Mărturie scrisă asupra împrejurării în care proprietăreasa a urlat ca o vacă

Nu, i-am răspuns proprietăresei, nu sunt supărat. I-am răspuns fără să o privesc în ochi, cu oarecare jenă, nu față de ea ci față de propria mea condiție, căci nu puteam, desigur, explica acea furtună de nisip a cugetului meu, care își depusese straturile unul peste altul, îngreunându-mi simțurile, reacțiile, alterându-mă și reducându-mi conștiința la o foaie singuratică de deșert, peste care o liniște fără margini domnea, astfel încât facultatea mea de a cugeta, deși îngreunată, provocându-mi dureri de tâmple și întristare, încă se mai putea rostogoli fără zgomot, lăsând dâre incongruente de-a lungul stratului superficial de nisip, nu-i puteam explica proprietăresei ce anume dezlănțuise furtuna de gânduri, când ea nici măcar nu știa ce înseamnă o furtună de gânduri, așa că i-am răspuns simplu, pe înțelesul ei, fără să o privesc în ochi, Nu. Dar se pare că acest nu, deși răspicat și rece, intenția mea fiind aceea de a închide orice conversație înainte ca ea să se deschidă (unele persoane chiar suferă de singurătate, vor cu orice preț să-ți vorbească, te asaltează cu întrebări și nu se opresc până nu te fac să reacționezi nepotrivit – nu eu, eu în singurătate mă regăsesc pe mine și nu doar pe mine ci și, în mod paradoxal, pe toți ceilalți, căci fiind singur mă gândesc la ceilalți, iar când sunt înconjurat de ei mă gândesc că vreau să fiu singur pentru a mă gândi la ei și a nu fi nevoit să îi ascult, să îi ating și să le vorbesc) spontan și irevocabil, întrucâtva de la sine, așa cum de la sine pornesc toate automatismele cu iz de politețe, ca de exemplu atunci când cineva strănută iar noi îi urăm sănătate fără să ne gândim că automatismul acesta cu iz de politețe poate face un om cu o boală incurabilă să izbucnească în plâns, acest nu, spuneam, deși răspicat și rece, nu mi-a ușurat deloc situația. Proprietăreasa nu se lăsă deci atât de ușor, căci dorința sa de a comunica (sau poate teama de liniște) era mai presus decât dorința mea de liniște (sau poate teama de a comunica), mai presus decât dorința de întuneric a gândacilor de bucătărie, mai presus de orice și oricine, așa că insistă cu acea întrebare ca un copil indiscret. De fapt, întrucât copilului ce abia descoperă lumea nu i se poate reproșa nimic însă maturului și chiar bătrânului care abia acum, cu șovăială, începe să o descopere da, situațiile nu numai că nu pot fi comparabile, dar nici măcar nu pot face parte din aceeași discuție, iar curiozității proprietăresei trebuie să i se dea o denumire de sine stătătoare, în care să se picure ceva mai multă maliție (pentru că, de ce să nu recunoaștem, maturii sunt malițioși), să i se spună deci indiscreție, indiscreție de matur. Cu această indiscreție de matur pe care dumneaei, proprietăreasa apartamentului în care locuiam de jumătate de an în chirie, o considera politețe (iar eu automatism cu iz de politețe) hotărâse, în acea seară de noiembrie, să mă împungă. Aproape că îi simțeam coarnele indiscreției comprimându-mi stomacul, reducându-l la o unică foaie dublă de vili și microvili încleiați cu pepsină, atunci când ea, imperturbabilă, continua să mă întrebe același lucru parcă în toate limbile lumii, parcă în toate dialectele fiecărei limbi a lumii: Why are you so sad, Por qué estás tan triste, Warum bist du sauer, Perché sei così triste, Varför är du ledse, Pourquoi es-tu si triste,  Γιατί είσαι λυπημένος, Por que você está tão triste, Waarom ben je verdrietig, De ce ești supărat?

Nu, i-am răspuns proprietăresei, nu sunt supărat. De data aceasta i-am răspuns privind-o în ochi, cu aceeași jenă, mascată însă de o privire aspră, în speranța că va înceta să fie politicoasă, automat politicoasă, deoarece cum aș fi putut să o fac să înțeleagă că nu sunt doar supărat sau trist, ci melancolic și de-a dreptul îndurerat, că îmi simțeam durerea împungându-mi tâmplele ca o lance de cavaler medieval, ca sabia lui Languedoc din Levantul, atunci când străpunge deodată, din aceeași lovitură, pieptul lui Sulea țiganul și al lui Vodă unind astfel ceea ce aparența despărțea, astfel străpungea lancea mea imaginară piepturile celor două tâmple ale mele, cu alte cuvinte durerea mea interioară găsise o cale de a se exterioriza, iar asta pentru că…ei bine, pentru că, și nu era ceva ce poți explica unei proprietărese în două cuvinte, nici măcar în douăzeci sau două sute, două mii sau douăzeci de mii, pentru că m-am oprit în mijlocul orașului, într-un loc despre care nu știam cum se numește, a cărui denumire nu avea oricum importanță, pentru că ce sunt denumirile dacă nu încercări, modeste încercări ale cugetului uman de a delimita realitatea și de ce numim realitatea astfel dacă nu pentru a o separa de fantezie, când de fapt poate că fantezia e realitate și realitatea fantezie sau poate că nici una nici cealaltă nu sunt entități separate ci fac parte din același trunchi iar noi, niște bieți oameni până la urmă, ne încăpățânăm în a le separa, așa cum ne încăpățânăm a numi fiecare stradă și fiecare piață și fiecare palat și a numerota fiecare casă și fiecare automobil, a defini orice stare și lucru și ființă, orice abstractism, a defini însăși definiția, căci există definiția definiției și definiția definiției definiției, pentru că m-am oprit, spuneam, în mijlocul orașului, mai precis în mijlocul unei intersecții din centrul orașului și am observat decorațiile agățate cu ocazia sărbătorilor de iarnă, ce se întindeau deasupra străzii, strălucitoare, înfățișând constelații ale căror colțuri din becuri albastre luminau mai puternic decât restul plasei de becuri galbene, Carul Mare deschidea coridorul, urmat de semnele zodiacale cunoscute, pentru că, m-am gândit aprinzându-mi o țigară, și acele decorații purtau semnul slăbiciunii umane de a delimita și defini totul, pentru că omul nu voia să accepte nimicul și haosul, nu voia să-și recunoască micimea, trebuia să grupeze stelele în constelații și să construiască un întreg zodiac, pentru că stelele în jurul cărora orbitează planete despre care nu știm dacă sunt sau nu locuite au pentru noi importanța de a ne ghici mersul zilei sau mersul vieții, destinul, de parcă aștrii ar fi fost desenați pe cer la o anumită distanță, calculată special pentru ca noi să o putem identifica și interpreta. Gândindu-mă la posibilitatea ca și soarele nostru să fie un ochi al constelației Leului pe o altă planetă îndepărtată, acolo unde leul este poate numit tigru și tigrul este numit leu sau, mai bine, leul este numit gazelă și gazela leu, deci un ochi în constelația Gazelei, sau poate nici măcar un ochi, ci un vârf de coadă sau de coamă sau de gheară sau de bot, nu îmi putusem stăpâni o grimasă, pe care orice trecător ar fi denumit-o zâmbet sau surâs, căci suntem obișnuiți să definim aproape automat, din politețe, chiar dacă uneori fără politețe, stările interioare ale celorlalți, însă într-o întreagă viață nu ne putem defini pe noi înșine, dar care era de fapt o exprimare a dezgustului meu interior ce găsise astfel o cale de a se exterioriza.

Nu, i-am răspuns proprietăresei pentru a treia și ultima oară, nu sunt supărat. De data aceasta am accentuat fiecare silabă a cuvântului, ca un elev de clasa întâi ce abia învață să citească: su-pă-rat. Supărat e puțin spus, sunt mâhnit, dezamăgit, decepționat. Stăteam în picioare, într-o piață din centrul orașului. De partea cealaltă a trecerii de pietoni, peste care treceau șinele de tramvai, peste care treceau automobilele dinăuntrul cărora șoferii claxonau și se înjurau reciproc, se întindea acea stradă ale cărei decorații, reprezentând constelațiile, se pierdeau una în spatele celeilalte, alcătuind un tunel a cărui lumină se vede mai bine la cestălalt capăt, în partea cealaltă devenind doar un punct, un soare, un vârf de coadă în constelația Gazelei, se întindea, spuneam, acea stradă care ducea spre gară. Aveam jumătate de oră până să plece trenul, așa că mi-am permis un moment de cugetare. Cugetam la vânzătorii ambulanți, cu ten negricios, deși nu toți negroizi, care își cărau placajele cu mânere în mâini, le așezau în fața lor și le sprijineau de propriile picioare, indicându-le trecătorilor. În placajele de lemn erau înfipte piroane, ce susțineau greutatea unor brățări colorate, coliere colorate, cercei colorați. Totul, pe tarabele mobile, era colorat. Luminile orașului erau colorate. Semafoarele își alternau culorile bineștiute, bineștiute de către cei care le cunosc; asta m-a făcut să reflectez iarăși asupra slăbiciunii umane, asupra imperativei noastre necesități de a denumi orice lucru, orice ființă, orice concept abstract, de a defini culorile existente fără a fi în stare să ne imaginăm altele, pentru că în ce mod am putea percepe o culoare diferită de cele șapte spectrale plus cele două nonculori, dacă am vrea, spuneam, să ne imaginăm altă culoare, pur și simplu nu am fi în stare să percepem altceva decât variații, nuanțe ale acelorași culori cunoscute, le-am combina între ele până s-ar epuiza, în același mod în care am combina numerele și litere, dacă ni s-ar cere să creăm numere și litere noi, nu am putea crea decât semne grafice noi care să reprezinte aceleași sunete și aceleași cifre. Încercând să definim realitatea, am creat întregi științe precum fizica sau matematica, am enunțat legi și teorii pe care le-am clădit unele peste altele, țesând plasa propriei noastre intelectualități, în care am căzut apoi singuri, ne-am prins unii pe alții prin deducție, am creat o tencuială edificiului realității, o fațadă care ne este, într-adevăr, cunoscută, dar sub care fenomenele se agită, haosul suprem se agită ca o lavă fierbinte în burta unui vulcan. Noi credem că am explicat fenomenele naturii doar pentru că am reușit să le fixăm într-o formă scrisă, doar pentru că am reușit să le schițăm pe o coală de hârtie, însă la prima abatere a fenomenelor de la regula scrisă, de la regula scrisă pe sute și sute de pagini și studiată de mii și mii de persoane, acele pagini își pierd valoarea, trebuie reinterpretate, rescrise și restudiate, se demonstrează că oamenii de știință de dinainte au omis o variabilă sau o caracteristică a variabilei, sau, de parcă ar fi avut orbul găinilor, și atunci toți îi acuză și întreaga lor existență, petrecută în studiu și, afirmă ei cu tărie, în folosul umanității se anulează, au omis posibilitatea ca o mărime fizică precum timpul, spre exemplu, să fie variabilă, relativă. Dar totul este relativ, cugetam eu aruncând țigara pe jumătate fumată și punându-mă în mișcare, căci nu mai aveam vreme de pierdut, trebuia să mă grăbesc înspre gară, să iau trenul care, după o călătorie de o oră și jumătate m-ar fi adus acasă, acasă la proprietăreasă, totul, cugetam, este relativ iar omul încearcă să absolutizeze ceea ce este relativ, pentru că (un cerșetor țâșni dintre păturile sale, de lângă câinele său uriaș, înșfăcă jumătatea de țigară și și-o puse după ureche) îi e teamă de valorile dependente, de sistemele de referință, de haosul multiplelor, ba chiar nesfârșitelor posibilități, așadar de haosul infinității de posibilități și puncte de vedere, de aceea absolutizăm, de aceea încercăm să mărginim cu definiții generale orice stare și lucru și ființă, orice abstractism, să definim definiția și chiar definiția definiției, pentru că definiția definiției este tot o definiție, iar dacă nu o definim nu avem pace, însă nici dacă o definim nu avem, pentru că mereu va exista un mai înalt nivel de definiție pe care vom căuta să-l stăpânim, deci să-l definim, căci pace va găsi omul doar atunci când va înceta să definească, când nu va mai încerca să se definească nici măcar pe sine, ființă bipedă patetică, căzută în plasa propriei sale intelectualități. Nu mă gândeam la aceleași lucruri atunci când am ajuns acasă, însă cumva aroma lor, mirosul lor, ca mirosul panterei lui Dante, mă ademenea încă, un miros plăcut pe care nu l-aș fi putut defini, sau aș fi putut să o fac doar în raport cu celelalte mirosuri, la fel cum și culorile noi nu pot fi concepute decât în raport cu cele deja cunoscute și nici literele noi nu se pot construi decât în raport cu aceleași sunete. Astfel, facultatea mea de a cugeta, deși îngreunată, provocându-mi dureri de tâmple și întristare, încă se mai putea rostogoli fără zgomot, lăsând dâre incongruente de-a lungul stratului superficial de nisip, însă din moment ce nu puteam explica proprietăresei ce anume dezlănțuise furtuna de gânduri când ea nici măcar nu știa ce înseamnă o furtună de gânduri, i-am răspuns simplu la întrebarea pe care mi-o adresase la masă, pe înțelesul ei, fără să o privesc în ochi, Nu. Unele persoane însă chiar suferă de singurătate, vor cu orice preț să-ți vorbească, te asaltează cu întrebări și nu se opresc până nu te fac să reacționezi nepotrivit: am luat așadar cuțitul de bucătărie cu plăsele albe de pe masă, cuțitul pe care de atâtea ori proprietăreasa, al cărei nume l-aș putea scrie acum, însă ce rost ar avea, nu vreau ca numele ei prea dulce să stârnească mila cititorilor, nu poți defini o prorietăreasă ca ea după nume, nu poți defini nicio proprietăreasă din lume după nume, decât în cazul în care numele chiar reflectă caracterul ei, doar în cazul acesta ar trebui ca decedata să se numească Curiosa, iar eu Furiosus, la fel ca Orlando în poemul lui Ariosto, acel cuțit, spuneam, pe care ea îl folosise de atâtea ori pentru a tăia buzunare în pieptul de pui, pentru a felia și curăța cartofii, a întinde untul pe feliile de pâine, pentru a-mi găti, pe scurt, și a-și găti și ei și câinelui Nabucodonosor, o dihanie neagră și bătrână care mă lătra mereu  și mârâia atunci când mă apropiam de el, însă atunci când se apropia el de mine o făcea cu limba scoasă și coada fluturândă, cerșind vreo bucată de carne, niciodată pâine sau legume, șmecherul ăla de câine peste care, într-o noapte, am călcat din greșeală și care a urlat până s-a trezit proprietăreasa, a aprins lumina în cameră, a aprins lumina pe hol, m-a văzut aplecat asupra câinelui și mi-a sărit în spate, încercând să îmi scoată ochii, strigând în gura mare să îi las animalul în pace, acuzându-mă că mă trezisem noaptea special pentru a-l lua la bătaie, răcnind apoi că e doar un biet animal, că ea nu ar avea o asemenea inimă, ea nu l-a lovit niciodată, ce inimă de câine trebuie să ai pentru a-i da șuturi unui câine, iar eu am încercat umil să mă apăr, chiar dacă nu m-a lăsat deloc să vorbesc, am încercat să-i explic omenește, cu toată răbdarea de care dispuneam, Ce te urli, bre, la mine ca o isterică, am întrebat-o, asta nu pentru că așa mi-e obiceiul, ci pentru a vorbi pe limba ei, din moment ce nu aș fi putut să îi explic că, în drumul meu spre baie, fiind întuneric-beznă, am călcat bietul câine pe labă (chiar îmi era milă de el, deși era și atunci un șmecher, o dihanie neagră și bătrână care lătra și mârâia la mine mereu) și el într-adevăr a urlat pe moment, cine nu ar fi făcut-o, dar că apoi mi-am cerut scuze iar el a zis că e totul în regulă, am citit asta în felul său câinesc de a mă privi cu blândețe, Dă-te naibii jos de pe mine, i-am răcnit apoi, proprietăresei nu câinelui, căci până și Nabucodonosor înțelesese situația, deși nu excela în inteligență și în general lătra doar pentru a nu fi acuzat de ignorarea atribuțiilor în timpul serviciului, ei bine acel cuțit, spuneam, cu plăsele albe, pe care dumneaei proprietăreasa îl folosise de atâtea ori pentru a găti, l-am ridicat în aer pentru o jumătate sau poate o sutime sau o miime de secundă (ce mai contează dacă oricum timpul e o mărime variabilă, deci relativă?), apoi i l-am împlântat cu toată puterea în inimă, iar ea a rămas foarte surprinsă de această mișcare a mea, nu se aștepta pesemne să fie înjunghiată, deși trebuie să te aștepți la orice în ziua de azi, circulă nebuni pe toate străzile și câteodată (ce sacrilegiu!) locuiesc și în apartamente, în chirie, îi recunoști după aversiunea față de câini și după faptul că sunt mai mereu supărați, în general călătoresc cu trenul și contemplează îndelung străzile cu decorații luminoase și trecătorii și vânzătorii de chilipiruri, a rămas surprinsă, spuneam, de această mișcare a mea și a scos un soi de urlet prelung, dacă îl pot defini astfel, întrucât cititorii au nevoie de o definiție pentru a înțelege, iar o definiție nu poate fi exprimată fără a face referire la alte definiții, urletul ei nu semăna deci cu cel al câinelui Nabucodonosor călcat pe labă, ci mai degrabă cu cel al unei vaci călcate pe copită sau care are un ghimpe în copită (rog a nu se asocia înfățișarea animalului cu cea a proprietăresei, în primul rând pentru că, deși vacile au cei mai blânzi ochi dintre toate animalele, proprietăresei abia i se vedeau acolo, în fundul capului, atât de vag încât ai fi putut jura că e o cârtiță, deci nu vacă, iar în al doilea rând pentru că era o ființă tare slabă, atât de slabă că ai fi putut-o crede ogar, deci nu vacă) și rage de durere, ei bine în acel mod răgea, pardon, urla proprietăreasa mea, având cuțitul înfipt în piept deja de vreo jumătate de minut, astfel încât datoria mea cetățenească, logică și imediată îmi cerea să o și sugrum în același timp, în primul rând pentru ca nu cumva să tulbure liniștea publică la acea oră târzie, în al doilea rând pentru că pur și simplu mă scotea din sărite, așa că am strâns-o de gât până nu a mai putut să respire și până când acel urlet al ei a devenit încet-încet silențiozitate, un urlet codificat parcă în toate limbile lumii, în toate dialectele fiecărei limbi a lumii: a, a, a, a, a, a, α, a, a, a…

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/