Sunt in bucătărie. E duminică dimineaţă. I-am dat mamei micul dejun: păine prăjită, ou moale şi lapte cu nes. Am spălat vasele. Am pus ibricul de cafea pe foc. Fereastra bucătăriei e deschisă spre grădină. Văd ultimele lalele galbene şi roşii ale căror cupe mature, grele, se leagănă uşor în briza dimineţii. Uşa de pe terasă e şi ea deschisă. Cineva intră.
– Bună, Mioara!
– Bună dimineaţa, Iuliana! Ce s-a întâmplat?
– Îţi spun imediat . . . de data asta e grav!
Îi tremură vocea. E într-un pantalon de casă şi o jachetă cu fermoar. Ştiu. E mereu grav. M-am obişnuit. Se întâmplă mereu ceva grav când e vorba de Iuliana.
– Mi-a luat mobilul. De tot. Pot să . . . pot să sun . . . la mama?
– Desigur. E pe masă.
Îl arăt cu mâna. Nu e prima dată. Mereu vine şi dă telefon de la noi. M-am resemnat. Iuliana apucă telefonul cu o mână nervoasă, formează un număr şi iese afară pe terasă. Mama apare în bucătărie şi întreabă retoric, supărată:
– Iară a venit fata asta să vorbească la telefon? Oare ce se întâmplă la ea acasă?
– Nu ştiu. Vom afla, poate. Ai răbdare, încerc eu să glumesc.
Mama mă priveşte cu furie. Îşi ia bastonul şi se întoarce încet în camera ei. Imi fac cafeaua, o torn în ceaşca încăpătoare, verde cu buline albe şi mă aşez în faţa ferestrei deschise. Mi-e ciudă că nu pot să ies pe terasă, la soare. Aprind o ţigară şi sorb din cafeaua amară. Iuliana vorbeşte, ţipă, iarăşi vorbeşte. Nu înţeleg ce spune şi nici nu vreau să înţeleg. La urma urmei nu e treaba mea. Din confesiunile Iulianei n-am înţeles mare lucru, dar nici nu m-am străduit să înţeleg, nu ştiu prea bine de ce. Ştiu doar că are o căsnicie perfectă, că soţul e un inginer exceptional, că o iubeşte la nebunie, că socrii o adoră … Mai ştiu, cu adevărat, că Iuliana e înaltă şi subţire, are ochi albaştri inocenţi, e o femeie frumoasă şi o foarte bună gospodină. Am gustat, de câteva ori, din prăjiturile şi îngheţatele făcute de ea. Sorb din cafea pe gînduri. Iuliana se întoarce de pe terasă şi se aşează în faţa mea. Îşi pune mâinile în poală cu emfază. Oftează adânc. E abătută.
– Vrei nişte cafea?
– Puţină, am mai băut una acasă.
– Am vorbit cu … mama.
Oftează. Eu nu spun nimic. Nu sunt curioasă. Fumez şi sorb din cafea. O boare de stinghereală se simte în bucătărie şi se ridică între noi. Iuliana mă priveşte lung.
– Ce fericită eşti tu! E greu să ai bărbat, familie …
– Tu nu eşti? Mi-ai spus că …
– Nu, nu mai sunt! Marin s-a schimbat, nu ştiu de ce! Nu ştiu ce are cu mine … Vrea să … divorţeze!
– Vai, se poate? Cum aşa? spun eu speriată, fără să vreau.
– Chiar aşa! Nu ştiu ce are … aşa, dintr-o dată … s-a prăbuşit totul!
– Dintr-o dată?
– Chiar brusc! De la un timp s-a îngrăşat foarte mult! Nu mai era …
– Da, întrerup, cu bucatele gătite de tine şi eu aş fi păţit la fel! Oricine …
– Da, da, mănâncă prea mult … e imens, nu l-ai mai văzut de multă vreme . . . nu l-ai recunoaşte . . . e obez!
Nu spun nimic. L-am întâlnit o singură dată pe stradă, un bărbat înalt, cu ochi blâzi şi zâmbitori. Continui să tac.
– Dimineaţă ne-am certat rău. Mi-a luat telefonul. Să nu mai vorbesc cu nimeni!
Tac în continuare.
– Şi de ce? De ce? Verişoarele mele vor să mă distrugă, să-mi distrugă căsnicia . . . sunt geloase , asta e . . . invidioase pe norocul meu . . . pe ce-am agonisit . . .
Nu spun nimic. Tace şi ea, dar simt că vrea să-mi spună. Nu o încurajez. Ar trebui s-o opresc, dar nu fac nimic. Mi-e groază de ceea ce urmează. Unele secrete trebuie, cu orice preţ, să rămână secrete. Am învăţat asta demult. Tac cu încăpăţânare.
– Ei, ce să mai spun? Ştii că cele două zgripţuroaice locuiesc în casa mare a bunicului, unde am copilărit şi eu. Mama stă tot acolo. Mă duc des s-o văd şi să-i duc câte ceva de mâncare. De când a rămas singură nu mai găteşte. O ajut şi eu cât pot, că şi ea a avut grijă de copiii mei când erau mici de tot.
– Şi ce e rău în asta?
– Nimic, nimic, bineînţeles!
– S- a supărat că duci mâncare mamei tale?
– Nu, dragă, nu, deşi poate şi asta, nu m-am gândit . . .
– Atunci?
Regret imediat că am întrebat. Nu mă interesează.
– E altceva, ceva mult mai . . . ticăloasele alea! Pot să iau o ţigară?
– Te rog!
Îi întind pachetul. Îşi aprinde ţigara. Mai aprind şi eu una. Fumăm în tăcere. Aş vrea să stau afară, la soare. Sunt hotărâtă să nu mai pun nici o întrebare. Trebuie să curm confesiunea. Parcă ghicindu-mi gândul, Iuliana se porneşte. Vorbeşte repede şi plânge:
– Ticăloasele alea . . . javrele alea . . . i-au spus . . . i-au spus . . . că m-am întâlnit . . . cu un . . . tânăr la mama . . . dar n-a fost nimic, nimic . . . un copil . . . m-a tot urmărit . . . de multe ori . . .şi . . . şi . . . l-am chemat la mama . . . să-i spun că nu se poate . . . că sunt măritată . . . dar n-a fost nimic, îţi jur, nimic . . . doar l-am sărutat un pic . . . nimic . . . mi-a fost milă . . . i-au spus . . . i-au spus că . . . au auzit . . . zgomote . . . înţelegi . . . parcă se aude aşa . . . prin pereţi . . . deşi casa aia e veche, cum ştii . . .
M ă ridic în picioare. Nu spun nimic. Se ridică şi Iuliana. Ies cu ea pe treasă, s-o conduc.
– Poate . . . poate îi spui tu . . . că . . .
Mă uit direct în ochii ei plini de lacrimi, care mă privesc atent, cu răceală.
– Mă duc acasă, să văd dacă pot să-mi iau nişte haine . . .
E grav de data asta. Foarte grav, gândesc. Îi fac cu mâna şi nu spun nimic. Ea oftează, îmi întoarce spatele şi pleacă.
Aud poarta închizându-se cu zgomot. Nu mai am nici un chef să stau la soare.

Schița de față relatează o conversație între două cunoștințe, Mioara și Iuliana. Iuliana cere ajutorul într-o chestiune conjugală, în care pozează ca victimă, dar la final Mioara realizează că de fapt vecina ei poartă întreaga vinovăție. Discuția se încheie și cele două femei se despart fără să mai spună nimic.
Povestită astfel, discuția nu iese din cadrul unui fapt divers, fără un interes literar. Conversația trebuie altfel ambalată. Dacă era povestită la persoana a treia, se putea introduce o miză, un punct de vedere din perspectiva Iulianei. Ce credea ea că va obține prin conversație și ce a obținut în final. Fiind la persoana întâi, trebuie introdusă o motivare interioară a Mioarei, un interes, care lipsește cu desăvârșire. Mioara nu se implică, nu spune nimic, nu aprobă, nu acuză. Trebuie să-i vedem gândurile, iar aceste gânduri să meargă nu paralel cu conversația ci cumva defazat, să o ia înainte, să putem vedea o contradicție la sfârșit, o dezamăgire. Accentul pe fenomenele psihologice așadar, nu pe redarea ca din reportofon, liniară, a unei conversații.
Ana, in primul rind bine ai venit pe site!
Incintat sa observ din ce in ce mai multa lume care scrie bine.
Textul se remarca printr-o foarte buna stapinire a diologului. Sau esti de felul tau maestra in arta conversatiei :) Bine folosita pauza (ofteaza.. nu spun nimic.., etc). Nu ne bombardezi cu „spuse ea”, „continui eu” etc, asta fiind una din greselile majore la o constructie „de dialog”.
Relatezi o situatie.. situatie din a carei desfasurare ajungem sa cunoastem foarte bine un personaj, pe Iuliana.
Ca exercitiu este perfect. Dar, cum spune Florin, neimplicarea (pasivitatea totala) a povestitorului creeaza restrictii. Daca ar fi sa continui.. ai fi in dificultate. Persoana a 3-a ar fi fost la fel de usor de realizat si ti-ar fi oferit mai multe perspective. Vorbesc in general. Intr-un mic exercitiu nu prea conteaza.
Foarte interesant scris acest text. Fraze reduse la esențial, dialoguri în mare măsură reale, fără înflorituri: stil direct și la obiect.
Îmi aduce aminte de Ferencz Zsuzsanna din Natură moartă cu mărunțiș dar și de Herta Müller din Ținuturile joase. Sper ca prima impresie să nu fie înșelătoare.
Bun venit pe site!
Pavel Nedelcu, mulţumesc pentru remarcile apreciative. Sunt de acord cu dumneavoastră!(Ce ne-am face fără un orgoliu mare!)
Şi eu sper să nu înşel, dar …
Pentru Cornel Bălan:
Mulţumesc, dar persoana I a fost aleasă intenţionat! Şi povestioara se termină acolo unde se termină!
Mulţumesc pentru primirea călduroasă de pe site!
Nu sunt mare specialistă în arta conversaţiei, dar încerc. De multe ori tac.
Cred că e vorba acolo şi de Mioara. Iar pe Iuliana nu o cunoaştem aşa de bine.
Lui Florin Giurcă:
Naratorul nu e pasiv decât în aparenţă. Mioara spune multe lucruri despre sine. E poate chiar passive-aggressive. Povestea alege momentul momentul când chiar acţionează. Are şi o atitudine morala, dacă vreţi, foarte clară!
Dar ştim clar că Iuliana e vinovată?
Ştim clar că iuliana vra să fie ajutată? Sau vrea altceva, pe care Mioara nu-l mai oferă?
Numele lor vă sugerează ceva?
Da, literatura nu e o raportare simpla a faptelor, e raportarea cea mai acerbă!Şi are şi pauze în care cititorul duce găndul până la capăt, iar scriitorul tace.