Haina de dar – capitolul XI

2 Decembrie

O noapte iar lîngă Farai mă făcea să mă simt deja căsătorit. Știam că ne mai trebuiau actele acelea, pentru noi aveau însă o importanță minoră…ele dovedesc doar legătura noastră legală pentru lumea din afară. Legătura noastră era cu totul în afara prejudecăților, uniți prin ceva mai tare decît ne dicta legea.

Am petrecut atîtea ore cu Farai și niciodată nu mi s-a părut prea mult, niciodată nu mi-am dorit să rămîn singur cu gîndurile mele. Din contră, cînd ea este lîngă mine visez mai mult fiindcă visez parcă totul dublu, ea face parte din visurile mele, cu ea lîngă mine, cu ea împreună, fără ea nu-mi mai pot închipui restul vieții. 

Am cunoscut înaintea ei vreo două trei fete, nu am fost nicicum cum s-ar spune ușă de biserică, dar nici una nu mi-a stăpînit gîndurile. Erau banale, fade, mă plictiseau cu pălăvrăgelile lor despre vedete de cinema sau moda actuală, le lăsam să vorbească de abia așteptînd să rămîn singur. Cu Farai chiar cînd nu vorbim stăm de vorbă, ne înțelegem din priviri, între noi este atîta armonie și de fiecare dată mă simt relaxat, ușor și liniștit. 

Cu vreo două zile înainte, stăteam pe terasă cu mama, eram numai noi doi. Farai se dusese sus să facă baie iar tata era cu Machungwa și Filip la biroul acestuia. Mama mi-a spus parcă citindu-mi gîndurile;

– Andrei, ți-aduci aminte ce ți-am spus a doua zi cînd am ajuns aici?…am o presimțire că totul va fi bine, nu degeaba am suferit atît și cred că asta este și pentru tine valabil.  Te văd foarte gînditor aș vrea să-ți dau mai mult curaj, să ai încredere în viitor, eu întotdeauna am știut că nimic nu este întîmplător. Nu-ți visa viața ci trăiește-ți visul!

Știam că mama are dreptate, poate că așa a fost să fie, am ajuns la orfelinat, am crescut fără părinți printre străini cunoscînd din copilărie greutățile vieții. Cine știe, dacă aș fi rămas la părinții mei, așa cît  și-a dorit de mult mama un copil poate aș fi ajuns un răsfățat, un copil de bani gata, un mofturos și poate un căpiat ca playboyul de la ambasadă. Soarta m-a adus aici la capătul pămîntului să-l căutăm pe tata și să-mi găsesc în același timp tovarășa de viață. Toate astea le-am derulat de mii de ori în capul meu, de fiecare dată sînt din nou surprins de felul cum s-a schimbat viața mea, și ca de fiecare dată mi-e frică de  dărnicia soartei.  Acum îmi voi pune toată energia, toată concentrația, tot timpul care-mi va sta la dispoziție în rezolvatul formalităților ca să ne putem căsători și ca Farai să vină cu noi acasă.

Astfel de gînduri mă biciuiau noaptea răpindu-mi somnul și-mi era pe mine singur ciudă că  mă apuca fără rost teama.

Dar de dimineață văzînd-o pe Farai cît de liniștită și senină dormea lîngă mine am rîs în sinea mea de gîndurile negre avute în timpul nopții.  Ca de obicei cînd a deschis ochii m-a îmbrățișat fericită lipindu-se de mine iar eu am uitat neîncrederea care încercase să-mi otrăvească somnul. 

Farai mi-a spus împotriva obișnuinței că-i este foame și că de abia așteaptă să coborîm și să stăm la masă cu părinții „ noștri „ lucru care pe mine m-a bucurat observînd că ea deja se simțea ca un membru al familiei. Mama și tata erau ca de obicei pe terasă, nu știu secretul lor, dorm mult mai puțin decît noi și totuși sunt în fiecare dimineață proaspeți și plini de energie, veseli și puși pe fapte mari, mai ales mama!    

Micul dejun a fost minunat iar Farai era cea mai fericită punîndu-și în ceai linguri întregi de zahăr. Mama se uita uimită la ea remarcînd că dacă și-ar pune și ea în fiecare dimineață atîta zahăr în ceai am fi nevoiți după aceea să-i vindem jeepul și să-i cumpărăm un elefant. Așa este mama, întotdeauna face haz de ea singură și mă uitam la ea cît era de mică în fotoliul de paie, de abia o vedeai. Ea are o slăbiciune pentru hainele albe și întotdeauna este îmbrăcată cu vreo rochie diafană albă, părul alb și pielea ei fină care nu se arde niciodată de la soare o face să arate ca o silfidă gingașă și mi-era imposibil să mi-o închipui rotundă și dolofană. De aceea diferența dintre ea și Farai sare în ochi imediat. Farai este aproape cît mine de înaltă, subțire și mlădioasă ca o salcie, grațioasă și sprintenă ca o gazelă. Cînd se află amîndouă  prin oraș  oamenii se întorc uimiți după ele și-mi închipui de pe acum ce furori vor face acasă cînd vor pleca împreună prin oraș. Mă bucur de pe acum și sunt foarte mîndru de ele!

După micul dejun ne-am grăbit să plecăm la fotograf, luînd de data asta numai o mașină, tata stînd în față lîngă Machungwa iar eu am luat loc în spate între mama și Farai.  Mă simțeam atît de bine între ele, îmi doream să nu se mai termine șoseaua, visam cu ochii deschiși și simțeam prin toți porii armonia și înțelegerea mută dintre noi toți.

Ajunși la fotograf am constatat ușurați că de data asta era deschis și intrînd  am dat peste cap clopoțelul ce atîrna deasupra ușii și care începuse să zbîrnîie disperat. De după o perdea a apărut un bărbat între două vîrste care ne-a întîmpinat cu plecăciuni întrebîndu-ne respectuos ce dorințe avem. Cred că era de undeva din India, culoarea pielii era roșcată-gălbuie iar părul negru și lucios era foarte drept și stătea lipit pe cap. I-am explicat dorințele noastre iar el s-a apucat imediat de treabă făcînd din nou plecăciuni și trăgînd perdeaua la o parte. 

Am intrat într-o cămăruță  în care se afla un scaun în fața unui perete alb.  Printr-o ușă care se afla la dreapta, fotograful a adus un stativ și un  aparat de fotografiat pe care l-a legat cu o panglică în vîrful stativului. Machungwa care nu făcuse în viața lui fotografii era foarte impresionat și se uita pe furiș prin geamul de la ușă căutînd să vadă dacă arată bine. I-am făcut semn cu degetul mare ridicat că totul este în ordine cu el, lucru la care el a zîmbit rușinat iar simpatia mea pentru el făcuse loc unui sentiment de frăție.

Farai era naturală ca de obicei, mîndria ei înnăscută  ajutînd-o să se simtă lejer în orice situație. Fotograful pe care aflasem că-l chema Ranjid ( deci am dedus eu bine cu India ) a invitat mai întîi pe Farai să ia loc pe scaun. După ce i-a spus ce poziție să ia, s-a postat în fața aparatului făcînd cîteva poze ca să putem alege pe cea mai bună.  După aceea a venit rîndul lui Machungwa care zîmbind forțat de data asta, s-a așezat pe scaun încercînd să ia o mutră nepăsătoare ca și cum asta făcuse toată viața. Cînd Ranjid i-a spus că este gata a sărit însă imediat ca ars  fericit că scăpase de tortură. Nici mie nu mi-a trebuit mult timp și am fost în cinci minute gata.

Fotografiile nu le puteam lua din păcate imediat și nici a doua zi. Ranjid scuzîndu-se și făcînd iar plecăciuni, ne-a spus că durează cam patru zile dar pentru noi va încerca să le termine în două zile. Nu aveam încotro, tata a plătit totuși imediat pozele cu toată împotrivirea lui Ranjid care spunea că le putem plăti cînd le vom lua.  

Mama care așteptase în acest timp răbdătoare pe un scaun, își făcuse ca de obicei tot felul de gînduri și după fața ei vedeam că avea iar o idee pe care eram foarte curios să o aflu. 

-Ce părere aveți….- pleznise ea din nou  strălucind cu toată față de mulțumire- să angajăm fotograful pentru nunta voastră, arată un om foarte de treabă și cinstit.  Idea nu este rea spuse tata, numai că noi încă nu știm nici măcar în ce zi va fi asta, și nu-i putem promite fotografului nimic exact.  Mama cu felul ei optimist a fluturat cu mîna spunînd că nu mai  poate dura mult toată povestea că doar nu sîntem cine știe ce persoane importante pentru care trebuiesc făcute  pregătiri speciale.   Am hotărît ca imediat ce am obținut aprobarea de la ambasadă să-l trimitem pe Machungwa la fotograf să-l anunțe pe ce dată să se pregătească să fie liber. Ranjid a fost imediat de acord să vină cînd va fi nevoie desfăcînd în fața noastră un album în care erau expuse mai multe fotografii de nuntă ca mostre. Nu arătau deloc rău și ne-am hotărît definitiv ca el să ne fotografieze. 

Ne-a condus cu plecăciunile obligatorii la ușă spunîndu-ne că este pentru el o mare cinste să ne servească.  După frecușul de la ambasadă ne-a făcut bine să cunoaștem un așa om.

Tata a propus pe drum înapoi să ne oprim și să mîncăm undeva și să sărbătorim succesul care l-am avut cu fotograful.  Machungwa era mai zîmbitor ca oricînd, dacă așa ceva mai era posibil. Parcă îi legase cineva cu fire invizibile colțurile guri de urechi.

Am oprit după sfatul lui Machungwa lîngă un restaurant ceva mai departe de centru unde nimeni nu făcea caz că el și Farai stăteau cu noi la masă. Mîncarea a fost gustoasă după felul băștinașilor, fără sofisticații europene de care oricum nu duceam dorul. La întoarcere am mai oprit de cîteva ori, mama exprimîn-și dorința să-i cumpărăm lui Machungwa îmbrăcăminte pentru drum.

Curios, de cînd l-am cunoscut niciodată nu mi-am pus întrebarea de unde vine, unde stă și dacă are familie. La început am fost prea concentrați asupra întîmplărilor cu care am fost confruntați iar după aceea Machungwa făcea deja parte din grupul nostru încît nu-mi trecuse prin minte să-l întreb unde se ducea seara. Acum aflasem că el stătea la niște prieteni, familie nu avea și de mic a trebuit să-și vadă singur de grijă.  Vestea aceasta m-a legat parcă și mai mult de el și tot așa eram convins că drumurile noastre au fost dinainte pregătite să se încrucișeze. Încă o dată m-am convins că nimic nu este întîmplător după cum spunea mama.   

Ajunși la hotel, tata a propus ca Machungwa să se mute deja și el în hotel găsind acum aiurea ca el să plece mereu seara. Patronul hotelului a strîns din buze la vestea asta dar nu avea încotro, noi eram cei mai buni clienți ai lui.  Machungwa la rîndul lui amuțise și cred că era și puțin speriat de întorsătura situației.  Știam exact ce simte că doar și mie îmi pierise cîndva graiul observînd de la zi la zi cît de repede și ce întorsături poate lua viața. L-am ajutat să-și ducă lucrurile în camera lui și era vădit mișcat de gestul meu care pentru mine era absolut normal. Am o presimțire că vom deveni buni prieteni și de abia aștept să-i fac cunoștință cu Roman care-l va accepta așa cum l-am acceptat și eu.

Mama și tata au rămas pe terasă să se odihnească iar noi acompaniați de Machungwa ne-am suit în mașină dorind să colindăm puțin prin împrejurimi.

Datorită lui Machungwa care cunoștea toată regiunea ca pe buzunarele lui am descoperit locuri minunate și oameni surprinzător de interesanți. Am admirat prin vegetația stranie animale libere, voioase și sprintene nu plictisite și leneșe ca la grădina zoologică  în spatele gratiilor. Am stat tăcuți și încremeniți în tufiș urmărind o turmă de elefanți sobri care se purtau cu puii lor ca niște bătrîni înțelepți arătîndu-le cu trompa frunzele cele mai gustoase și în același timp împingîndu-i duios în mijlocul lor. Machungwa înțepenise de frică, după aceea am aflat că elefanții sunt foarte periculoși atunci cînd au puii cu ei.

Cutreierînd împrejurimile am ajuns din nou în satul lui Farai. Trebuia să căutăm actul ei de naștere pe care ea spera să-l găsească la mama ei. Faptul că  spunea“ să-l căutăm” mi-a dat de gîndit, nu vroiam să mă agăț prea tare de acest cuvînt dar deja încolțise în gîndul meu idea  că ceva nu este în regulă.

Cum adică să-l căutăm?…dar acum cînd scriu îmi dau seama cît de egoist și ignorant gîndeam. Doar cunoscusem felul lor de viață, nu mă puteam aștepta ca acte importante să fie puse bine într-un dulap cînd ei nici măcar pat nu aveau. Însă în momentul acela eram prea obsedat de idea căsătoriei, vroiam ca totul să meargă fluid să nu ne împiedicăm de mici probleme pe care nu eram în stare să le accept din cauza nerăbdării și a fricii ca nu cumva ceva să intervină și să ne strice planurile.  

Și așa am intrat în sat, eu cu demonii nopților care-mi sădeau în creier neîncredere și pe deasupra cu o senzație neplăcută la gîndul că o voi vedea iar pe Tamaa.  Întorceam situațiile pe toate părțile, ce fac dacă ea se uită iar speriată la mine, dacă Farai observă că ceva nu este în regulă?   

Nu aveam nici cea mai mică idee de ce Tamaa se purta așa de ciudat cînd mă vedea și căutam tot felul de motive ca să nu trebuiască să o întîlnesc. Dar nu aveam de ales, trebuia să iau în frunte revederea promițîndu-mi să mă port cît mai degajat ca și cum nu aș simți comportarea stranie a bătrînei.

 Cu îndoieli și plin de presimțiri am ajuns în fața colibei. Intrînd aplecați prin gaura care ținea loc de ușă mi-a trebuit iar cîteva secunde pînă m-am obișnuit cu lumina fumurie  care atîrna ca un voal în toată coliba. Tamaa stătea ca de obicei pe jos încovrigată  lîngă vatra care mocnea încet și visa îngînînd o melodie fără sfîrșit. Am observat însă cu plăcere că stătea pe pătura ce o cumpărasem pentru ea în Mombasa.

Și totuși, eram convins că ea deja știa de sosirea noastră, nu s-a mișcat un cot cînd noi am apărut doar a încetat să zumzăie. Farai a făcut o plecăciune în fața ei ( lucru pe care l-am făcut și eu repede) și aplecîndu-se pe vine i-a explicat motivul venirii noastre.  Tamaa i-a întins mută o pungă cenușie legată cu mai multe fire de paie pe care o scosese dintre cutele caftanului.   

Acum nu că sînt exagerat și nici nu caut noduri în papură, dar de unde a știut ea pentru ce am venit?…de ce de cîte ori o văd mă trec fiorii, de ce mă simt cu musca pe căciulă deși habar nu am care este motivul?…de ce am o senzație de vinovăție cînd gîndesc așa despre ea? Mă întrebam copilărește dacă mai există vrăjitori. Știam că este mama lui Farai și nu ar fi trebuit să gîndesc așa despre ea, în plus era și foarte bătrînă, dar de cînd cotrobăise prin mine mă simțeam gol în fața ei…mă simțeam ca și cum aș fi fost din sticlă.  Și culmea este că nu știam de ce, nu aveam nici o taină, nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva ce nu trebuia știut, dar parcă îmi luase personalitatea  de cînd s-a uitat în mine.

Dar cel puțin primisem actul de naștere și în privința asta am admirat-o pe Tamaa. Nu știu unde l-a păstrat și nici încredere mare nu aveam în niște  mâzgălituri pe o hîrtie zdrențuită și pătată, eram convins că nici nu mai există, dar cine știe…poate și aici ea a știut dinainte că ne va trebui. Aveam de gînd să  încerc pe ocolite să aflu mai multe despre Tamaa, de unde vine, cum a fost cînd era tînără, și cine este sau a fost soțul ei. Farai de exemplu nu a fost surprinsă că mama ei era pregătită cu actul, și ce a aflat ea atunci cînd bătrîna i-a vorbit la ureche?

Îndoielile nu-mi dădeau pace, îmi displăcea gîndul să fac pe detectivul dar îmi trebuia o dovadă, ceva care să-mi spună că temerile mele erau false. Mă linișteam singur la gîndul că în curînd vom pleca acasă și cine știe cînd o voi mai vedea pe Tamaa.

De data asta la plecare ea nu mi-a mai spus nimic, din contră, se purta ca și cum nu aș exista. Ciudat, dar nici comportarea asta nu mi-a convenit, nu mă mai înțelegeam singur și am ieșit din colibă simțind o pierdere, un gol pe care nu-l puteam denumi. Farai zîmbea misterios dar eu am respirat ușurat cînd am ieșit din sat. O neliniște lăuntrică pusese stăpînire pe mine, o presimțire  îmi învăluia inima și parcă nu mă mai puteam bucura așa de mult ca înainte.   Pe drum am reușit cît de cît să mă scutur de starea în care mă aflam uitîndu-mă tot timpul la Farai. Cînd mă uitam la ea realitatea căpăta o altă culoare, eram fericit și într-adevăr vedeam totul cum se spune prin ochelari roz.  

Cu cît ne îndepărtam de sat cu atît îmi reveneam din starea în care mă aflasem, chiar am reușit să fac haz de Machungwa care începuse să cînte la volan arătîndu-și toți dinții.  Cred că și el simțise că ceva nu este în regulă cu mine și căuta în felul acesta să schimbe atmosfera, lucru pentru care i-am fost recunoscător.

Părinții mei ne așteptau pe verandă și ne-am îmbrățișat de parcă nu ne văzusem de nu știu cînd. Mai greu a fost să-mi ascund starea față de mama căreia nu-i scăpa nimic. Ochii ei albaștri zîmbeau la mine dar înăuntru lor citeam o întrebare mută amestecată cu neliniște. Nu știa nimic de experiența mea cu Tamaa și ce rost ar fi avut să-i povestesc temerile mele și mai ales nu știu ce-ar fi spus dacă ar fi aflat cum m-am simțit eu atunci cînd ea a citit în mine.  

Dar acum aș vrea să mă opresc la capitolul acesta mai am atît de mult de pus pe hîrtie, lucruri mult mai importante pentru mine și familia mea

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.