Bridge of Spies – Podul Spionilor (2015)

Numele ultimului film regizat de Steven Spielberg este dat de un pod pe care prin anii ’60 s-au făcut, se pare, atîtea schimburi de spioni, încît a devenit de notorietate. Cum tot filmul este despre acest schimb, titlul mi s-a părut bun şi… sugestiv ☺

Atmosfera din perioada Războiului Rece este redată la cel mai mic detaliu, Spielberg remarcîndu-se ca de obicei prin meticulozitatea detalierii. Costumele, pălăriile, mutrele înţepate, feţele bărbaţilor rase la doi milimetri sub piele, coafurele cu bigudiuri, televizoarele cu lămpi, aparatele de fotografiat cu blitz cît farul de maşină – numai toate acestea în sine şi, în ce mă priveşte, ar fi făcut filmul demn de urmărit.

Filmul începe cu o scenă în studioul unui, la prima vedere, artist unde un tip uscăţiv (Mark Rylance) cu început de chelie şi grimasă de om necăjit îşi face autoportretul. Să tot aibă la vreo 55 de ani.

Apoi observăm că “artistului” îi sînt urmărite toate mişcările, în metrou, pe străzi, în parc, şi tragem concluzia că e spion rus (din moment ce acţiunea se desfăşoară în USA). Nu trece mult timp şi tipul, pe nume Abel, este arestat sub acuzarea de spionaj. Vă reamintesc, ne aflăm în 1957 relaţiile ruso-americane sînt mai încordate decît oricînd. La şcoală, elevilor li se vorbeşte despre arma atomică şi precauţiile ce trebuiesc luate în caz de atac. Comunismul este nu o ideologie ci o boală contagioasă, iar cei care sînt infectaţi de ea trebuie să fie puşi în carantină (închisoare). Firesc, în condiţiile astea, nimeni nu aşteaptă de la avocatul apărării la care constituţional are dreptul Abel, vreo prea mare implicare sufletească în timpul procesului. Rolul ar trebui să fie de paiaţă: de la James Donovan alias Tom Hanks nu se cere decît un simplu act de prezenţă. Dar el, un tip conştiincios şi – mai ales! – umanist, îşi va reprezenta clientul cît se poate de corect, suportînd along the way şi ceva represalii din partea societăţii. Oameni care se uită urît la el, familia care nu-l înţelege, chestii de-astea.

Singurul lucru pe care reuşeşte să-l facă pentru client va fi să-l scape de scaunul electric iar raţionamentul prin care îl convinge pe judecător este destul de simplu: nu este folositor să-l ţinem în viaţă pentru cazul în care, pe viitor, va trebui să-l schimbăm pentru un spion de-al nostru?

Şi dacă eroul principal american face sugestia asta, prieteni, puteţi fi convinşi că în scurt timp se va ajunge niciunde altundeva decît la vorbele lui. Un pilot american este capturat de sovietici şi lui Donovan i se cere să facă un drum patriotic pînă în Berlin unde îşi va asuma rolul de negociator (The Negotiator ar fi fost un alt nume care iarăşi s-ar fi potrivit perfect filmului dacă n-ar fi fost deja luat de Kevin Spacey în1998 ☺ ).

Ca în majoritatea creaţiilor lui, Spielberg face loc discursurilor “cu semnificaţie” şi prezentării feţei întunecate a umanităţii dar spre deosebire de alte filme ale lui (Lista lui Schindler, Munich), aici reuşeşte să presare momente comice – şi aş spune eu destul de multe. Din această cauză, filmul place, amuză, e potrivit vizionării unui copil de 10-12 ani şi nu mă îndoiesc că va avea încasări mari.

Mai mult nu pot să spun fără să povestesc filmul.

Spun atît:

• dialogurile sînt bune. Nu degeaba i-a angajat Spielberg pe fraţii Cohen – Matt Charman nu făcuse probabil o treaba perfectă ☺
• există o scenă în Berlinul de Est cu nişte cozi uriaşe, mulţi figuranţi, etc, printre care am observat un asiatic. Asiatic în Berlinul de Est în 1957? ☺
• ultima scenă a filmului… Donovan în metroul new-yorkez, majoritatea pasagerilor citesc ziarul, articolul de fond este despre “misiunea îndeplinită cu succes” şi o doamnă, care îl recunoaşte ca fiind acelaşi din poză, îi zîmbeşte ca unui erou. Propaganda ieftină de genul ăsta pe care o strecoară americanii în filmele lor şi care mă face să mă gîndesc la zicala aia comunismul s-a inventat la americani, dar ei nu ştiu asta, mă obligă să scad un pic din nota lui Bridges of Spies.
• trailerul filmului vă poate păcăli că aveţi de-a face cu un film de acţiune. Nu este multă acţiune în film, dacă asta este ceea ce căutaţi s-ar putea să vi se pară plictisitor uneori.
• nu aveam chef să văd interogatorii din alea de te fac să te gîndeşti la perioada Inchiziţiei: schingiuri, pumni în ochi, rupere de oase – şi într-adevăr americanii se poartă incredibil de frumos cu prizonierul lor (avînd în vedere dezvăluirile de acum cîţiva ani legate de tratarea prizonierilor irakieni în închisorile americane) iar cetăţenii sovieticii (“putem să le spune ruşi ca să economisim timp?” – va cere James Donovan ☺ ) se vor agita puţin în jurul capturii lor, ţipînd şi turnîndu-i o găleată cu apă rece în cap.  Nimic mai mult. No violence! Me, like that! ☺

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.