Sahara – unde faci dragoste cu nisipul

Recunosc că încă nu m-am dezmeticit din ceea ce a fost cea mai ciudată, veselă, exotică, mizerabilă şi deplin deplină vacanţă din viaţa mea. Încă simt în nări miros de şofran şi de gunoi, încă văd în spatele retinei zeci de mii de culori, încă aud fluierătorii de cobre, rugăciunile o dată la două ore, vociferările dromaderilor, încă simt soarele uşor zgârcit pe piele, încă mă arde cerul gurii de la sosul fierbinte al tajinului şi de la ceaiul de mentă, încă am nisip în adidaşi, încă simt frigul de la 2 dimineaţa, încă sunt cu două ore in urma, încă sunt acolo…

Rememorând, nu-mi aduc aminte nimic. Nimic clar. Marocul este un amalgam de senzaţii, nu de imagini, sunete sau mirosuri. Este un tot unitar de de toate, exact cum spuneam, un tajin berber efectiv cu de toate. Poate sunt şi alte locuri mai exotice şi mai pitoreşti, însă această escapadă pentru mine ramâne de neuitat pe de-a-ntregul ei, pentru ca am ramas cu o noapte de neuitat, cu o zi de neuitat, cu prieteni de neuitat. Şi cu un preţ de pornire de 3000 cămile pentru a fi nevastă de berber J

Încă o dată, nici nu ştiu de unde să încep în ordinea amintirilor. Dar dacă e ceva ce voi tezauriza în cutia cu amintiri nepreţuite, stiu exact ce. Noaptea din deşert, prima mea noapte în deşert. Unde ne-a prins ploaia, care vine o dată la 10 ani. Şi ce ploaie! Şi când în cele din urmă a trecut, a răsărit o lună ca un fruct de cactus galben, iar vântul a început încetul cu încetul să împrăştie norii. Când au răsărit şi stelele, am auzit şi chemarea nisipului. Atât de linişte încât cantau dunele. Sau poate eram eu fermecată de faptul că mă simţeam acasă, aşa cum mă simt la mine acasă, ma simţeam de parcă aparţineam acelui loc pictat în zeci de nuanţe de ocru, nisipului atât de fin şi de dur în acelaşi timp, dunelor pe care am încercat aproape cu succes să le escaladez, de am simţit toate ţigările fumate în ultimii 15 ani, acelei ore magice în care am dat apă morţilor deşertului, cum scria Frank Herbert în Dune, recte am râs cu lacrimi, constelaţiilor acelora incredibile şi usor defazate faţă de cerul arhicunoscut de acasă, că aparţin acelui unic generator de senzaţii care se numeşte Sahara, chiar şi aia turistică, de periferie, unde am poposit pentru o noapte, vai! atât de scurtă…

Prima noapte în deşert este unică. Mă voi întoarce în deşert, în alte ţări, însă nu voi mai avea niciodată o asemenea noapte. Detalii nu există. Există doar in mintea mea însă nu pot să vorbesc despre ele. Nu ştiu cum. Ştiu doar că voi păstra veşnic în minte un moment, o clipă, câteva secunde în care, culcată pe spate sub pături aspre şi moi în acelaşi timp, alunecam în nemărginirea Căii Lactee, undeva spre Pleiade, şi-mi era cald iar afară era un frig de crăpau pietrele, îmi cânta în urechi susurul nisipului modelat de vânt, stelele imi umpleau ochii, iar noaptea părea să nu mai curgă pentru că, nu-i aşa, în deşert trăieşti clipa, nu te gândeşti la ce va urma…

Deşertul se trăieşte, nu se povesteşte. Aşa spunea misterios berberul-şef de bivuac de mucava pentru turişti. Deşertul era în cocoaşele dromaderilor răbdători care, după ce ne căraseră şontâc-şontâc printre dune, acum se odihneau placizi sub ploaia rece. Deşertul era în duna cât Intercontinentalul care părea atât de uşor de escaladat de jos. Deşertul era sub degetele mele afundate câţiva centimetri în nisip, suficient să simt căldura stocată peste zi, dar nu atât de adânc încât să deranjez vreun scorpion. Deşertul era în sunetul cu ritmuri ciudate al tobelor bătute cu râvnă de berberii care ne prezentau folclorul lor cu un singur beat şi vreo 3 note. Deşertul era în răcnetele noastre profund patriotice prin care ne revendicam la 2500 kilometri distantă obârşia, cântând în ritm de tobă berberă „Noi suntem Români”. Deşertul era pe şaua de lemn a dromaderului, care m-a făcut să mă simt violată, nu cărată. Deşertul era într-un turban în care mi-am învelit şi degetele de la picioare. Deşertul era în cel care m-a purtat în spate într-o ascensiune fulminantă şi foarte căpoasă spre creasta dunei până când aproape a leşinat. Deşertul era în îngeraşii făcuţi cu braţele în nisip. Deşertul era în „toaleta” de la prima dună pe dreapta sau pe stânga, depinde pe unde nimereai să ieşi dintre corturi. Deşertul era în căutarea Carului Mare şi în W-ul Casiopeei. Sau M, depinde cum priveai spre cer alunecând pe nisip. Deşertul era în palmele de vegetaţie de un centimetru în care mai călcai cu vină oarecum. Deşertul era în lumânarea înfiptă într-un pet de plastic plin cu nisip, singura lumină după cea a lunii. Deşertul era în râsete cu gura până la urechi la glume spuse în trei limbi, deşertul era o linişte alături de 30 de oameni adormiţi. Deşertul era în cizmele din picioarele noastre, şi aşa îngheţate. Deşertul era într-un apus sublim şi un răsărit dârdâind pe spinarea lui Vasilică, cărătorul implacabil si filosof. Deşertul era în când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată, şi după aia a fost în când o sa mai ai ocazia să faci asta… Deşertul este în minute care nu prevesteau nimic, în orgasme ale ochilor, în căutări ale pernei într-un întuneric ca al orbilor, în blana pisicii omniprezente, în cous-cous-ul stropit cu carne de pui, în hihăieli fara motiv, în strâmbături, în aşteptarea plecării norilor, într-o fântână care chiar avea apă, în şeile senzaţional de strâmbe ale dromaderilor. Deşertul este veşnic, creşte, trăieşte, ramâne…

Deşertul meu are culoarea părului meu şi ochi albaştri. Deşertul meu m-a ţinut în braţe până am adormit la 4 dimineaţa, cu ochii plini de cele cinci stele căzătoare, sub cerul liber. Deşertul meu era umed în zori şi friguros. Deşertul meu era în ochii de la ceafă ai lui Vasilică, dromaderul meu alb de la apus şi în blana de pudel a cămiluţei care mi-a arătat răsăritul. Deşertul meu este cu mine aici, acasă, o altă casă în casa mea. Deşertul meu m-a spălat cu nisip şi ploaie de orice, şi rău şi bun, şi uitat si râmas în urmă, şi vesel şi trist, m-a învăţat că nu contează decât clipa şi atât, că nu există regrete sau second thoughts, că trebuie doar să fii, să fii acolo şi să simţi, fără să gândeşti, fără să cântăreşti, fără să te întrebi. Pentru că doar atunci eşti tu cu tine însuţi şi atât. Hai, poate cu nemărginire de nisip sub tine şi cu nemărginire de indigo nocturn deasupra. Şi, între, eşti doar tu…

Şi serios că nu aduce anul ce aduce cămila J

Andreea Brutaru

marketing, comunicare, carti, muzica, animale, suflet