Collateral Damage

Rolul acestei scrieri nu este să explic motivul pentru care l-am ucis pe Agopian. Nici să descriu cum am făcut-o. Nu mă mândresc cu fapta mea, dar, nici nu o regret. De altfel, a fost de ajuns să iau viaţa unui om pentru a înţelege că a fost cel mai important lucru pe care l-am realizat. Studiile universitare nu mi-au folosit la nimic, în comparaţie.

Mi-l amintesc. Îl revăd deseori, stând relaxat pe bancă, în spatele ţigării pe care o ţinea afectat, cu nişte degete îngrijite, din care nu se putea să nu remarci strălucirea lacului de unghii.
Un adevărat şef. Aşa se voia cel puţin. O persoană foarte importantă, un angrenaj principal, necesar. Altfel nu-mi explic motivul pentru care în prima mea săptămână de lucru acolo, şi când, reţine, mai aveam jumătate de oră până la încheierea programului a venit special la mine să mă întrebe ce fac!
– Tocmai am terminat graficul de producţie…
– Eu nu te-am întrebat ce ai terminat. Eu te întreb ce faci acum.
Atunci, în acel moment, am fost surprins pentru întâia oară să constat că gândul de a crăpa capul cuiva îmi provoca o sălbatică plăcere. Am fost nevoit să-mi ascund ochii. Îmi era teamă că ei mă vor trăda. În filme, criminalii poartă ochelari de soare, dar în birou lucrul acesta nu este posibil. Cum să-ţi ascunzi ura din priviri? Aii, de câte ori nu l-am omorât în gând. Nu sunt un tip violent, ba din contră.
Am o prietenă pe care o iubesc foarte mult. Nu sunt nici rasist. Mănânc shawarma dintr-un loc unde ştiu că patronul e libanez. Un coleg de-al meu, evreu, nu vrea să mănânce mâncare pregătită de un arab. Eu aş face consumaţie şi unui chinez, şi unui evreu, şi unui indian. Dar, dacă m-ar călca pe bătături la modul la care a făcut-o Agopian, aş elimina orice specimen indiferent de rasă, religie, orientare sexuală, cu aceeaşi indiferenţă. Asta mă face într-un fel, umanist, dar judecând dintr-un sistem cu axele complet răsturnate. Deci când nu iubesc deloc pe unii, nu iubesc fără discernământ.
Condiţia mea deplorabilă de diabetic mă împiedică să… dar să nu mă precipit în a face dezvăluiri. Îmi dau totuşi seama că dacă aş spune prea multe despre mine, aş risca să fiu prins tocmai acum, într-al zecelea ceas. Să nu credeţi deci că Agopian este numele real al persoanei pe care am ucis-o atunci, în noaptea cu lună plină. Nu vă gândiţi la romanele lui Stephenie Meyer, vampirii nu ucid, o fac întotdeauna oamenii: în general simpatici la prima vedere, ca mine şi ca tine, dar care simt uneori nevoia să o facă; şi le poate fi necesară de o noapte cu lună plină pentru a vedea mai bine victima ieşind dintr-un Pathfinder negru (un exemplu), pe o stradă cu prea puţine felinare în stare de funcţionare.
Natural, am încercat să aflu câte ceva despre Agopian… cum s-ar face în momentul în care ai poposi într-o aşezare necunoscută, o aşezare în care şeriful are întipărită pe faţă o expresie crudă, nemiloasă. Tocmai şeriful. Trebuie să te interesezi despre el – e omul care ţine două pistoale legate de cingătoare!
Dar majoritatea colegilor se fereau să spună ceva. Bârfă la adresa mai marelui ierarhic… cu toţii ne ferim de neplăceri, nu-i aşa? Primul care şi-a deschis gura fără să vrea, iar asta doar pe jumătate, a fost Creban, omul de serviciu. Era trecut de vîrsta pensionarii, dar rămăsese recent văduv. Pretindea că reîncepuse să lucreze nu pentru bani (deşi, spunea tot el, avea o pensie mizerabilă) ci pentru că îi făcea bine să stea între oameni. M-am mirat, în sinea mea, deoarece observasem că lumea se ferea de el. Era un bătrân slab, ridat, care lasă în urmă o dâră de miros neplăcut, de o indefinită provenienţă (manipularea tomberoanelor arhipline, picături de urină de pe un penis nescuturat îndeajuns, nenumăratele pisici pe care le adunase de pe străzi şi îngrămădise în garsoniera lui?) Dar el ar fi fost încântat probabil şi de prezenţa unor manechine aşezate pe scaune la masa din bucătărioara lui, într-o poziţie care ar fi imitat aşteptarea iniţierii unei conversaţii ce n-ar fi venit niciodată. De fapt, nu aş fi atât de sigur că acest Cleban nu ar fi preferat în câte-o zi, în week-end sau cel puţin de Crăciun, prezenţa unor cadavre în locul singurătăţii lui.
Dar să nu divaghez. A prins probabil încredere în mine deoarece eram de vârste relativ apropiate. Ba chiar, datorită faptului că sunt supraponderal şi am problemele de circulaţie despre care nu v-am spus (legate de acel diabet, despre care am menţionat fără să vreau) părea mai tânăr decât mine – părul nu îi albise deloc, cum am observat la unii dintre ţiganii ce duc o viaţă lipsită de stres. La vremea respectivă eram mai comunicativ decât sunt acum, şi chiar îmi amintesc cu certitudine că iniţiam conversaţii cu străini în autobuz. Ba uneori, când eram sunat din greşeală, încercam să aflu câte ceva despre persoana care trebuise să fie sunată în locul meu. Aşa am intrat în vorbă şi cu Cleban. Eram afară, la o ţigare şi el ieşise cărînd un sac negru de plastic. Îl ducea spre tomberon.
– Clebane, stai puţin domnule. Ce te grăbeşti aşa? Ia o ţigare.
– Nu fumez, mulţumesc.
– Cum naiba nu fumezi, măi? Nu am întâlnit până acum gunoier să nu fumeze, l-am certat pe un ton binevoitor, pentru că nu doream să-l jignesc, ci cum spun, voiam să intru în vorbă şi, ca de obicei, nu ştiam cum să încep.
– Nu mai fumez de când mi-a murit soţia, domnule… (şi mi-a spus pe nume, dar probabil că înţelegeţi…)
– Îmi pare rău să aud asta. De mult?
– De cinci ani şi şapte luni. Firma era pe vremea aia la locaţia cealaltă pe… (şi a spus locaţia, un amănunt neimportant).
– Deci de-asta îţi aminteşti atât de bine. Anul mutării.
– Nu. Îmi amintesc pentru că nu am suferit în viaţa mea atât.
– Ţi-ai iubit mult soţia, înseamnă.
– Aşa este. Multe luni am dormit… dar poate nu ar trebui să…
– Ştiu. Multe luni ai dormit aici, furişat, sub un birou. Te înţepa creierul la gândul de a te întoarce acasă. Iar gândul că bagi cheia în broască îţi făcea inima să se oprească o secundă…
– De unde…?!
– De unde ştiu? Într-o vreme am fost scriitor, dragul meu Cleban. Să îmi imaginez ce era în capul unuia sau altuia era – cum să-ţi spun? – parte din meseria mea. Dar nu îţi zic ce anume scriam. Îţi spun doar că indiferent de cât de bine aş fi scris, mi-am dat seama după un timp, nu imediat, nu voi fi publicat de nici o editură mare. Am devenit foarte, foarte frustrat şi m-am lăsat de scris. Înţelegi? Dar am continuat să încerc să îmi imaginez ce este în mintea oamenilor din jurul meu. E un fel de exerciţiu, dacă vrei. E un fel de exerciţiu pe care îl fac de fiecare dată când am mintea neocupată.
– Ca acum, când fumaţi şi nu vă gândiţi la nimic, decât la soare şi la maşinile care trec pe stradă şi la rândunelele care stau pe firele astea şi nu se curentează?
– Exact, dragul meu. Vezi? Puţin, foarte puţin, deja ai început să fii şi tu scriitor.
– Hm…
– Spune, l-am îndemnat.
Dar chiar atunci uşa s-a deschis şi un contabil a ieşit la ţigare ceea ce l-a făcut pe Cleban să se îndepărteze, făcând un semn vag cu mâna, ca şi cum ce urma el să spună oricum nu ar fi contat. Sau eu aşa am perceput acel gest.
Am reluat mai târziu dialogul cu bietul Cleban. Sunt convins că în afară de mine nu îl întrebase nimeni de vorbă la serviciu. Existau bineînţeles dintre cei care i se adresau, dar din tonul lor Cleban înţelegea bine că oamenii nu erau cu adevărat interesaţi să afle răspuns la întrebările lor. Aşa că de obicei răspundea cu un lung oftat, mormăind ceva neinteligibil. Alteori răspunea cu o întrebare.
“E vineri, azi?”. Sau, “Mai e mult până la pauza de masă?”
Bucătăreasa de la cantină, o femeie foarte inimoasă pe nume Olga, sau Aglaia, îi dădea în fiecare zi un prânz pe gratis. El stătea la coadă ca toţi ceilalţi să plătească şi întotdeauna întindea o bancnotă la care ea îi făcea semn să plece pentru că nu avea rest în ziua respectivă. Pentru el nu avea rest niciodată.
Nu la mult timp de la discuţia noastră de la ţigare, m-am aşezat la masa lui, pe locul care rămânea de obicei neocupat.
– Dacă ai fi scriitor, Clebane, ce fel de cărţi ai scrie?
– Pentru copii, domnule. Pentru copii, că nevasta mea n-a putut să-mi facă. Şi tare multe poveşti simt că am în mine. Şi mă gândesc că mult de trăit nu mai am, şi-or să rămână poveştile nespuse.
– Ce fel de poveşti?
– Ce fel de poveşti…?
– Adică, poveşti cu zâne, poveşti cu animale, poveşti adevărate? Ce fel…
– Mie cel mai mult îmi place de-alea nepregătite dinainte.
Iniţial am crezut că nu înţelesesem ce voise să spună. Surprins, l-am îndemnat să explice.
– Când spun o poveste îmi place să nu ştiu ce o să urmeze.
– Adică o ticluieşti în timp ce o spui?
– Da. Pentru mine astea sunt cele mai frumoase poveşti. Poveştile pe care ţi le spui şi ţie, nu numai ăluia care ascultă.
– Spune-mi acum o poveste de-aia.
– Nu se poate.
– De ce?
– …
– Pentru că nu ştii ce să spui. Păi vezi că nu poţi?
– Nu, nu de-asta domnule.
L-am privit întrebător în timp ce el mătura nişte firimituri cu o mână, împingându-le în căuşul celeilalte palme, lipite de marginea mesei.
– Pentru că mi-e imposibil să ştiu cât va dura o poveste niciodată spusă. Iar pauza de masă se încheie în fo’ zece minute.
Avea dreptate.
După serviciu l-am invitat la restaurant.
Prima oară m-a refuzat. A spus că i-e jenă să se urce în maşină. Se temea că mirosul neplăcut al hainelor lui se va impregna în pielea scaunelor.
– Fii serios, Clebane! Urcă! am insistat.
Dar a fost în zadar. Era un om de serviciu foarte încăpăţânat. Şi, aveam să descopăr, un foarte talentat povestitor.
Prima poveste pe care mi-a spus-o s-a numit Povestea liliacului. În timp ce mi-o spunea, pornisem iPhone-ul pe înregistrare fără ca el să ştie. Memoria mea nu mai era încă de pe atunci foarte bună şi nu voiam să folosesc mai târziu alte cuvinte decât cele folosite de el. Dar acum, voi spune totuşi o versiune scurtată. Începe aşa… Într-o pădure la marginea unei peşteri, sălăşluia alături de alte păsări şi animale, o familie de lilieci. Era de fapt o familie restrânsă. O mamă cu puiul ei. Tatăl-liliac părăsise cuibul imediat după ce se născuse puiul, deoarece era tată în mai multe locuri deodată. Era tată în atât de multe locuri încât uitase să se mai întoarcă la cuibul despre care povestesc. Dar puiul creştea chiar şi aşa, fără tată, iar mama-liliac îi explică, arătându-i în jur, că sunt o mulţime de animale care pot trăi, creşte şi face mari doar cu mama. Şi aşa era. Liliacul-pui vedea şi el asta. Chiar începuse să se amuze pe seama puţinelor animăluţe care aveau şi tată. Pentru că acei pui care aveau şi mamă şi tată erau foarte mofturoşi şi caraghioşi! Într-o neagră zi, mama liliacului nostru s-a îmbolnăvit dintr-o dată şi primul lui gând acesta a fost: că mama lui se îmbolnăvise pentru că el se amuzase sau poate pe ascuns invidiase alţi pui mai norocoşi. Îi părea rău acum, dar nu ştia ce să facă. Iar mama se simţea din ce în ce mai rău. Ar fi vrut atât de mult să ştie cum să o vindece! S-a dus la mai marele păsărilor, o bufniţă bătrână şi a rugat-o să îi spună cum o poate ajuta pe mama lui.
“Ce vii la mine, arătare ciudată fără pene care vrei să treci drept pasăre ca să te ajut?!”
“Dar sunt pasăre. Am aripi!”
“La fel cum ai urechi, şi dinţi şi blană! Pleacă până nu pun ulii pe tine!”
Micuţul liliac s-a îndepărtat înfricoşat şi s-a dus să se roage de un castor despre care se spunea că videcă orice boală cu felurite amestecuri de rumeguş. Dar castorul nu a vrut să ajute o pasăre sau, i-a spus, chiar dacă ar fi vrut să o ajute, nu s-ar fi putut sui până sus la cuib “din moment ce nu dispunea de o pereche de aripi”.
După o vreme, micuţul liliac a zburat deznădăjduit înapoi şi şi-a găsit mama fără suflare.
Şi din ziua aceea a început să nu mai doarmă în cuib, pentru că îi aducea aminte de draga lui mama care murise singură şi fără ajutor. A ales să doarmă agăţat de o creangă cu capul în jos şi cu fundul în sus. Şi primului animal mai curios care l-a întrebat de ce doarme aşa, i-a răspuns în felul următor:
“Nu vezi ce Dumnezeu neghiob există acolo în ceruri? Din cauza lui, că m-a făcut aşa, nici animal nici pasăre, a murit mama mea şi de asta am ales să dorm cu fundul la el. N-are decât să mă trăznească. Oricum vreau să îmi văd mămica mai repede!”
Poveştile lui Cleban erau toate nemaiauzite şi aveau un final surprinzător, de cele mai multe ori şocant. Cu toate astea am simţit că aveau potenţial. Puteau fi transformate sau combinate şi folosite – nici eu nu ştiam sigur cum. L-am întrebat în treacăt dacă le mai spusese şi altora dar se pare că în afară de soţia lui nu existase o altă persoană care să fi avut răbdarea de a-l conversa, darămite de a-l şi asculta spunând poveşti. Cum v-am spus, degaja un miros destul de neplăcut. Iar în garsonieră lui era un iz… Doamne!
În timpul acesta, la serviciu treburile mergeau tot mai prost. Pierdusem un client foarte important. Celălalt client ne presa cu veşnica reducere a preţurilor. Agopian devenise din ce în ce mai nesuferit. Se purta urât nu numai cu mine, ci cu toată lumea. Era groaznic. De exemplu, odată, când mă îndreptam spre biroul lui pentru a-i înmâna un document important, l-am auzit vorbind la telefon cu nevastă-sa. Ţipa şi spunea că maşina pe care i-a împrumutat-o fetii ca să se ducă până la Carrefour şi înapoi, “deci opt kilometri”, făcuse “turul complet al oraşului judecând după kilometraj. Cine ştie unde a fost, curva! Să se… pe benzina mea!”
Agopian avusese grijă să îşi noteze kilometrajul maşinii înainte de a i-o da propriului copil! Vă daţi seama cu cine aveam de-a face, nu? Un om care i-a sugerat secretarei să îşi ia zile de concediu (nu de medical) cât a trebuit să-şi îngrijească copilul bolnav de scarlatină. Care întreba pe fiecare ce a făcut fiecare pentru a folosi informaţia mai târziu ca pe o armă, împotriva propriilor angajaţi. Mi-a spus cu zâmbetul pe buze că un alt şef (pe care îl invidia foarte tare) a fost descoperit cu cancer la colon după unui control pe care (aici începuse să râdă) l-a făcut în urma unei diarii cauzată de excesul de must.
Din motivul deja menţionat, nu vă pot spune ce mi-a făcut mie, direct.
Ar fi prea uşor, mă înţelegeţi…
Pot să vă spun doar că îmi pare şi acum rău de Cleban. El mi-a spus că Agopian i-a cerut să-i fie curăţată vila bec o dată la două săptămâni. Dacă vrea să-i păstreze serviciul. Adică să îi facă curăţenie fără bani. Ca pe un favor. Şi surpriză: avea cheia de la vila lui Agopian. Cum aş fi putut să-l iert pe el fără să-mi risc libertatea, la vârsta mea… viaţa? Collateral damage se numeşte în engleză.
Poveştile lui sunt extraordinare, din nou vă spun. Aş putea da lovitura cu ele dar mi-e frică să le trimit vreunei edituri. Dacă cumva, cineva face legătura între Cleban, poveştile lui şi mine? Prin urmare, prin reflexivitate între mine şi Agopian?
Chiar aşa, tu ai auzit-o pe asta cu liliacul?

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!