Lupul și Păunița

Era un început rece de seară și toată lumea încerca să se strecoare cât mai devreme la căldura unui cămin. Grăbită, în metrou, reuși să ocupe un loc la geam, lângă un turc îmbrăcat într-o uniformă de muncitor la ceva șantier, grăbit și el să ajungă să-și lepede acea costumație care știa bine că miroase a sudoarea de peste zi. Păunița întoarse capul ușor cu spatele spre toți cei aflați stând în picioare, agățați de câte un stâlp și privi la chipul ei oglindit în geamul rămas încă picurat. Lanțul umbrelei  îi atârna într-o mână și își simțea degetele scăldate în umezeală.  Băltoacele formate de ruperea de nori, aici , într-un oraș atât de nordic, era ceva la ordinea zilei la care ea cu greu se adaptase când venise prima oară în această țară a ceții și a vântului. Soarele era un inamic care se înfrățea după părerea habitanților cu focul. Și cine Doamne ar cere foc? Dar ea, ea ar fi bucuroasă acum după puțin foc ca și după puțină lumină. Închisul acesta gri al norilor nu îl mai poate suporta. E medic și totuși pastilele pe care singură și le prescrie împotriva depresiei nu o ajută deloc. În schimb acele poze unde cerul este deschis de albastru și apa te îmbie la răcoreală și la tolăneală pe un prosop multicolor peste nisipul fierbinte îi fac și sânge rău dar îi și alimentează visele. În țara aceasta ar trebui interzise reclamele ce îndeamnă la vacanțe pe insule pline de flori care pentru a-și căpăta mireasma îmbietoare cer cu vehemență razele dure ale acestui astru ce aici e doar o umbră. Atât de mult nu a stat în viața ei cu lumina artificială a becurilor aprinsă. Că e zi, că e noapte, ea consumă curent. Așa creierul ei trăiește ca într-un solar, unde îi e fictiv introdusă impresia că e perioada de activitate. Deschide geamul, la biroul ei iar zăbrelele lor o deranjează. Într-adevăr e ca într-o colivie. Degeaba e totul văruit în alb, e totul zeiss, drept și la unghi. Metalul ușilor și cartelele de acces în Departamentul Secției Închise îi dau impresia de nădușeală. Dintr-o dată e toată transpirată și numai ce a îmbrăcat halatul alb, cu ecusonul proaspăt printat și cu numele bolduit și lizibil făcut, de la doi metri distanță. În salon, pe pat stă o bătrânică supraponderală în capot înflorat și cu mănuși și papuci de iarnă cu blană pufoasă și învechită, probabil din tinerețile ei, care își întoarce capul în direcția tinerei doctorițe și cu un ruj prea roșu pe buzele grele îi zâmbește încercând să se oprească din cântat. Femeia bătrână își cântă singură de dor și de alinare. Păunița trebuie să zâmbească așa cum a învățat aici, adică protocolar și închis, de fațadă profesională și îi urmărește cu acei ochi formați occipital și temporal ai capului, toate mișcările bătrânei paciente. O surpriză și nu e o surpriză dintre acelea plăcute! Antecendentele de a ștrangula medicii sunt trecute cu cerneală roșie și după două semne de exclamație în fișa doamnei Müller. Păunița a fost cea care acum o săptămână a fugit speriată, cu pulsul mărit la jugulară, până spre ușa laterală ce duce la scările de urgență. Nu-și mai găsise cartela în buzunarul halatului și nu are decât două buzunare. Unul în stânga deasupra inimii începând și unul în partea dreaptă exact pe ficat. Mâinile bătrânicii în jurul gâtului ei și strângând cu puterea unui dușman i-au urcat tot sângele în ochi și neputința de-a striga îngrijitorii sau de-a se smulge din gheara bătrânei i-a acutizat până la urmă nevoia de supraviețuire făcând o mișcare ca atunci în copilărie și s-a tot învârtit până ce a slăbit strânsoarea, apoi a trântit ușa ce rămâne, întotdeauna la o vizită, larg deschisă. Scările erau lateral de salonul cincezeci și patru din care se auzise pe tot etajul zgomotul evadării speriate a Păuniței. Papucii ei de spital se lipeau de mușamaua treptelor și de la etajul patru al Clinicii de Psihiatrie până în curtea din față nu se opriră. Oamenii treceau fiecare cu cărucioare cu copii în ele și tramvaiul țiuia pe șinele lui. La florăria de pe colț un domn elegant cumpăra o duzină de trandafiri roșii. Păunița avea pupilele mărite. Trandafirul îl ținea acum în mâna care tremura și privi după acel domn în timp ce își depunea vesel în portabagajul mașinii captura descompletată. Din spital suna alarma și colegul specialist era în spatele ei și o striga. O rafală de vânt îi înapoie auzul și Păunița se uita în sus spre geamul salonului cincizeci și patru și văzu după gratii un lup.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi