Dezastrul de la Cernobîl – Svetlana Aleksievici

Nu mai citisem niciodată până acum jurnalism literar și pot spune cu mâna pe inimă că nu îmi pare rău că am început cu Svetlana Aleksievici, a cărei operă despre accidentul de la Cernobîl mi-a rămas adânc întipărită în memorie, de douăzeci de ori mai bine decât dacă aș fi citit orice alt articol informativ cu referire la același subiect. Acest lucru s-a întâmplat pentru că volumul nu reprezintă o analiză tehnică a evenimentului, în foarte puține locuri apar cifre și date exacte, autoarea lăsând deoparte statistica rece în favoarea mărturiilor orale și pline de patos ale persoanelor legate direct de accident, a căror viață a fost schimbată de ceea ce au trăit și experimentat pe propria lor piele.

Dar să o luăm cu începutul. Cartea este divizată în trei capitole, precedate și urmate de câte o ”voce singuratică” – tot o mărturie orală, însă mai extinsă, mai profundă, a câte unei văduve. Capitolele se termină fiecare cu un cor: corul soldaților, corul popular și cel al copiilor. De asemenea, există o introducere, adăugată ulterior (2011) de către autoare (volumul fiind publicat pentru prima dată în 1997), în care sunt expuse motivele pentru care a fost scrisă cartea, precum și o pagină jumătate de informații istorice unde evenimentul exploziei reactorului nuclear este relatat prin fragmente de articole din diferite ziare sau reviste, paragrafe din cărți de istorie sau de specialitate.

Încă din introducere, spuneam, autoarea explică motivele alegerii sale, precum și dezamăgirea față de ceea ce s-a întâmplat după dezastrul din Cernobîl:

După Hiroshima și Nagasaki, după Cernobîl, părea evident ca societatea civilă să aleagă o altă modalitate de dezvoltare. Departe de energia atomică. Era atomică trebuia să fie închisă. Trebuiau căutate alte căi. În schimb, continuăm să trăim cu teama de Cernobîl: pământuri și case pustii, câmpuri ce redevin păduri, animale care trăiesc acolo unde înainte trăia omul. Sute de kilometri de cabluri electrice moarte și de străzi care nu duc nicăieri.
Credeam că am scris despre trecut. De fapt, scrisesem despre viitor.

Ideea de a vedea volumul ca pe o cronică a viitorului este de asemenea importantă în deslușirea mesajului. Autoarea încearcă să tragă un semnal de alarmă (pentru cine are ochi de văzut!) să scrie un avertisment pentru viitor: energia nucleară nu este necesară pentru om, iar numărul în creștere al centralelor nucleare ar trebui să îngrijoreze pe fiecare dintre noi. Energia atomică este greu de stăpânit, un cutremur cu o magnitudine mai serioasă poate provoca moartea a milioane de oameni (numai în Belarus, două milioane de persoane au fost afectate de explozia de la Cernobîl; practic întreg sudul țării este de nelocuit), mutații genetice și otrăvirea, pe termen lung, a solului și a aerului.

Multe sunt întrebările care planează încă asupra accidentului, mai ales că în 1986, atunci când s-a întâmplat, regimul comunist încă nu fusese înlăturat. La aceste întrebări, cartea răspunde cu o punctualitate solidă. Faptele sunt expuse din perspectiva martorilor oculari, cititorul face cunoștință cu evenimentul în mod direct, din interior, intrând într-o perspectivă care se extinde dinspre bază spre vârf. S-a încercat mușamalizarea tragediei cu orice preț, prin transmisiuni televizive care asigurau poporul că totul era în regulă, prin punerea în scenă a unor reportaje din care să reiasă că viața continua în mod normal în teritoriile afectate de radiații. Fotografilor și cameramanilor neautorizați li se confiscau și distrugeau filmele, soldaților li se controla cu atenție corespondența și jurnalele personale, produsele otrăvite continuau să circule pe piață, iar regiunilor care nu fuseseră evacuate din cauza lipsei de fonduri li se cerea să ducă la bun sfârșit planul agricol cincinal. Pe de o parte dezinformarea intenționată a cetățenilor, pe de alta încrederea lor oarbă în sistemul comunist (educația lor în spiritul partidului) și în valorile predicate de acesta, au dus la cazuri regretabile de morți stupide, de victime care și-au târât malformațiile de-a lungul anilor suferind în tăcere, însă au acționat mai ales la nivel psihologic, provocând pierderea judecății, neîncredere față de orice și oricine, mai ales în cazul celor care au înțeles într-un final că au fost înșelați, că Statul nu lucra în folosul cetățenilor, nu îi proteja ci se folosea de ei, de viețile lor, pentru a acoperi urmele dezastrului. Soldații ”voluntari” care au aruncat nisip din elicoptere asupra reactorului fumegând, fără niciun fel de protecție, sau care au mers chiar pe acoperișul acestuia, chiar deasupra fasciculului principal de radiații, erau în multe cazuri rezerviști amenințați cu retragerea cartelei de partid. Alții erau supraviețuitori ai Afganistanului, însă, așa cum spune unul dintre ei, odată întors din Afganistan știi sigur că ai scăpat de la moarte, însă de la Cernobîl moartea te cuprinde abia după ce te-ai întors, e o moarte lentă și nevăzută, care te macină încetul cu încetul.

Un alt factor de luat în considerare, anume faptul că nimeni nu pregătise nici armata dar nici populația pentru a ține piept unei asemenea catastrofe. Existau cursuri de formare în caz de război nuclear, însă se refereau la un război între două tabere, la bombe și explozii vizibile, la crearea unor refugii, situație cu care populația avusese timp să se familiarizeze în timpul celui de-al doilea război mondial. Discursurile reprezentanților de partid de dinainte și de după accident erau în general ambigue. Se vorbea despre spiritul sovietic, despre forța poporului de a se lupta și a de ieși învingător, însă nimeni nu preciza cu exactitate împotriva cui trebuia să lupte poporul, ce anume trebuia să facă pentru a se proteja efectiv de această radiație (pe care toți și-o imaginau în cele mai variate moduri: ca un dușman al patriei, ca o personificare a morții, ca o ploaie albastră sau galbenă). Astfel, pentru că radiația era incoloră și inodoră, nimeni nu înțelegea de ce, deodată, nu mai erau bune de mâncat legumele cultivate în propria grădină, de ce laptele trebuia aruncat sau apa devenise, dintr-o dată, otrăvitoare. Bătrânii comunităților rurale se ascundeau în păduri pentru a scăpa de evacuare, apoi se întorceau în casele lor și își trăiau viața la fel ca și până atunci.

Din interviul luat unui istoric, aflăm cauzele acestui tip de comportament. Conștiința popoarelor sovietice nu era încă pregătită pentru era tehnologică, afirmă dânsul. Dacă în Occident schimbarea se făcuse gradual, mașina și omul progresau împreună, în Statul Sovietic populația rurală dispunea încă de coasă și secure.

Cum se adresează mașinăriei omul rus? Înjurând-o. Sau luând-o la pumni și ciocane. El nu iubește mașinăria, dimpotrivă, o urăște și o disprețuiește chiar. De fapt, el nu înțelege cu ce are într-adevăr de-a face. (…) personalul centralelor nucleare deseori numeau reactorul ”con de brad”, ”samovar”, ”cuptor pe petrol”,”sobă economică”. (…) Conștiința lor oscila între aceste două nivele, între aceste două epoci: cea a pietrei și cea a atomului.

Deseori, cartea relatează povești care depășesc sfera accidentului de la Cernobîl. Cel de-al doilea război mondial, spre exemplu, este o constantă prezentă în interviurile celor mai în vârstă. Populația consideră războiul ca o unitate de măsură a suferinței, se agață de patriotismul eroic care a dus la victoria sovietică, mentalitățile sunt profund marcate de propria istorie națională și de stilul de trai comunist. Alteori avem de-a face cu refugiați ai războiului din Tadjikistan (între Pamir și Kulyab, 1992-1997), care preferă să trăiască mai curând în teritoriile contaminate din vest decât în inima războiului civil. În alte cazuri avem de-a face cu ruși exilați din Kirghiztan ca urmare a conflictelor etnice izbucnite între uzbeci și kirghizi, uzbecii luptând atunci (1990-1991) pentru independența națională față de URSS. Dezintegrarea ”ursului sovietic” are însă repercursiuni grave asupra populației locale. Nimeni nu își mai cunoaște adevărata identitate:

Înainte aveam o Patrie, acum nu mai avem. Eu cine sunt? Mama mea e ucraineană, tatăl meu e rus. Am fost născută și crescută în Kirghiztan, m-am măritat cu un tătar. Și fiii mei? Ei ce naționalitate au? Ne-am amestecat cu toții, sângele ni s-a amestecat. Documentele de identitate ne indică pe mine și pe copii drept ruși, dar noi nu suntem ruși. Suntem sovietici! (…) Vom trăi la Cernobîl. Acum casa noastră e aici… Cernobîl e casa noastră, patria noastră… (Dintr-o dată, surâde.) Păsările de aici zboară, cântă, la fel ca și în alte locuri. Aici avem și monumentul lui Lenin…

Avem de a face cu un tip de scriere în care se oferă spațiu amplu tuturor punctelor de vedere. Se crează astfel o perspectivă mobilă, iar cititorului i se oferă o poziție privilegiată, comodă chiar, dacă e să raportăm efortul acestuia de a citi la efortul autoarei de a cutreiera în lung și în lat teritoriile contaminate ale Belarusului pentru a intervieva sute de persoane aparținând unor pături sociale diverse, fiecare cu propria mentalitate, cu dificultățile și suferințele sale. Este o carte completă, ceea ce nu reușește să surprindă un interviu cu un om de știință este completat de un interviu cu un om simplu. Cele două mărturii sunt complementare, nu pot fi redate una în absența celeilalte, iar împreună alcătuiesc un tot care merită din plin atenția noastră. Astfel este creat întregul volum, ca o balanță în perfect echilibru, nicio opinie nu le domină pe celelalte iar toate împreună alcătuiesc un nucleu animat de viață și suferință.

Dacă mai persista în voi vreo reținere cât de mică față de acest gen de literatură, vă sfătuiesc să o lăsați deoparte și să vă apucați serios de citit Svetlana Aleksievici. Multe lumi necunoscute vi se vor deschide înainte!

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/