Cioburi de speranţă pe vârfurile genelor

Nu a fost o străfulgerare comună a celor două inimi , nu a fost remarcarea ritmului în care bat alternativ sau a reliefului intrinsecilor ce parţial coincideau, suprapunându-se. Nu a fost un sentiment dominat de tiparele universale ale formelor ,contururilor,mărimilor. A fost o iubire blocată doar în creier, pentru că niciunul dintre cei doi participanţi nu o recunoşteau că fiind iubire. Poate nu a fost.Sufletele lor căutau în zadar o alinare pe care nu aveau să o găsească până la ofilire.Aşa s-a născut Lisa.
Ca în orice dimensiune ce se respectă şi respectă cu strictele şi legile fizicii,anii au trecut. Prima bicicletă, prima întâlnire cu marea, primul dinte de lapte căzut toate se imprimau pe pânză nevăzută a Lisei. O dată ce numărul său de centimetri creştea , numărul de cadouri de sub bradul de Crăciun scădea. Toate acestea până la un echilibru aparent, instaurat când ea a împlinit 14 ani. Brusc, totul părea dominat de o pace subită, genul acela de linişte asurzitoare, de aer statut şi lipsit de oxigen dinaintea unei furtuni. Niciodată nu a avut sufletul calm, însă o dată cu echilibrul exterior, s-a născutdezechilibrul interior. Nefericirea să anterioară avea un motiv, însă acum, când lumea sa părea o acrobată de circ care aştepta aplauzele, încremenită în mijlocul sforii, cu un zâmbet larg pe faţă ce scoate la iveală rujul aplicat neuniform, acum sufletul îi tremura şi mai tare decât înainte, când loviturile îl ţineau nemişcat. Acum vânătăile se vindecau, el ieşea din comă, căutând parcă alte pietre cu care să se lovească singur în disperarea de a simţi ceva. Sufletul era amorţit, tremura, strălucea, însă această strălucire o orbea pe Lisa, o ardea şi o ameţea.
Secundele şi anii păleau, iar părţi din ea se descompuneau o dată cu ele. Descoperea cuvintele omenirii şi a celor care nu fac parte din omenire, studia felul în care ceilalţi îşi legau şireturile, felul în care îşi sorbeau cafeaua ,poziţia capului. Se simţea că un explorator în bibliotecă. Studia lumea că fiind singura entitate ce nu-i aparţinea, o fiinţă ce scutură globul de cristal al proprie-i dimensiuni, privind reacţia fiecărui fulg artificial ce se ridică pentru că mai apoi să ajungă de unde a plecat, la bază, jos. Totul i se părea artificial de altfel, ştia că nu aparţine vreunui spaţiu. Aşa era, însă Lisa nu era specială. Lisa era ordinară, asemenea oricărei alte fiinţe al cărei suflet o îmbată şi o îneacă. Lisa murea în fiecare zi, o dată ce şi-amintea de sufletul pe care îl pusese în cătuşe. Lisa se năştea în fiecare zi o dată cu clipa.
Fuma mult, aproape la fel de mult pe cât gândea. Observase că oamenii ce intrau în cafenele să fumeze în timp ce beau cafeaua încet erau cei ce se bucurau de partitura timpului, însă vedeau în fiecare notă sfârşitul melodiei. Cei ce beau cafeaua repede erau cei ce nu aveau timp să se gândească la apus, nici la răsărit, se pierdeau printre raze. Din când în când apăreau persoane ce o dată cu o cafea şi o ţigară, luau şi câte o prăjitură cu blatul exterior de negresă şi ciocolată topită în interior. Aceşti oameni erau cei ce printre teamă de viitor şi nefericirea trecutului , strecurau mici firimituri dulci de prezent.
Desigur, existau şi oamenii care intrau în cafenea doar să fumeze-oamenii ca ea. Erau conştienţi de trecut, de prezent, de prezenţa viitorului, dar preferau să se prefacă, să pară că nu înţeleg zborul timpului. Preferau să îşi amorţească sufletul, căci altfel ar simţi tăieturile adânci. Sau poate doar ea era aşa, deşi ştia că în lume sunt zeci, dacă nu sute de persoane ca ea. Lisa nu era specială

Lavinia Nedelea