Prin taigaua extremului orient de K. V. Arseniev

Acum vreun an circula un fel de leapşa literară pe internet, în care tu întrebai zece prieteni ce zece cărţi şi-ar lua cu ei pe o insula pustie. Mulţi cunoscuţi, prin jurul meu (virtual), postau tot felul de cărţi, timp în care eu mă stresam niţel, pentru că nu aş fi vrut să existe pe lista mea cărţi folosite pe lista altora (îmi place să fiu original) aşa că lista mea imaginară se tot schimba.
Dar, din fericire, pînă la urmă nu am fost întrebat.

Unele dintre cărţile la care mă gîndeam erau prea scurte. Îmi place Siddhartha de Hess… dar să irosesc un loc din zece pentru o carte de o sută de pagini? Şi care, cu toate că e extraordinară, nu te îndeamnă să o reciteşti? Adică… gîndiţi-vă, e o insulă pustie. Eşti singur. Vrei să citeşti cît mai mult. Mulţi au pus pe listă Biblia şi mi-am zis: da, pe o insulă pustie, cu siguranţă s-ar putea să vrei o Biblie la îndemînă!

Dar introducerea fiind spusă, una dintre cărţile cele mai utile de luat pe o insulă pustie este Prin Taigaua Extremului Orient de V. K Arseniev. Este o carte nu numai plăcută, antrenantă, instructivă, dar în plus, vă garantez, lectura ei îţi poate salva viaţa într-o pustietate.

Cînd eram mic am găsit o carte cu poze pentru copii. Se numea Aventuri în Taiga şi era scrisă (pot să jur) de Arsenin. Era jerpelită şi fără coperţi (o găsisem în podul unei case, alături de nişte manuale şcolare de prin 1930). Am luat-o şi anticipînd că îi va face plăcere bunicului să o citească, pentru că stătuse opt ani în lagăr, în Siberia, i-am dus-o lui. Şi într-adevăr, a fost una dintre cărţile pe care le-am răsfoit împreună multe seri. Apoi, ca toate cărţile “de la ţară” s-a pierdut. Văd şi acum povestea/poza vînătorului care se baricadează într-o iurtă aşteptînd să plece tigrul siberian. Vînătoarea de foci. Povestea vînătorului şi a elanului (e incredibil de bună şi se pare, adevărată: un vînător care face pariu cu tovarăşii lui că se va întorce în fanza cu un elan îmblînzit). Şi multe altele. Mi le amintesc dupa 30 de ani.

Eu cred că aceste poveşti au fost culese de un editor talentat de cărţi pentru copii (sînt din ce în ce mai puţini, cred) din multele scrieri ale lui V. K. Arseniev, apoi scurtate şi repovestite.

Între 1902 şi 1930, Arseniev a întreprins douăsprezece expediţii ştiinţifice în Estul Siberiei. Cartea pe care o prezint, a apărut în două volume la editura Meridiane, colecţia Delfinul, în 1987 (şi e una dintre puţinele aduse cu mine în Canada ☺ ) şi pe parcursul a vreo 850 de pagini este prezentat ţinutul Ussuri (în zona marii Japoniei). Mare explorator, Arseniev este şi un extraordinar povestitor dar – vă previn! – pe alocuri, descrierile geografice (flora, fauna) s-ar putea să plictisească. Piesa de rezistenţă a cărţii e dată de întîlnirile cu vînătorul Dersu, un membru al etniei golde (un fel de chinez). Dersu ăsta este un fel de Winnetou la puterea a zecea.

Pe parcursul cărţii, convesaţiile dintre autor şi Dersu sînt destul de sărace, deoarece vînătorul nu stăpîneşte prea bine limba rusă – dar cu atît mai amuzante şi autentice. Totuşi, cu toate limitările de cultură şi civilizaţie, efectul asupra citiorului este invers decît cel la care te-ai aştepta: “sălbaticul” Dersu, un om în pragul bătrîneţii, a cărui soţie şi copii au murit cu mult timp în urmă de vărsat de vînt, şi care cutreieră taigaua în lung şi în lat, trăind numai din vînat, dă lecţii de civilizaţie şi conservare a naturii lui Arsenin. Bineînţeles, nu direct, e prea modest să facă asta, ci prin comportamentul lui – comportament de a cărui umanitate el nici măcar nu este conştient. Este ceea ce face cartea extraordinară.

Proviziile gen strict necesar (orez si lemne uscate de foc) pe care le lasă la plecare în adăposturi. Nu cuiva anume, ci “necunoscutului din urmă”. Necazul lui Dersu cînd dau peste nişte capcane-gropi abandonate de chinezi, în care căzuse victimă o ciută. Dersu, încăpăţînat va umple de unul singur gropile (dar ruşii îl vor ajuta). Devotamentul lui Dersu care îl salvează pe Arsenin dintr-o furtună teribilă, furtună pe care el o prevăzuse (dar Arsenin nu-l luase în serios).

Întîmplările sînt întotdeauna surprinzătoare. Arsenin îl împuşcă pe Dersu, confundîndu-i vesta galbenă de vînătoare ca fiind spinarea unui mistreţ, sau, descifrînd urmele Dersu ghiceşte că sînt urmăriţi de un tigru, sau, Dersu face plecăciuni tigrului şi vorbeşte cu el asemeni unui om, cerîndu-i pe cel mai serios ton scuze că i-au călcat din greşeală teritoriul. Dersu omoară un atacator taz (un trib războinic). Etc.

Din cartea asta afli o groază de lucruri. Cum să te orientezi. Ce lucruri neprevăzute se pot întîmpla şi cum poţi ieşi cu bine din aceste situaţii neprevăzute. Cum să vînezi folosind capcane, cum să pescuieşti la coş. Afli că de fapt urşii îşi îngroapă vînatul pentru a-l mînca după cîteva zile, fezandat. (Stai, dar nu se spune că ursul nu mănîncă mortăciuni? ). Dai peste un urs care, spre surprinderea lui Dersu însuşi şi a lui Arseniev, îngropase un alt urs împuşcat mai devreme de ei. Şi Arseniev se întreabă: deci ursul se pregătea să mănînce un alt urs?

Cartea are un singur minus. Este sută la sută realitate. Este bazată pe transcrierile din jurnalul de călătorie a lui Arseniev. Din această cauză, Dersu nu este prezent decît în ceva mai mult de jumătate din carte.
Este partea pe care o recitesc a treia oară! Este una dintre cărţile care m-ar salva, la propriu şi la figurat, pe o insula pustie!

Motivul pentru care Prin taigaua extremului orient este o carte excelentă este faptul că Arseniev nu scrie ca un explorator, ci ca un scriitor.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.