Aprilie

Glicina avea muguri mari, gata să pocnească şi din loc în loc, frunzişoare albicioase se desfăcuseră timid. Fetiţa ridică ochii şi văzu frunze mai mari, mai verzi, sus de tot, lipite de balconul de lemn, cu scânduri ascuţite, închipuind boboci de crin, vopsite şi ele în verde. Era linişte. Casa  lui Mima părea fără suflet. Poate lumea mai dormea încă. Poate că plecaseră deja la lucru. Fetiţa nu ştia. Uşa balconului era închisă, dar nu şi obloanele scorojite.  Se mai uită o dată la frunzele glicinei de la pod, apoi se îndoi să vadă crinii de-o şchioapă, degetele roșu închis cu bobiţe în vârf ale bujorilor, dar mai ales ţigăncuşele îngrămădite între desele lor frunze crețe, cărnoase, îmbrăcate în verde întunecat. Era un șir întreg de flori mici, rotunde, cu miez galben și bordură roșie. Le privi cu încântare și întoarse capul să-l întâmpine pe Vlăduț, care se apropia cu palmele împreunate să îi arate un gândac verde-albastru, în zale lucioase. Se aplecară amândoi să caute în nisip alte gâze pe care băiatul le aduna într-o cutie de chibrituri goală.

Aerul era cald și parfumat de pomii înfloriți în grădina lui Papi. Nori compacți, cenușii, obliterau mereu soarele și lăsau umbre peste copii. În bazinul rotund din mijlocul micului scuar broaștele plescăiau leneșe apa și își scoteau capul și spatele la soare, pe frunzele uscate de la margine. Cei doi alergară dincolo de tei, printre lăcrimioarele înalte ce-și ascundeau bine clopoțeii lor delicați sub frunzele ascuţite. Furnici mari, grăbite, păreau ocupate să ajungă undeva. Se auziră niște bocănituri și ușa de la balcon se dechise brusc, cu zgomot, trântită de mâna doamnei Sofronie care apăru pe balcon în capotul ei maroniu cu flori gălbui, decolorate.  Avea moaţe de ziar în părul de sub un plasă legată la ceafă. Copiii ridicară privirea spre ea și o salutară aproape în cor. Ea se uită încruntată la ei şi nu le răspunse. Se agită pe balconul îngust făcând câțiva pași repezi, fără țel și intră înapoi în casă, ignorându-i. Cei doi se întoarseră la furnicile dintre lăcrimioare. Una căra o boabă mare dintr-o floare de tei uscată și o împingea iute cu picioarele din față. De pe poteca de lângă casă apăru Marieta zâmbind bucuroasă că îi găsește acolo. Cu bețe în mână, începură să alerge în jurul bazinului, râzând și țipând cu plăcere cât îi ţineau plămânii. Zgomote de mobile grele mișcate pe dușumea ajunseră până la ei prin ușa de sus rămasă deschisă. Copiii nu le băgară în seamă. Probabil că doamna Sofronie făcea curățenie. Toată lumea făcea curățenie primăvara, înaintea Paștelui. Și fetiței i se părea că aceasta femeie slabă, negricioasă, cu mișcări nervoase, avea ceva foarte curat. Era întotdeauna îngrijită, cu părul vopsit roșu-mov, cu bucle rotunde, lucioase, uneori sub un batic transparent, cu rujul mereu pe buzele veștede. Un rid adânc, între spâncenele subțiri și date cu creion negru, o făcea să apară mereu supărată, chiar când zâmbea și le oferea bomboane. Era de alfel foarte prietenoasă și vorbea cu cei doi copii și mama lor de câte ori îi întâlnea pe aleea pietruită dintre case. De cele mai multe ori doamna Sofronie stătea pe balconul ei de sub acoperișul ascuțit și urmărea jocul copiilor fumând tigară după țigară și sorbind din ceașca de cafea. Ei nici nu știau că era pe balcon, doar simțeau parfumul puternic de tutun și cafea. Uneori, când o mângâia în trecere pe obraz, fetița simțea mirosul de tutun amestecat cu alcool. În sinea ei o admira pe doamna Sofronie – avea ceva de luptător bătrîn, îndârjit, dar nu știa sigur ce fel de lupte ducea această femeie străină care apăruse dintr-o dată acolo și ocupase camera nepoților din mansarda casei lui Papi. Într-o dimineață o văzuseră sus la balcon și ea le făcuse cu mâna, zâmbindu-le. Apoi niște lucrători îi construiseră într-o zi o scară lungă, înaltă, care ducea la balconul mansardei, să nu mai trec prin casa tov. Dinescu și să-l deranjez, îi explicase ea mamei lor, cu vocea groasă și ca o găleată de tablă târâtă pe pietre. Madam Sofronie, cum îi spunea toată lumea, trăia singură acolo în pod. Copiii o vedeau deseori întorcându-se de la lucru, spre seară, cu pași înceți și țepeni. Urca la ea în pod și apoi ieșea pe balcon cu cafeaua și țigara aprinsă, dacă nu era prea frig. Uneori venea câte un bărbat cu ea și atunci se grăbea să urce scările fără să-i privească pe copii sau să vorbească cu ei. Copiii nu se  mirau și nu puneau întrebări. Se obișnuiseră cu ea, îi învățaseră obiceiurile și o acceptaseră în lumea lor ca pe tot ce-i înconjura.

Cum alergau în mare zarvă, nu băgară de seamă că ceva zburase de pe balcon jos, în glicina abia înverzită. Se opriră numai când un prosop mare, în dungi colorate, ateriză în piersicul pitic de lângă glicină.
– Doamna Sofronie, doamna Sofronie! V-a căzut un prosop de pe balcon . . .  Doamnă Sofronieee . . .
Deși ușa era deschisă, ea nu ieși la țipetele copiilor. Aceștia alergară la piersic, fetița îl luă pe Vlăduț în brațe și el, cu vârful degetelor, trase ușor de prosopul mare care nu se lăsă să cadă fiindcă se prinsese în crengile pomului. Fetița îl puse jos pe fratele ei și încet, când ea, cînd Marieta, traseră de prosopul încăpățânat. Îl duseră la scară toți trei. O strigară din nou dar ea tot nu le răspunse. Poate se spală, poate gătește și nu aude. Poate ascultă radioul. Depuseră prosopul pe balustrada scării și se întoarseră la pietrișul din mijlocul grădiniței. Acum se jucau de-a regele și regina. Vlăduț urma să fie regele, desigur, iar fetițele voiau să fie regina, amândouă.
– Dar regele are doar o regină, țipă Vlăduț cu furie. Lori, tu ești regină! Marieta e slujnica ta.

– Nu, nu, nu, eu vreau să fiu regină și Lori să fie slujnica!

– Nu, eu sunt regina!

– Atunci nu mă mai joc!

Marieta le întoarse spatele.

– Bine, tu ești regina. Sunt eu slujnica. Doar o dată. Pe urmă schimbăm.

– Regele pleacă într-o bătălie grea! Adio, scumpa mea regină!
Vlăduț le făcu cu mâna și încălecă în mare grabă pe bățul lui năzdrăvan și se duse cu mare avânt.
– Să te întorci sănătos, bunul meu rege! strigă regina în urma lui.
În momentul acela două oale mari, cu mâncare în ele, zburară pe deasupra şi se opriră în pietrișul din fața balconului. Uimite, fetițele se uitară la balcon unde doamna Sofronie, cu brațele în aer, țipa cât o ținea gura:
– Da, credeți că m-ați prins? Credeți că fac ce vreți voi? Vă bateți joc de mine cum vreți voi? Da? Vă arăt eu vouă! Vedeți voi! Na!
O altă cratiță plonjă cu viteză și se opri în marginea bazinului, cu gura în sus. Vlăduț se întorsese din bătălie. Şchiopăta, rănit. Fetele nu-l băgară în seamă, cu ochii țintă la balcon. Doamna Sofronie ieșise din nou cu o pătură, vorbind tare dar neînțeles, o îngrămădi la piept și o aruncă peste parapetul de lemn. Intră repede înapoi în casă vociferând și gesticulând cu indignare. Copiii rămaseră jos, nemișcați, neștiind ce să facă. Sus era liniște. Vlăduț se făcuse bine ca prin minune și porni în galop în jurul bazinului, pe aleea cu merișor, pe lângă casă, pe sub castanul rotund din colț și înapoi.
– Nu mă prindeți, nu mă prindeți! striga el la cele două fetițe.
Acestea se luară după el cu mare poftă, uitând de doamna Sofronie și de furia ei. Dădură ocol casei în fugă, de mai multe ori, până se plictisiră. Merseră în spatele casei lui Papi, pe lângă cotețele de cărămidă în care Mima ținuse multele ei găini albe și roșii. Curtea din spate era pustie. Simțiră în aer miros de fum. Cineva ardea gunoaiele sau grămezile de frunze și crengi uscate.
– Unde e cutia mea cu gândaci? întrebă Vlăduț.
– Nu știu, a rămas lângă bazin.
O luară la fugă toți trei pe cealaltă parte a casei, dându-i ocol din nou. Intrară într-un fum gros, cenușiu. Sus la balcon, doamna Sofronie se chinuia să arunce, peste grilajul de lemn, o saltea din care ieșea o flacără mică, gălbuie. Femeia tușea și țipa furioasă.
– Lasă, lasă, vedeți voi! Vedeți ce n-ați văzut! Nu mi-e frică. Nu! Nuuuu!
Abia se mai vedea printre norii de fum. Salteaua nu voia să cadă și ea se opintea în parapet cu forță. Jumătate din corp se aplecase peste balustrada balconului, clătinându-se amenințător. Capotul se desfăcuse din cordon și fetița văzu combinezonul alburiu, gâtul subțire și ridat, sânii sfrijiţi. Femeia se uita la ei dar nu îi vedea. Era parcă în transă, apucată de furii. Gemea și bolborosea cuvinte neînțelese. Bătea cu pumnii în saltea și dădea cu picioarele goale în lemnul balconului. Fetiței îi fu teamă că va zbura și ea de acolo sau că, sub atâtea lovituri, lemnul va ceda și doamna Sofronie se va prăbuși în gol. O flacără mare, lungă, izbugni în salteaua acum atârnată aproape cu totul în aer. Încet, alunecos, se scurse peste glicină, peste cei doi piersici și căzu foșnind pe crinii și ţigăncuşele din strat. Femeia râse gros, isteric și fugi înăuntru în fumul alb care ieșea pe ușă.
– Du-te și cheam-o pe mama ta, se auzi fetița țipând, parcă trezită din letargie. Marieta, du-te! La mine nu e nimeni acasă, mama e la serviciu. E foc, fugi! Ce ne facem? Fugi!

Marieta o luă la fugă pe lângă casă strigând-o speriată pe maică-sa. Lori și fratele ei căscau neputincioși gura spre balconul cuprins de flăcări mici, roșietice. Fetița nu se putea desprinde de priveliștea de sus. O cuprinse spaima. De unde venea focul? Dacă ardea casa lui Mima?

Doamna Dinescu apăru în fugă, cu obrajii colorați şi umezi, tremurând de efort.
– Ce face nebuna asta? Le-am spus să n-o bage în casă cu mine! Am sunat la sediu la tov. Dinescu. O să trimită pompierii. Aoleu, asta a dat foc la casă! Asta îmi arde casa! Tov. Sofronie, ieși afar’! Ce-ai făcut, nebuno? Tov. Sofronieee! Oprește focu’! Ieși afarrr, ticăloasooo!
Țipa ea însași ca o apucată, ca arsă, roșie toată și gata să pocnească de indignare neputincioasă. Câțiva trecători, care probabil mirosiseră sau văzuseră fumul și auziseră gălăgia, îndrăzniseră să intre pe aleea pietruită, să urce scările de piatră și să se oprească pe platoul cu bazinul rotund, cu ochii la balcon. Întrebau curioși:
– Ce este? Ce s-a întâmplat?
– Cum ce este? Nu vedeți? Foc! Foc! O să-mi arză casa!
Prin vălătucii de fum, doamna Sofronie arunca în continuare tot ce-i ieșea în cale: perne, rochii, pantofi, farfurii, cutii de metal cu nasturi, cearceafuri, ibricul de cafea, radioul, oglinda, capotul cu flori pale. Femeia apăru din fum, clătinându-se. Plasa de pe cap dispăruse. Nici moațele nu mai erau în părul zburlit. Cu o figură trasă, fără sânge, cu privirea în teii de peste spectatori, doamna Sofronie zgâlțâi cu furie balustrada balconului, apoi, dintr-un salt agil, neașteptat, se aruncă peste ea, în gol. Fetița o văzu alunecând pe ramurile groase, buboase, întortocheate ale glicinei, cu picioarele desfăcute în furoul ușor ridicat pe coapsele slabe, cu braţele deschise în aer, ca un fluture uriaş, sfârtecat și căzând brusc, cu o bufnitură scurtă, între piersicii pitici. Lumea alergă curioasă să se uite de aproape. Fetița închise ochii, crezând că ce tocmai văzuse nu era adevărat. Se uită repede la Vlăduț care, nemișcat, ca sculat din somn, privea cu ochi mari în fața sa, parcă pe gânduri.
– Ce căutați aici? auzi în spatele ei. Haideți acasă, imediat!
Femeia îi luă de mână și îi întoarse spre scările ce duceau la casa lor.
– Mama, ce s-a întâmplat?

– De ce?

– Moare?
– Cine știe ce necazuri avea! Vai de ea, amărâta!
Mașina pompierilor intra cu mare zarvă pe aleea pietruită. În spatele ei, diverși necunoscuți alergau să vadă, să fie martori. Cei trei intrară în casă, uluiți, fără să spună un cuvânt.
– Să mergem în piață, spuse într-un tîrziu mama lor, cu energie prefăcută. Poate mai găsesc la hală un rasol de vacă, pentru supă. Trecem și pe la librărie să vedem ce a mai adus domnul Meraru. Poate chiar găsim și cataif la Cimpoca, deși e cam târziu.

Când se jucau în nisipul din faţa casei părăsite, copiii găseau uneori câte un nasture strălucitor, fără pereche, pe care-l puneau la păstrare în vreo cutie veche de carton și uitau de el.

Ana Petra