Corina

Împinse vertiginos paharul pe suprafața lucioasă a mesei, vărsând picul de vin rămas, stropindu-și totodată și cămașa decolorată, ce o purta în acea seară de octombrie. Privi în jur apatic, scărpinându-și ceafa lată; cârciuma era la fel de goală cum o găsise cu puțin timp în urmă, pleoscăitul monoton al unui bătrân beteag și zumzăitul ritmat al unui flăcău îndrăgostit, plutind în aerul înăbușitor, intensificându-se iregulat. Își așeză grijuliu pălăria pe capul lătăreț, dându-și părul după urechi și, încheindu-și rând pe rând nasturii redingotei, părăsi localul mizer cu o oarecare reținere.
Atmosfera de afară nu era mai primitoare, aerul rece strecurându-se sub hainele ponosite ale bărbatului. Pentru un moment, tânărul ezită, fiind tentat să se-ntoarcă la cârciuma bătrână, ce era considerată simbol al satului, acest statut fiind datorat vechimii localului. Se mulțumi doar să privească în urmă oftând zgomotos, urmând să-și continue drumul. Își târâia picioarele precum un copil îndărătnic, nevrând ca liniștea serii să-l moleșească și să-i dea acea stare de amorțire -stare a celui nevolnic de altfel- ce-l făcea să se simtă neputincios. Cercetă atent împrejurimile, căutând cu privirea un birjar, care să binevoiască a-l duce până la casa cu numărul 13, aflată într-o fundătură de la marginea satului. Dacă nu cunoșteai bine locurile, n-aveai cum să dai de ea; la drept vorbind, mai lesne era să găsești acul în carul cu fân decât clădirea cu pricina. Miji ochii la ivirea unei forme neregulate ce venea dinspre biserică, o urmă de speranță luminându-i chipul aprins. Grăbi pasul încrezător, rămânând profund dezamăgit când umbra căpătă o formă umană. Scuipă stângaci, șuierând totodată, și o sudalmă veninoasă la adresa tuturor birjarilor, care-și țineau drăgăstos soțiile în brațe, în loc să-și facă datoria. Când era destul de aproape, bărbatul recunoscu trupul unei femei tinere și al unui copil de vreo cinci anișori; își aranjă somptuos redingota, scuturând câteva scame imaginare, și luând o atitudine de gentilom, își îndreptă spatele grav, înălțându-și capul în același timp. Călca mai apăsat, ținându-și firea cu mândrie, iară când ajunse în dreptul damei, se înclină reverențios, salutând cu emoție în glas. Apoi, ridicându-și umil privirea, observă nemulțumit șoldurile nespus de late ale femeii și chipu-i livid; se spăimântă pentru o clipă, întâlnind acei ochi tumefiați, lipsiți de viață și observând tremurul spasmodic al buzelor vineții. Își frecă mâinile înfrigurat, țintuind cu privirea chipul smead al băiețelului; era plâns, obrajii păstrând încă urma lacrimilor. Năsucu-i se înroșise din pricina frigului, iară ochii șterși priveau temători, undeva departe. Cei doi nici nu-l băgară în seamă pe bărbat, continuând să meargă grăbiți, pierzându-se în negura nopții, de parcă nici n-ar fi existat.
Tânărul privi zăpăcit și, scuipând plictisit într-o parte, o luă la pas agale de-a lungul potecii crepusculare. Trecuse de fântâna Măriei ( este important să menționăm faptul că a fost construită de Ilaria, a cărei soră, Măria, murise de tuberculoză pe când era o fată tânără și frumoasă, iară călătorul care se oprește și bea apă din această fântână, este dator a zice o rugăciune pentru răposată), amplasată la o intersecție de drumuri, ce făcea legătura între Sătmari și Sătmic; dacă voiai să găsești casa cu numărul 13, trebuia să o iei la stânga imediat după fântână, peste ogoarele pustii, nicidecum pe drumul cu pietriș, care te ducea la umila locuință a popii. Traversă pământurile furibund, căci pantofii eleganți, recent achiziționați, se scufundaseră-n noroi, îngreuind mersul bărbatului. Își scutură energic picioarele când ajunse în fața clădirii, trezind câinele ce stătea tolănit în mijlocul curții. Deschise încet poarta, în speranța că nu va scârțâi, înjurând la auzul țiuitului enervant; ocolise patrupedul, care nici măcar nu se clintise, și intrând în casă, urcă scările șubrede care duceau la mansardă. Cum pătrunse în încăpere, un miros pestilențial îl izbi drept în față, nasul zbârcindu-i-se, mici cute formându-se în jurul nărilor; se așeză pe un scaun cu picioarele inegale, făcând eforturi supraomenești să-și mențină echilibrul, și cumpătul de asemenea. Privi cele 3 uși, oprindu-se asupra ultimei; celelalte nu-l interesau, nici măcar nu avuse vreodată curiozitatea să vadă ce se afla în spatele lor. Tot ce știa era că, în fiecare cameră, o femeie își vindea trupul; îi detesta pe cei care ajungeau în acel loc, numindu-i josnici, disprețuindu-se el însuși pentru faptul că nu-i sugruma pe toți acei netrebnici. Ce căuta în acea casă a păcatului, vă-ntrebați; la fel ca toți nemernicii, iubea femeia, diferența dintre el și restul făcând-o simplul fapt că el o respecta și o iubea pentru ce era, nu pentru ce avea. De fapt, iubea o singură femeie, una pe care o idolatriza și pentru care își ponegrea numele, sătenii considerându-l un stricat de când se auzise că merge la „țațe”. Umbla de luni bune să o ceară, neavând însă curajul necesar, făcându-și griji ce va spune lumea ori cum va reacționa ea.
Subit, ușa din mijloc se deschise, capul unei femei bătrâne ivindu-se de după ea; bărbatul o recunoscu prompt și ridicându-se, salută stângaci, plecând capul respectuos. Era conița Iusta, o femeie afurisită și incorigibilă, care se impunea în fața oricui, chiar și a popii; din această cauză „casa păcatului” mai funcționa, căci cu toate rugămințile și cu toate cuvintele de învățătură spuse de preot, baba nu fu mișcată în nici un fel, din contră, îl acuză pe bietul om că vrea să-i ia pâinea de la gură, amenințându-l că-și pune capăt zilelor dacă rămâne cu fetele pe drumuri. Protagonistul o ura cu înverșunare, considerând-o mai josnică decât însăși clientela localului, întrucât, mamă fiind, își obligase odraslele să-și pângărească trupul și sufletul de dragul banului. Femeia își dezveli dinții galbeni, privindu-l batjocuritor.
– Corina nu-i, băiete! și, pufnind în râs, își trecu limba peste dinții tociți.
– Da’ unde-i? bâigui încurcat tânărul.
– Am trimis-o cu treburi la don’ sublocotenent, răspunse ludică baba.
– Care don’ sublocotenent? întrebă aproape-n șoaptă bărbatul.
– Ei, care?! se răsti enervată femeia, dându-și ochii peste cap. Grigore, evident. Ce, mai știi vreun altul?
Tânărul clătină aiurit din cap, pălind. Mulțumise cuviincios, cerându-și scuze, neștiind exact pentru ce. Coborî posomorât scările, simțindu-și corpul greu și, ieșind din curte, văzu o brișcă venind dinspre Sătmari. Urcă în ea, și răspunzând apatic la salutul insului, îi spuse unde să-l ducă. Când ajunse, mai că uită să-i plătească omului, atât de tulburat era. Intră în casă mohorât, aprinzând un rest de lumânare spre a lumina odaia dezordonată; își așeză redingota pe laviță, tolănindu-se pe divanul rigid. Scânci îndurerat, gândindu-se că era prea târziu, că o pierduse pe femeia lui; „Dar poate n-a fost niciodată a mea”, își zise mâhnit. Gândul acesta nu-i dădu pace toată noaptea, fiind sigur că cei doi, Corina și Grigore, plănuiseră totul în amănunt; „Ce, credeau ei că sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama?” , își spunea cu o oarecare mândrie. „Totuși, Corina n-ar fi făcut-o, singurul vinovat fiind acel sublocotenent ticălos și îngâmfat”, conchise într-un final. „Poate nu era prea târziu”, își zise, și privindu-și somnoros manșeta, observă petele de vin roșu, tresărind fericit. Se minună cum le orânduise Domnul pe toate, bucurându-se că nu o găsise pe fată acasă, căci nu l-ar mai fi luat în veci, văzându-l îmbrăcat cu acele haine ponosite și murdare. „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”, își zise entuziasmat, făgăduindu-și că dimineață, la prima oră, va merge să o ceară.

Nu dormise aproape deloc, fiind peste fire de emoționat. Era sigur de izbândă; se vedea deja plimbându-se la braț cu ea, ciupind-o de obrazul roș’, strângând-o încetișor de mijloc, ba chiar furându-i câte o sărutare ștrengărească, timp în care ea ar fi ripostat rușinată, dojenindu-l cu glasul ei dulce, ușor tărăgănat. O vedea, mai apoi, cu brațele goale, frământând energic alatul pentru cozonac, în timp ce el ar fi privit-o fascinat, sorbindu-i fiece mișcare, de parcă ceva divin s-ar fi aflat în trupul acela zvelt.
Se trezise din acea toropeală plin de voioșie, simțindu-se stăpân peste toate. Se ferchezui grijuliu, alegându-și cea mai de seamă ținută, lustruindu-și pantofii cu atenție, spre a nu omite vreo pată ce l-ar fi putut compromite. Părăsise locuința încrezător, fredonând o romanță veche, ce o auzise cu mult timp în urmă la un bețivan bătrân, rămas văduv. Când ajunse în dreptul cârciumii, se opri încurcat, gândindu-se că o guriță de țuică l-ar fi întărit nițel. În pridvor încremeni însă; nu-și permitea luxul băuturii, decât dacă voia să fie etichetat drept un bețivan impertinent. Nu s-ar fi căzut să se-nfățișeze, într-o astfel de împrejurare, mirosind a „otravă”, cum o numea popa, care -să ne fie cu iertare- mai trăgea și el la măsea.
Astfel că, la orele 7 ale dimineții, tânărul nostru, gătit ca de sărbătoare, cu chipul senin și cu o licărire stranie în ochi, pătrunse în curtea neîngrijită, pășind victorios către intrarea în căsuța păcatului. Era atât de emoționat, încât uită să o mai salute pe Iusta, care se frământa dintr-o parte-n alta a holișorului, orânduind în grabă casa, țipând din când în când la vreuna din fete, ocărându-le înverșunată. Nici nu mai bătu la ușă, ci intră cu pași mărunți în odaie, găsind-o pe Corina lângă fereastră, contemplând visătoare dealurile îndepărtate, ascultând murmurul neobosit al naturii, purtând pe chip un surâs copilăresc, în spatele căruia, cel mai probabil, se ascundea o taină. Bărbatul salută cuviincios, ascunzându-și cu greu emoția; își dete jos pălăria, învârtind-o energic în mâini, așteptând să fie poftit mai aproape. Fata oftă melancolic și întorcându-se, îl privi consternată pentru o secundă, ca mai apoi să-i zâmbească duios.
– Eupsihie, ce bine c-ai venit! exclamă voios tânăra.
Bărbatul zâmbi stânjenit, admirând chipul negricios al fetei; sub genele lungi și dese, se ascundeau niște ochi mici, migdalați, ce pierduseră licărirea inocenței, o dată cu ofilirea trandafirilor ce împrejmuiseră într-o vreme căsuța. Buzele-i erau subțiri, lipsite de culoare, iară obrajii, în permanență îmbujorați, păstrau rușinea păcatului, a netrebniciei -oricât încercase să mascheze roșeața, folosind fel de fel de drăcovenii ieșite pe piață, nu izbutise; orice ar fi făcut, petele nu dispăreau, persistând precum însuși păcatul- . Purta o fustă lungă, maronie și un pulover gălbui, ce contrasta cu nuanța măslinie a pielii, având pe cap o broboadă zdrențuită și decolorată. Tânăra îl pofti să ia loc la măsuța de cafea, avertizându-l în privința așchiilor -care, de altfel, se găseau pe toată suprafața mesei-.
– Auzit-ai? întrebă mâhnită fata.
– Ce s-auz? mormăi sfios tânărul.
– Marina și plodul ei au fost alungați din casă, astă noapte. Ți se pare drept, ai? Că, așa ș-așa, n-au plătit chiria de luni bune, iară afurisitul ăla de proprietar i-a dat afară, spunând femeii că-i o zdreanță. „Zdreanță, zdreanță!”, așa i-a zis și i-a închis ușa în față, povestea indignată fata, gesticulând nervoasă și amenințând că negreșit îl va scuipa în față pe acel nemernic când îi va ieși în cale. Eupsihie o privea confuz, întrucât el nu auzise de nici o Marina până în acel moment.
– Am uitat, ea-i de aci, din Sătmic, iară tu din Sătmari, explică încurcată copila, observând confuzia bărbatului.
Tânărul își frângea agitat mâinile, încercând să pună cap la cap tot ce avea de spus. „Că așa ș-așa, Corino, de mult încerc să… da,da și acum, de fapt, ieri… de mult timp încerc, dar știi și tu…”, gândea tulburat băiatul, dorindu-și să isprăvească totul cât mai curând cu putință.
– Era să uit, exclamă exaltată fata, da, da, ce aiurită sunt! N-avem mult timp, dar îți zic, îți zic! Cum puteam să uit, o să gândești, dar trebuie, trebuie să știi…
– Ce să știu? bâigui mai mult mort decât viu.
– Aseară am fost la Grigore, știi tu, don’ sublocotenent, că mă chemase de grabă și vai,vai! Câte mi-a spus și câte mi-a promis! A îngenuncheat, uite așa, zise Corina, așezându-se pe mocheta învechită, și mi-a cuprins mâinile cu atâta pasiune și devotament -am simțit, am simțit!- și apoi, apoi le-a acoperit cu sărutări fierbinți… mâinile astea păcătoase, suspină înduioșată fata, întorcându-și mâinile când pe o parte, când pe alta.
Eupsihie păli, privind obosit chipul senin al fetei. Se simțea sugrumat de puterea nevăzută a sublocotenentului și de emoția peste fire de tulburătoare a tinerei, dorindu-și ca inevitabilul să nu se fi produs, să mai existe o șansă, oricât de infimă.
– Mi-a spus, o, dar câte mi-a spus! Ce om nobil, ce om nobil! exclamă recunoscătoare. Mă va duce la Paris, îmi va cumpăra cele mai frumoase ținute și cele mai scumpe coliere, mă va învăța să cânt la pian și mă va duce la operă, la teatru! Mereu am visat să mă aflu printre oameni culți, să port conversații cu femei din înalta societate, să… să scap de asta! spuse aproape plângând, arătând cu un gest disperat camera și tot ce era în ea.
Bărbatul amuți, sprijinindu-și mâinile pe genunchii reci, așteptând să audă cuvintele de care se temea.
– Apoi mi-a cerut… mi-a cerut să-i fiu soție! A zis că nu-i pasă de zestre, de… de știi tu, Eupsihie, bâigui rușinată copila. Doamne, ce-am făcut să merit toate astea? sfârși cu un glas jalnic fata, frângându-și mâinile tulburată.
Stătură în liniște un timp, până când bărbatul se ridică greoi de la masă, privind disperat făptura aceea, alături de care își făurise întregul viitor; plimbările, sărutările, cozonacul, toate erau o amintire dureroasă, de care-i era rușine. „ Un biet țăran, un bețivan… ce om nobil… da,da, ce om nobil!” izbucni tulburat, ca mai apoi să înceapă a râde aievea.
– Și eu care, când te gândești… nobil, nobil! Da, cu adevărat nobil! bâigui cu stupoare tânărul.
Fata se spăimântă, văzându-i chipul transfigurat și întâlnindu-i privirea pierdută.
– Micule, ce-ai pățit? Pesemne ți-o fi rău, grăi îngrijorată. S-o pun pe baba să-ți facă un ceai?
Eupsihie se apropie, și luând mâinile fetei, le duse înduioșat la buze, lepădându-și acolo, pe pielea aceea negricioasă și aspră, toate dorințele și toate visurile pătimașe.
– Nu,nu. Acum e prea târziu, e mult prea târziu… Un om nobil, da, cu adevărat nobil! șopti cu vocea tremurândă, și punându-și pălăria pe cap, își luă rămas bun de la Corina, de la casă și de la toate năzuințele cu care-și hrănise existența.
Ocolise câinele leneș, deschise poarta apatic, trecuse ogoarele cu ignoranță, dorindu-și să aibă pantofii plini de noroi, ca apoi să lovească pământul și să-l scuipe, să dea astfel toată amărăciunea afară, până nu se sufoca. Călca nesigur, dar cu o ușurință de care se mira, de parcă nu mai avea trup; „Ce om nobil, da, cu adevărat nobil”, bâiguia tulburat, intrând în cârciuma bătrână. Se așeză la o masă mai izolată, fiind întâmpinat de mirosul greoi, bolnăvicios. Își dete pălăria jos, așezând-o stângaci pe masă, și-și desfăcu rând pe rând nasturii redingotei, ascultând posomorât pleoscăitul bătrânului beteag și zumzetul ritmat al tânărului îndrăgostit, ce păreau o amintire de mult uitată.

Miruna Horodincă