Parteneriatul comic, clişeele hollywoodiene şi abandonul artistic

De la Stan şi Bran încoace, cinematograful a stabilit o adevărată tradiţie a “perechilor” de protagonişti, mizînd pe modul în care diferenţele dintre cele două personaje amplifică tonul poveştii, şi folosindu-l pe unul din ei pe post de “camera de rezonanţă” a celuilalt.

Perechile reuşite au devenit deja legendare: Higgs (Mel Gibson) şi Murtaugh (Danny Glover) din seria “Lethal Weapon” reprezintă, poate, exemplul cel mai uşor de identificat în filmografia contemporană, pavînd drumul pentru zeci de imitatori, inclusiv unii talentaţi (vezi Chris Tucker şi Jackie Chan în “Rush Hour”). Înainte de ei i-am avut pe Butch Cassidy şi Sundance Kid, dar şi pe Abbott şi Costello. Seriale întregi de televiziune (precum “Starsky şi Hutch” sau “Miami Vice”) au folosit cu success reţeta celor doi eroi principali; ocazional, cuplul a fost de sex mixt (“The Avengers”) sau strict feminin (“Thelma and Louise”). De cele mai multe ori, însă, Hollywood-ul a rămas suprinzător de miop, nereuşind să iasă din propriile clişee. Iar felul în care aceste filme sînt concepute şi “ţintite” la public, strict pe baze sexuale, reprezintă unul din aspectele cele mai urîte ale “industriei de vise” americane.

Pentru a ilustra diferenţele, permiteţi-mi să iau că exemplu două filme din 2013: “The Heat” şi “The Internship”. Amîndouă sînt ceea ce americanii numesc “buddy comedies”; în prima pelicula le avem pe Sandra Bullock şi Melissa McCarthy, iar în cea de-a doua pe Owen Wilson şi Vince Vaughn. Diferenţele dintre cele două filme sînt enorme, în pofida faptului că amîndouă sînt a) formulaice şi pline de clişee, şi b) scoase pe piaţă în acelaşi timp..

Am început să urmăresc “The Heat” cu mult interes şi voie bună, încercînd să mă las captivat de potenţialul umoristic al juxtapunerii dintre o agentă FBI “tocilară” (Bullock) şi o poliţistă spurcată la gură (McCarthy). Sandra Bullock a reuşit să se impună în ultimii ani, cu o carieră în care filmele uşurele sînt compensate de adevărate tururi de forţă, inclusiv în roluri secundare dar bine puse la punct. Oscarul primit în 2010 pentru “The Blind Side”, precum şi performanţele din “Gravity” (2013) şi “Crash” (2004) îi asigură o poziţie confortabilă printre alte actriţe, chiar dacă nu o ridică încă la nivelul lui Meryl Streep. În ce-o priveşte pe Melissa McCarthy, deşi nu sînt la curent cu cariera sa anterioară de “stand-up comic”, am fost suficient de impresionat de “Bridesmaids” pentru a-i da o şansă.

Lucrurile au părut promiţătoare pentru primele 10 minute de film… după care am început să mă îngrijorez, şi-apoi, încetul cu încetul, să fiu cuprins de o senzaţie de lehamite, în care sentimentul de déjà-vu se amesteca cu cel al plictiselii şi regretul pierderii de vreme. După aproape o treime din film, m-am văzut nevoit să-l opresc: pur şi simplu, devenise chinuitor de prost. M-am silit să-l reiau cîteva zile mai tîrziu, pentru că nu-mi place să abandonez cărţi şi filme, şi pentru că am sperat că pînă la final lucrurile se vor mai îndrepta (şi voi fi recompensat pentru răbdarea mea). Dar n-a fost să fie. Între schimburile de replici idioate, evoluţiile improbabile ale personajelor, simţul dezaxat al binelui şi răului şi situaţiile trase de păr, mi-ar fi mult prea greu să listez aici toate păcatele peliculei. De fapt, mi-ar fi mult mai uşor să-i scot în evidenţă doar aspectele pozitive… cu excepţia faptului că acestea lipsesc cu desăvîrşire!

N-am cum să iau apărarea acestui dezastru. Genul acesta de film ar fi funcţionat poate în anii ’80, undeva între “Beverly Hills Cop” şi “Police Academy”, însă nu are nici nervul primului, nici verva zănatică a celui de-al doilea. Pentru secolul XXI, însă, produsul rezultat este infantil şi leneş, avînd rădăcini bine înfipte într-o atitudine profund denigratoare la adresa femeilor. De fapt, suspectez faptul că publicul-ţintă nu e format din adulţi, ci din puştani de 12-13 ani, cărora li se pare nostim să audă cîteva înjurături fără perdea, sînt obişnuiţi cu situaţiile ilogice (gen “desen animat”), şi care abia aşteaptă să vadă două femei în situaţii penibile – eventual cu cît mai puţine haine pe ele. Termenul “penibil” e cel mai obiectiv pe care-l pot folosi în cazul de faţă; de dragul Sandrei Bullock, sper să n-o mai văd niciodată într-o scenă atît de scîrboasă precum cea în care încearcă să elimine o bucată de mucus solidificat în nara stîngă… Pentru un actor care a primit măcar o dată premiul Oscar de-a lungul carierei sale, ăsta trebuie să fie un record al decăderii; acum cîţiva ani, Ben Kingsley s-a lăsat înjosit într-un mod similar în mizeria numită “The Love Guru”.

Dacă nu aţi văzut acest film, consideraţi-vă norocoşi şi continuaţi să-l ocoliţi pe viitor; ochii şi creierul dumneavoastră vă vor mulţumi. Tot ce-mi rămîne de spus e că sper din toată inima ca actorii care acceptă să joace în asemenea gunoaie vor avea măcar o noapte de nesomn, tăvălindu-se prin pat şi întrebîndu-se pe ei înşişi cum de au acceptat rolul respectiv. În ce-o priveşte pe Sandra Bullock, va avea nevoie de încă trei filme gen ”Gravity” pentru a-şi spăla ruşinea.

Cînd am început să mă uit la “The Internship”, nu aveam cine ştie ce speranţe de la el. Firul poveştii îi urmăreşte pe doi prieteni cu experienţă în domeniul vînzărilor (Vaughn şi Wilson), care se trezesc pe neaşteptate fără slujbă şi se văd nevoiţi să se amestece cu un grup de persoane de vîrste mult mai mici, într-o încercare disperată de a se reorienta profesional. Cei doi actori mai jucaseră o dată împreună în “The Wedding Crashers”, repurtînd un succes neaşteptat; noua peliculă reia în linii mari aceeaşi formulă – mergînd pînă la a-l avea din nou, într-un rol minor, pe îngrozitor de puerilul (şi tipic americanul) Will Ferrell.

Altminteri, însă, ce surpriză am avut! Cred că aşa se simte cînd găseşti pe jos o piatră care se dovedeşte a fi un diamant neşlefuit. Să fie clar, “The Internship” nu e o piesă de artă, ci doar o comedie reuşită, la care am rîs de mai multe ori pînă m-au durut coastele, şi care cred că poate fi oricînd revăzută cu plăcere… Cinicii ar putea spune, cu oarecare îndreptăţire, că întregul film e o reclamă lungă de aproape două ore pentru Google; dar pe de altă parte, reuşeşte să atingă notele corecte la ţanc şi în registrul potrivit (trecînd cu aceeaşi usurinţă prin momente nostime, emoţionante, dramatice sau triumfătoare). În pofida faptului că are aceeaşi lungime ca „The Heat”, „The Internship” nu m-a făcut nici măcar o dată să mă uit la ceas.

Concluzia care se impune aici este simplă: puse sub acelaşi microscop, atît “The Heat” cît şi “The Internship” folosesc aceeaşi formulă veche şi verificată, punînd în prim-plan două cupluri de actori cu vîrste apropiate şi caracteristici fizice asemănătoare. Însă diferenţa dintre tratamentul odios la care sînt supuse actriţele şi modul în care sînt puşi în valoare actorii este strigătoare la cer. Unul din filme este dureros de lipsit de umor, făcînd apel la cel mai mic numitor comun al audienţei, pe cînd celălalt are o inimă la locul ei şi un mesaj de transmis. Din păcate, cînd e vorba de personaje principale feminine, uzina de la Hollywood a rămas fixată la nişte parametri care nu mai sînt demult în actualitate.

Alex Săvulescu

Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.