Puțin adus de spate, bătrânul pășea alene, oprindu-se din când în când, privind cu amărăciune cum dealul îngălbenit de vreme căpătase o aureolă strălucitoare, vie; cerul fu învăluit de-o culoare caldă, asemănătoare focului, ce se-ntuneca treptat, preschimbându-se într-un vișiniu intens, ca mai apoi să devină negru. Ciripitul vesel al păsărilor, ce umpluse aerul înăbușitor din crângul adormit, se diminuase, doar cântul răgușit al vreuneia, ce-și plângea fostele meleaguri, auzindu-se vag. Natura amorți, o liniște sufocantă învăluind-o pe nesimțite, conferindu-i un aer sumbru, ce ar neliniști, până și sufletul lipsit de grijă al vreunui pustnic. Bătrânul avea privirea ațintită în pământ, murmurând ceva lipsit de noimă; în fugă, trecu pe lângă el un copilaș cu fața plină, roșie, ce-l privi cu ochi mari și, oprindu-se brusc, de parcă zărise o nălucă, zâmbi sfios, și nemaiașteptând răspunsul bătrânului își continuă grăbit drumul. Vârstnicul își scutură apatic șuba, a cărei cusături slăbiseră, ațe negre atârnându-i de mânecile roase. Negrul intens al hainei devenise un gri murdar, pete slinoase de ulei și urme de cărbune acoperind materialul ponosit; picioarele desculțe și vinete se iveau de sub pantalonii largi, ce erau peticiți din loc în loc, conferindu-i bărbatului un aspect neîngrijit, chiar caraghios. Luna îi lumina slab fața, trăsăturile aspre ale chipului putând fi, totuși, observate; capul îi era acoperit de câteva firișoare albe de păr, ce pare-se că se-ncăpățânau să cadă. Barba deasă și lungă îi conferea aspectul unui monah smerit, buzele subțiri, crăpate și lipsite de culoare, abia ivindu-se de sub aceasta; avea o privire caldă, plină de bunătate, ce era adesea trecută cu vederea din pricina sprâncenelor dese, care mai că nu acopereau ochii cenuși ai bătrânului. Nasul cârn, ce se-ntindea pe jumătate de față, împreună cu urechile imense, ce păreau că se vor desprinde în orice clipă, îi determinau pe unii copii să-l strige înfricoșați „Strigoiul!”, ceea ce-l amuza adesea pe bătrân; o singură dată, însă, acesta l-a mustrat serios pe Ilia al Martei, amenințându-l chiar cu bastonul, la ivirea căruia băiatul a început să plângă în hohote, cerându-și iertare printre sughițuri- mai că nu intrase în pământ de rușine următoarea zi când Andriușa și Mihei le povestise colegilor cât de înspăimântat a fost de „bățul” vârstnicului- .
Credeți sau nu, Iliușa, cum îl alinta bătrânul, a devenit cel mai bun prieten al bărbatului, fiind nedespărțiți; în fiecare zi, mai puțin duminica, cei doi se întâlneau în parcul dinspre vest, unde petreceau o vreme îndelungată discutând despre orice, indiferent că era vorba de moartea vreunui locotenent sau de scumpirea nasturilor. Uneori bătrânul povestea cu mult zel cum petrecuse o noapte întreagă singur într-o pădure întunecată și cum ieșise învingător dintr-o luptă cu un câine turbat, care terorizase orașul de săptămâni întregi; băiatul nu credea nimic din ce spunea bătrânul, însă însuflețirea cu care acele scorneli erau povestite, îl făcea să treacă cu vederea faptul că totul era doar o aiureală. Nimeni nu a înțeles vreodată de ce Iliușa își petrecea timpul cu bătrânul, când avea posibilitatea de a fi un pirat iscusit sau un aventurier pe cinste. Să fi fost oare firea blândă a bătrânului? Ori poate iscusința cu care relata povestirile? Nimeni nu a știut, nici măcar însuși băiatul.
Nu mult după aceea, Iliușa a căzut grav bolnav la pat, suferind de friguri. Compresele făcute de mamă nu au avut nici un efect, iar leacul miraculos al Marfei mai că nu agravase starea de sănătate a muribundului. Nici chiar slujbele plătite de bătrânul Vasilevici nu avuseră efect, ceea ce-l mâhnise într-o oarecare măsură; doctorul fu și el chemat, însă prea târziu. Și ce- a fost acolo în ultimele zile de trai ale băiatului! Mama jelea, strigând cât o ținea pieptul, și chiar dacă se-neca, nu voia să se oprească; după ce i se umflau ochii din pricina lacrimilor vărsate, pleca de lângă Iliușa, și lăsându-l în grija Marfei se ducea la biserică, unde înălța rugi fierbinți către Maica Domnului, implorând-o să nu-i ia fiul, căci altul nu mai avea. Vă întrebați, probabil, ce făcea bătrânul în tot acest timp; ei bine, cu o râvnă uimitoare se ruga continuu, fie că era pe stradă, în odaia lui sărăcăcioasă ori la biserică. Ba chiar ținuse post negru și participase la nouă masluri, cu speranța că Domnul se va milostivi de ei și Iliușa se va vindeca. Văzând totuși că fața băiatului căpăta o paloare din ce în ce mai bolnăvicioasă cu fiecare zi trecută, bătrânul își pierduse speranța, acceptând situația, fără a cârti.
Așa s-a făcut că, după multe clipe de agonie, în care băiatul delira și-i înspăimânta pe cei ai casei, în februarie, Iliușa se stinse, lăsând multă durere în urma sa. Cu toate că în ziua înmormântării fusese un ger năprasnic, totuși bătrânul, desculț, cu picioarele înnegrite din pricina frigului își conduse alături de mama îndurerată, de Marfa, de bătrânul Vasilevici și de cei doi băieți, Andriușa și Mihei, prietenul. Puțin după aceea, murise și mama copilului, Marfa și Vasilevici plecând la țară.
Acum, însă, bătrânul cutreieră străzile, privind trist în zare, căutând parcă ceva. Nimeni nu-l mai strigă „Strigoiul!”, copiii fiind speriați de înfățișarea îngălată a acestuia. Uneori, cuprins de un simțământ straniu, începe să plângă în hohote, iar mai apoi să țipe, de parcă și-a pierdut mințile, urmând să privească cerul și să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci; cine-l aude în miez de noapte, se cutremură, iar mai apoi, de parcă bătrânul l-ar putea auzi, șoptește înspăimântat, „E iar el… e nebunul!”.
Miruna, ai scris un textulet incintator si nu stiu de ce ti l-ai postat singura in Atelier. In Atelier punem textele slabe si, de cele mai multe ori, nu le citeste mai nimeni. Fiecare dintre editori a crezut ca celalalt l-a pus acolo, pina cind astazi ne-am intrebat unul pe altul si am ajuns la concluzia ca daca nu l-am pus noi, nu ramine decit sa fi fost chiar tu.
Mie mi-a placut foarte mult.
„Ciripitul vesel al păsărilor, ce umpluse aerul înăbușitor din crângul adormit, se diminuase, doar cântul răgușit al vreuneia, ce-și plângea fostele meleaguri, auzindu-se vag. Natura amorți, o liniște sufocantă învăluind-o pe nesimțite, conferindu-i un aer sumbru, ce ar neliniști, până și sufletul lipsit de grijă al vreunui pustnic.” – mi-a mers la inima introducerea asta! Sint putin uimit. Esti eleva, din Radauti?
Bine ai venit pe site si sper sa mai publici!
PS Am schimbat data pt a-l face mai actual/vizibil deoarece se „prafuise” vreo 3-4 zile stind in Atelier :)
Eu unul aș mai fi insistat pe conturarea personajelor ca Marfa sau bătrânul Vasilevici. Aveai loc, și-așa textul e scurt. Măcar două trei fraze introductive de gen: Marfa era ghicitoarea cartierului; cei care veneau la ea își vedeau clar în palmă destinul sau Vasilevici luptase în cutare război; șchiopăta din cauza exploziei unui obuz la trecerea prin pasul cutare. Ceva care să ritmeze puțin textul și să dea în același timp și senzația că autorul își cunoaște foarte bine personajele.
următoarea zi când Andriușa și Mihei le povestise colegilor – plural, povestiseră
luptă cu un câine turbat, care terorizase orașul de săptămâni întregi – putea fi folosit de săptămâni întregi dacă timpul era prezent, în cazul acesta e: mai multe săptămâni sau pur și simplu săptămâni întregi, fără prepoziție
Cu toate că în ziua înmormântării fusese un ger năprasnic, totuși bătrânul – cu toate că și totuși au aceeași valoare semantică, așa că una dintre construcții, pentru a evita repetiția, trebuie eliminată
De evitatul excesul de adjective într-o singură frază: „Ciripitul vesel al păsărilor, ce umpluse aerul înăbușitor din crângul adormit, se diminuase, doar cântul răgușit al vreuneia, ce-și plângea fostele meleaguri, auzindu-se vag.”
De acord și eu că, dacă l-ai dezvolta, textul n-are avea decât de câștigat. Unul dintre editori îl propusese chiar pentru Recomandare (am fost surprinși să-l găsim la Atelier). Este un text bine scris. Așteptăm să ne confirmi, printr-un text și mai bun, că în spatele cuvintelor se ascunde o autoare talentată.
Vă mulțumesc pentru sfaturile date și pentru cuvintele frumoase.
Îmi pare rău că aceste mulțumiri vin cu întârziere (de vină sunt matematica și chimia).
Consider că locul încercării mele este în secția „Atelier”. Asta am considerat și când am postat-o în cadrul acelei secții.
Sunt elevă, din Rădăuți.
Nădăjduiesc că voi mai scrie, dacă nu ceva excelent, măcar ceva care să egaleze creațiile de pe aici.
Miruna, frumos raspuns!
In prima parte esti prea modesta (partea cu Atelierul).
In ultima propozitie ne cam desfiintezi pe toti: „dacă nu ceva excelent, măcar ceva care să egaleze” ce-i pe aici.
Deci noi nu scriem excelent? :)
P.S. Matematica e importanta, uite un pasaj din romanul meu (si da-mi rezolvarea la problema). Cind te dai batuta iti postez restul textului:
“Nu dorm, Şefu, mă gîndeam la o problemă.” am spus, încercînd să-mi maschez buimăceala.
“Ce problemă!?”
“O problemă de perspicacitate. Ţi-o dau numai dacă îţi face plăcere.”
“Spune-o!”
“Un funcţionar cam neglijent şi cam leneş vrea să scape de o treabă care nu-i face nici o plăcere…”
“Începe bine! Nu cumva eşti chiar tu ăla?”
Am înghiţit găluşca şi am continuat mai cu însufleţire.
“Are de expediat nişte scrisori. Patru scrisori. Are în stînga plicurile cu numele şi adresele deja tipărite A, B, C şi D, iar în dreapta, cele patru scrisori importante, destinate celor patru clienţi ale căror nume A, B, C şi D, iarăşi se găsesc scrise pe plicuri. Funcţionarul ia cele patru scrisori, absolut la întîmplare, – deci fără să se uite deloc, pentru că era ocupat să spună un banc bun la telefon unui coleg – introduce cîte una în fiecare plic, apoi sigilează cele patru plicuri. Bineînţeles, neatenţia asta îl poate costa serviciul pentru că de-acum deznodămîntul ţine doar de noroc. Cîte o fi nimerit corect? Poate că a greşit toate cele patru adrese ale celor patru plicuri şi vor fi expediate complet aiurea sau poate că din întîmplare, a nimerit adresa corectă numai la una din scrisori. Acum, ca să te ajut, probabilitatea că el să nimerească exact două adrese corecte din cele patru este 1/4, dar eu vreau totuşi ca tu să-mi spui care este probabilitatea ca funcţionarul nostru neatent să fi nimerit nici mai mult nici mai puţin decît trei plicuri cu scrisorile respective aflate corect înăuntru?”
“Întîi îţi dau eu una. Dacă tu ştii să răspunzi, atunci mă gîndesc şi eu la a ta. Cine a ucis exact 1/4 din populaţia planetei?”
Pot sa ridic doua degete ca la scoala si sa zic „eu, eu!” ? Raspunsul la intrebarea a doua este Cain. Stiu si raspunsul la prima intrebare, dar o las pe Miruna sa dea un raspuns excelent :-)
Știți cum se spune, „când vrei să-i complimentezi pe ceilalți într-un mod subtil, cu toată sinceritatea, și ajungi, de fapt, să-i depreciezi pe toți”.
(faceți cunoștință cu Miruna, gândește prost, exprimă prost)
Domnule Balan, cam cât timp sunteți dispus să așteptați răspunsul? Vă promit că o să vă dau un răspuns „excelent”, după ce analizez textul problemei mai bine.
-„analizez textul problemei mai bine”= 1-2 zile (poate chiar mai multe) până ajunge curierul + 2-3 zile (din nou, poate chiar mai multe) cât răsfoiesc cartea și dau de pasajul respectiv-
P.S. Inițial aș fi răspuns „matematica” la a doua întrebare, dar văzând răspunsul domnului Giurcă, mi-am dat seama că ar fi o absurditate ca matematica să fi omorât 1/4 din populație, fiind evident că 3/4 din populație au fost victimele matematicii.
Dacă îmi dați și ceva fizică, 3/4 din populație va fi reprezentată doar de mine.
Și când te gândești că șansele curierului de a nimeri exact trei plicuri sunt egale cu a greși exact un singur plic (celelalte fiind expediate corect)… mă gândesc ce șanse sunt ca pachetul cu cartea să ajungă la mine, nu la Miruna? :)
Miruna, spune-mi Cornel, e destul. Acum raspunsul. Florin l-a ghicit la intrebarea cu „Cine a ucis..” :)
“Ţînţarul?”
“Nu.”
“Vreau să spun malaria, ai înţeles…”
“Nu. Am spus cine, nu ce, sau nu ştii gramatică? O persoană.”
“Nu ştiu, Şefule. Mă las bătut.”
“Cain pe Abel. În afară de ei, Biblia nu menţionează decît pe Adam şi Eva, părinţii. Patru persoane pe toată planeta. Deci Cain a omorît 25% dintr-o lovitură.”
“Şi pe urmă cum s-au reînmulţit oamenii?”
“Biblia nu spune asta. O fi apărut mai tîrziu o soră, pe care a luat-o de nevastă. Ştii… Primii oameni erau puri şi perfecţi nu exista pericolul unor malformaţii în urma încrucişărilor dintre rude – mult mai tîrziu au apărut defectele de ADN, defecte care au continat să se înmulţească de-a lungul miilor de generaţii, pe măsură ce ne-am înmulţit ca şobolanii.”
“Asta n-o ştiam…”
“Acum o ştii, aşa că dă-mi şi tu răspunsul la întrebarea ta. Nu că m-ar interesa, dar vreau să-l încui pe portar…”
“Pe portar? Şi ţie îţi dă probleme de perspicacitate?”
“Da, e din ce în ce mai neprofesional mustăciosul, cu întrebările lui încuietoare care pică exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Deci, spune, care e răspunsul?”
“E zero!”
“Zero?! Imposibil! Cum se poate să fie exact zero?”
“Da, e zero, pentru că este imposibil ca funcţionarul să nimerească exact numai trei scrisori corecte, nici mai mult, nici mai puţin. În momentul în care trei se găsesc în plicurile care trebuie, înseamnă că a patra nu a avut unde să se ducă decît tot în plicul ei. Prin urmare, evenimentul de a nimeri trei corect este echivalent cu evenimentul de a nimeri patru corect, iar problema nu întreabă care este probabilitatea de a nimeri patru corect, care ar fi 1/24.”
“Da, am înţeles… Acum am înţeles. Problema ta este de fapt banală. Tot a mea, cu Cain şi Abel, este mai bună!” a decretat Năltogul în sictir, apoi a plecat.
@Miruna
Cit despre matematica (si fizica) te incurajez sa le dai intiietate..
Exemplu care-mi place sa-l dau:
Sotia a scris o carte buna de matematica. Se vinde cu 100$ bucata si in fiecare an editura ii da ceva bani, partea ei de 10%.
La rindul meu am scris si eu o carte, cred buna (literatura, daca mai trebuie sa spun). Pina acum am cistigat zero.
Amindoi am debutat in acelasi an (coincidenta) :)
Doar așa, eu aș cumpăra cartea dumneavoastră, nu a soției.
Și tind să cred că dacă aș înțelege matematica peste noapte și aș prinde drag de ea, tot cartea dumneavoastră aș alege-o.
Și, cum spunea Creangă în Amintiri, „Când e vorba de credință, ce-ți mai trebuie învățătură?”.
Mie mi-s dragi oamenii simpli, ăia cu chipul senin și fără grijă, chiar dacă fac dezacorduri și stâlcesc cuvintele.
Învățătura e și ea importantă, dar eu tot aș da toată inteligența de pe lume pentru un gram de simplitate, care, din păcate, îmi lipsește.
(spun asta cu mintea mea de copil, dar peste ani poate îmi voi schimba părerea)
Da, știu, de la matematică s-a ajuns la Creangă și la simplitate, îmi pare rău. Mă opresc din aiureală și merg să rezolv niște ecuații.
Miruna, eu nu sunt de părere că simplitatea (aici eu înțeleg prin simplitate lipsa educației, sau ignoranța) este o calitate sau o virtute. Dacă prin simplitate tu înțelegi modestie, sunt de acord cu tine. Numai că modestia este o trăsătură de caracter care se dezvoltă prin educație, și nu are nimic de a face cu ignoranța. Deci tot la învățătură se ajunge până la urmă.
Eu cred ca am priceput: intre un savant si un om simplu de la tara, il preferi pe cel din urma :)
Iar ai facut o eroare: cartea ta, nu a sotiei :)