase în 2005, cînd premiul a fost luat de dramaturgul englez Harold Pinter. Un băiat.
Ce să mai spunem de decizia din 1997, cînd premiul îi revine actorului-damaturg, italianul Dario Fo, foarte apreciat pentru arta improvizaţiei. Favoriţii în anul respectiv erau Salman Rushide şi Arthur Miller dar o persoană din juriu a fost citat spunînd că erau “prea populari, lumea se aştepta prea mult la asta.”
În fine, ajungem în 1970, la Alexander Soljeniţîn, care nu a putut paricipa la ceremonie, după ce cererea lui ca aceasta să aibă loc la sediul ambasadei URSS din Suedia a fost refuzată.

“Condiţiile impuse de suedezi sînt o insultă chiar la adresa premiului Nobel!” va declara Soljeniţîn.

Anul acesta laureată este Svetlana Alexievich, născută în 1948 în Belarusia (care făcea parte pe atunci din URSS).
Este cunoscută pentru interviurile ei excepţionale, iar juriul îi dă premiul pentru documentarea “monumentalei suferinţe şi a curajului în timpurile noastre”. Evident, în general ştirea i-a bucurat pe scriitorii care abordează non-ficţiune şi i-a enervat pe ceilalţi.

În timp ce citeam Voci din Cernobîl (din care am tradus un fragment pe site, aici) nu puteam să nu mă minunez, spunîndu-mi, aşa cum fac de multe ori, realitatea bate ficţiunea. Trebuie să îi dăm credit pentru miile de ore pe care le-a petrecut intervievînd oameni traumatizaţi, trecuţi prin experienţe groaznice.
Svetlana Alexievich s-a lansat cu o carte numită “Faţa nefemeiască a războiului” în 1985: interviuri-destăinuiri ale femeilor care luptaseră pe front, în al doilea război mondial.
În 1991 a scris “Băieţii zincuiţi” despre rudele soldaţilor ruşi care se întorceau din războiul ruso-afgan în sicrie de zinc.

“Vocile Cernobîlului” este cea mai cunoscută carte a ei. Interviuri şi secvenţe aparţinînd scenei macabre post-accident nuclear. În toată acesta istorie a groaznicei tragedii, criticii occidentali au fost impresionaţi şi surprinşi că se mai poate găsi o urmă de umor negru. De exemplu, un ţărancă la piaţă refuză să înştiinţeze cumpărătorii că merele vîndute de ea provin din zona accidentului (pot fi iradiate) spunînd aşa:

La ce să scriu?! Cineva tot ar vrea să le cumpere pînă la urmă, unii pentru soacre, alţii pentru şeful de la servici…

Dar părerea mea este următoarea. Svetlana Alexievich nu a luat Nobelul doar pentru scrierile ei, ci pentru atitudinea ei politică şi pentru scrierile ei pro-democratice.
În Belarusia, noua laureată este jurnalist disident, aflată în dizgraţia regimului Lukashenko – preşedintele en titre din 1994. Un Putin mai mic.
Iar Nobelul pe care l-a luat a făcut-o dintr-o dată extraordinar de vizibilă la scară naţională şi internaţională.

Nobelul în acest caz este o portavoce şi un impuls voit pe care Europa îl dă Opoziţiei din Belarusia.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.