Ultima pagină

Sunt scriitori care se așează în fața mesei de scris împinși de un puseu de imaginație de moment care-i acaparează și îi aduce în stadiul de a da naștere unor personaje incomplete. Sunt scriitori care nu oferă personajelor lor decât un început memorabil, iar mai apoi le lasă libere în voia propriilor sorți. Sunt scriitori ai căror personaje încă hoinăresc prin cărți și povești neterminate. Sunt scriitori care au dat viață fără asumarea unei răspunderi. Sunt scriitor. Sunt unul din acei scriitori
Să scriu, să creez personaje, a devenit aproape un obicei pe care l-am dobândit de-a lungul anilor în care fără să știi te-am observat cum îmi pregăteai cafeaua, în timp ce stăteam cuibărita confortabil în fotoliul meu cu iz rustic. Cumva, îți asumasei pasiv ideea că asta îmi doresc să beau, dar nu mă întrebasei de-a dreptul niciodată. Nu știu dacă-mi găseam inspirația de moment în gesturile tale fade sau în gustul cafelei pe care mi-o ofereai, dar să creez personaje devenise un obicei implantat undeva adânc în subconștientul meu, laolaltă cu nevoia de a te avea în preajma mea. Da. Un obicei; la fel cum eram obișnuită să îmi beau ceaiul de mentă în fiecare dimineață pe fotoliul verde. Iar când fotoliul a fost redecorat, parcă nu-mi mai găseam locul, parcă ceaiul devenise searbăd iar dimineața prea obosită pentru un simplu ceai. Și astfel atunci am ales cafeaua dis-de-dimineață pentru prima dată. Și era mai amăruie decât îmi aminteam. Împrejurările nu îmi mai permiteau să fiu un simplu ceai de mentă, de când diminețile deveniseră mai anevoioase, mai solicitante, a trebuit să mă schimb și eu odată cu ele. Și acum, am ales cafeaua.
Am ales cafeaua de când mi s-a părut că nu-l mai știu. Am ales cafeaua nu ca să schimb ceva, ci pentru că ceva deja se schimbase. Conștientă de faptul că eram pe cale să încep o poveste cu un final nedefinit, am ales totusi, să scriu. Am ales în ciuda principiilor și regulilor nescrise care spun că un scriitor înainte să se apuce de vreo poveste cu final fericit sau nu, știe clar că punctul în care începe îl va conduce la finalul pe care și-l dorește. Căci altfel, mintea și ideile îi pot juca feste; îl pot încurca și îl pot aduce în stadiul în care povestea devine epuizantă, întinzându-se mai mult decât numărul paginilor pe care scriitorul le pusese deoparte. E momentul în care sunt aduse în scenă personaje din afara poveștii care schimbă cursul normal al acțiunii și-l îndepărtează pe scriitor și personajele sale de un deznodământ favorabil.
Am continuat deci să lărgesc numărul de file, am întors pagină cu pagină până când mi-am găsit un final brusc chiar în excesul de zel care mă determinase să continui o poveste fără sfârșit, cu capitole goale și note de subsol explicative care se presupuneau că ar trebui să dea un sens înșiruirilor de întâmplări pe care le generasem în mod conștient, voit. Și scriitorul se oprește din scris.
Mi-am lăsat stiloul jos și asemeni obiceiului pe care mi-l însușisem ani de-a rândul, mi-am băut cafeaua neîndulcită pe fotoliul plin de pete, lăsându-mi răgaz să-i mai dau poveștii mele încă o șansă. Aveam această datorie față de personajele mele. Mi-am luat măsurile de precauție și am început să recitesc manuscrisul fiind literalmente uimită de amalgamul de evenimente neverosimile prin care îmi forțasem personajele să treacă. Am decis cu inima îngreunată să șterg personajele episodice și să readuc astfel protagonistul pe drumul cel bun. Scriitorul e devotat creației sale.
Știam foarte bine că ceea ce eu însămi am creat prin transpunerea gîndurilor mele pe foi, mă poate distruge. Mi-am cunoscut statutul încă de când mi-am ales ca muză iubirea; iubirea platonică, iubirea de natură, iubirea pasională și de scurtă durată, iubirea de viață. Pentru că scriitorul iubește viața. Atât de mult încât mi-am dorit să o dau mai departe și am creat personaje de poveste rupând o bucată însuflețită din propria-mi carne și asemeni unui Zeu, am dat viață, mi-am dat propria viață fără să mă vând în vreun fel creației mele. Am oferit-o pe de-a întregul universului fără să-mi regret vreodată alegerea, fiind convinsă că momentele pe care le-am dedicat personajelor mele, trăiesc mai departe. Trăiesc prin fiecare cititor care are răgazul să răsfoiască câteva file îngălbenite de vreme; prin fiecare cititor care la prima deschidere de carte, știe că a ajuns unde trebuie și alege instinctiv să trăiască odată cu personajele poveștii, lăsând și el la rândul lui, o urmă de viață întipărită pe ultima pagină.
Cititorul n-a fost niciodată întâmplător. Sosirea lui n-a fost o coincidență. Era sfârșit de iarnă. Era soare. Era cald. Era zi. Anume zi. Iar cititorul iubea cărțile. Avea în permanență una cu el, pentru că precaut din fire, știa că oamenii îl pot adesea plictisi, dar cărțile nu-l plictiseau niciodată. Era naiv. Era puternic. Era cititor. Și nu și-a închipuit vreodată că simplul său statut i-ar permite să își înceapă propria poveste. Citise atât de multe că împrumutase câte puțin de la fiecare personaj pe care îl admirase și și-a închipuit mereu destinul lui ca fiind altfel. Reflecta adesea mult după fiecare carte citită, după fiecare poveste pe care o simțea neterminată și căuta răspunsuri și finaluri fericite în viața de zi cu zi. Nu-și dăduse seama că a fost de atâtea ori propriul scriitor. Ajunsese de nenumărate ori în punctul culminant, după care ar fi urmat un deznodământ nefericit dar cititorul nu și-a lăsat povestea să se termine. A continuat să citească, a continuat să scrie fără să știe și a ajuns la pagina la care s-a întâlnit cu un scriitor oarecare. Adevărul e ca cei doi fuseseră împreună dintotdeauna dar s-au găsit târziu prin eternitatea de pagini umplute de cuvinte care îi acaparaseră pe amândoi. Cuvinte scrise. Cuvinte citite. Rostite. Uitate. Povestite. Și o poveste. Povestea lor. Poveste pe care am scris-o tot eu, vegheată în permanență de simțul tău critic și înconjurată de miros pregnant amărui de cafea.
Bizar mi s-a părut întotdeauna că fiecare gând cu tine, avea aromă de cafea, iar fiecare rând pe care-l scriam pentru tine, ca tu să mă citești, să mă descoperi, rămânea cumva neterminat ca și cum imaginația m-ar fi condus întotdeauna până într-un punct oarecare, ca mai apoi să nu-mi dea voie să merg mai departe. Am repetat obsesiv acel întreg parcurs, de nenumărate ori deși știam încă de la început că mai departe de atât nu pot să merg. Îmi erai cititor, iar eu, scriitor. Existase între noi o simbioză aproape perfectă, îmi ofereai stări, amintiri, senzații pe care eu le transformam mai apoi în cuvinte. Îmi ofereai răbdarea pe care n-o găseam în oameni, îmi ofereai liniștea hârtiei și nu mă tulburai niciodată cât timp mă aflam la masa mea de scris. Mă detașai prin gesturile tale de lumea cotidiană, mă afundai în propria conștiință și-mi ofereai ocazia să-mi descopăr prin tine cele mai ascunse cotloane ale minții.
Mă răscolea însă de fiecare dată acel miros de cafea pe care-l purtai cu tine, mă inspira, mă ispitea să scriu. Într-o dimineață anume, dintr-o iarnă târzie am simțit apogeul identității mele ca scriitor. M-am trezit sub așternuturile răvășite, aproape năucă, singurul lucru care m-a adus cu adevărat la realitate fiind sunetul bătăii tale în ușa dormitorului. Am ridicat capul din perna moale și asemeni ritualului cu care mă obișnuisei ani de-a rândul te-am poftit să intri.
– Mi-ai adus cafeaua? Am rostit. Răspunsul întârzia să apară. Nicio mișcare.
M-am grăbit să-ți deschid ușa convinsă că mă va izbi puternicul miros de cafea dar dincolo de ușă nu era nimic altceva decât apartamentul meu gol, îmbrăcat în lumină difuză și miros de ambră. M-am întors tăcută în dormitor, mi-am îngropat dinții în cearceafurile albe și mi-am gustat singurătatea. Avea aromă de cafea și deziluzie.

Oana Constantin