Nu am putea discuta pe acest subiect începînd cu altcineva decît cu Ilf şi Petrov. Poate cel mai cunoscut şi perfect “duet” al literaturii universale, scrierile lor par atît de actuale, cel puţin celor din generaţia mea, încît e uimitor că au putut vedea lumina tiparului în Uniunea Sovietică a anilor 1920.
Ambii s-au născut în Odessa, Crimeea, dar s-au întîlnit în Moscova. Ilf aspiră la profesiunea de scriitor, în timp ce Petrov dorea să se afirme ca jurnalist, astfel că traiectoriile lor se intersectează în redacţia ziarului “Fluierul”. Cum s-au împrietenit, e uşor de ghicit, aveau acelaşi background, proveneau din acelaşi oraş, erau ucrainieni în Moscova, şi aşa mai departe. Faptul că stilurile lor s-au potrivit atît de bine, e uimitor.
“Viţelul de Aur” şi “Douăsprezece scaune” sînt capodopere ale literaturii ruse şi universale. Ambele vor rămîne, cred, pe post de lectură obligatorie aceluia interesat de proza satirică. Totuşi, ideea scrierii în colaborare, nu aparţine nici unuia dintre ei, ci lui Valentin Katayev, fratele mai tînăr al lui Petrov. În 1927, Valentin le sugerează celor doi să formeze un “parteneriat de creaţie” şi se oferă să joace rolul lui Alexandre Dumas tatăl: adică să se ocupe de finisarea manuscriselor, să îndrume în cazul în care ar fi necesar asta şi să fie cel care să aibă ultimul cuvînt: “bun de tipar”.
Am avut la rîndul meu o scurtă tentativă de a scrie ceva în colaborare şi cu toate că experienţa a fost de scurtă durată, a fost deajuns să-mi dau seama cît de dificil, cît de la limita imposibilului ar fi o colaborare serioasă la un proiect de anvergură, de genul muncii la un roman. Sincer să fiu de atunci am renunţat definitiv la această idee. În cazul meu, un prim impediment provenea din faptul că eu scriu încet iar cel cu care încercam să colaborez scria rapid. O a doua problemă şi mai mare: el nu voia să asculte de sugestiile mele iar mie nici prin cap nu-mi trecea să ascult de ale lui☺
În marea lor parte, scriitorii sînt orgolioşi, iar într-o colaborare orgoliul poate fi o piedică de netrecut. Mi s-a părut interesant detaliul că Ilf şi Petrov ascultau de părerile unei terţe persoane, dar, să nu uităm că era vorba de fratele unuia dintre ei. (Apropo, în literatura românească actuală, eu nu ştiu decît exemplul fraţilor Florian, cu “Băiuţeii” – dar este proză memorialistică şi singură carte a acestei colaborări.) M-am mai gîndit de atunci ce gen de colaborare aşteptam eu de fapt şi în ce condiţii ar fi funcţionat “proiectul”, şi m-a distrat răspunsul pe care l-am găsit acum, privind în urmă: eu aş fi vrut să am dreptul exclusiv asupra personajelor şi asupra intrigii, iar de la “celalalt” aş fi dorit crearea atmosferei romanului precum şi ceva dialoguri. Bineînţeles, aşa ceva e imposibil. Dar un exemplu de colaborare care ar funcţiona, (primul care îmi vine în minte acum) ar fi un roman de dragoste scris din două perspective: prima jumătate să dezvăluie prisma “lui”, universul “lui”, iar a doua jumătate, complet diferită, să fie pe vocea “ei”.
Dar să revenim… Mult înainte de Ilf şi Petrov, scrisul în colaborare a apărut în secolul 19, în Anglia, şi purta denumirea de “round-robin story” – adică o poveste în care povestitorii participau succesiv, continuînd povestea de acolo de unde rămăsese. Mi se pare un bun exerciţiu de imaginaţie deoarece te forţează să preiei în povestea ta elementele altuia şi să porneşti de la un punct dat, punct asupra căruia tu nu ai nici un control. Mai tîrziu, acelaşi stil a fost preluat de unii scriitori americani de science fiction. În Franţa, am pomenit deja de Alexandre Dumas, probabil că toată lumea ştie că el lucra în colaborare şi se folosea de ideile unor autori mai puţin cunoscuţi; unul dintre ei, Auguste Maquet, a schiţat intriga la Contele de Monte Cristo (de unul singur, Dumas a scris un fel de primă versiune a “Contelui de Monte Cristo”, care s-a numit “George” – carte pe care de asemenea am citit-o pe vremea cînd citeam Dumas ☺ ).
Maquet şi-a adus aportul la “Cei trei muşchetari” apoi şi la cele două romane-continuări ale muşchetarilor. Mai tîrziu, la începutul secolului 20, tot în Franţa, doi autori dădeau lovitura scriind în colaborare o serie de romane avîndu-l ca erou principal pe Fantomas – un personaj malefic, genial şi eluziv. Întotdeauna am fost curios să citesc (pentru cultura mea generală) primul roman din seria Fantomas, roman care a fost scris în vreo două luni şi care a avut un succes fulminant. L-am găsit pe internet şi pot spune fără nici o rezervă că e execrabil. Răsfoindu-l, realizezi şi te îngrozeşti de nivelul cerinţelor “publicului de masă” ale acelor vremuri.
Revenind la perioade mai recente, un proiect-experiment de răsunet a fost romanul “Cavernele”, coordonat de autorul lui “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, Ken Kesey. Din nefericire, Kesey, rămîne autorul unei singuri cărţi “mari”, iar proiectul ăstalalt de care amintesc şi care s-a desfăşurat în cadrul unui seminar de creative writing al universităţii Oregon (coordonat de Kesey), a fost un fiasco total în ciuda vîzărilor pe care le-a avut. Romanul a fost publicat sub pseudonimul O. U. Levon, adică “novel U. O.” citit invers (University of Oregon) în spatele lui colaborînd nu mai puţin de paisprezece oameni.
În fine, ce a adus nou internetul în toată povestea asta?
În 2007, inspirat de succesul Wikipidia, editura Penguin Books lansează un proiect de ficţiune on-line, un roman “non-stop în lucru”, unde putea participa orice vizitator – dar exista totuşi un grup de studenţi ai universităţii De Montfort care moderau postările. Datorită numărului uriaş de editări care se cereau (aproximativ 100 pe oră) Penguin implementase “perioade obligatorii de citire” în care nu se puteau face modificări, pentru a da timp editorilor de a lectura modificările aduse pînă la un anumit moment.
Nu am nici o îndoială că îndărătul tuturor acestor gen de exerimente nu se ascunde decît intenţia de publicitate şi profit. După părerea mea, nu poate ieşi o ciorbă bună cu şapte-opt bucătari lîngă aragaz!
În fine, o situaţie particulară, aparent fără legătură – şi cu toate acestea mi se pare interesant de menţionat –, este cazul lui Raymond Chandler şi a celebrului său roman poliţist “Somnul de veci” (1939). Ca să scrie “Somnul de veci”, Chandler a “canibalizat” două povestiri scurte mai vechi: “Criminal în ploaie” (1935) şi “Cortina” (1936). Povestirile aveau cîteva puncte comune dar personajele erau complet diferite. Este, cu alte cuvinte, un roman pe care Chandler îl scrie în colaborare cu el însuşi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Întretăind însă cele două intrigi, Chandler scapă cîteva detalii minore şi cîţiva ani mai tîrziu, cînd se va face filmul cu acelaşi nume, scriitorul primeşte un telefon de la scenarist.
Acesta avea o întrebare arzătoare:
“Cine l-a omorît pe şofer?”
“Habar n-am!” răspunde Chandler, onest.
Se poate trage concluzia că pentru Chandler, intriga era mai puţin importantă… ce conta era stilul, atmosfera şi descrierea personajelor. Într-un fel, asta înseamnă literatură. Este motivul pentru care Chandler rămîne unul dintre cei mai buni autori de romane poliţiste. Sînt romanele poliţiste cele mai apropiate de literatură care se pot găsi! ☺
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
De aceeași părerea (asta parcă spusesem și eu când discutasem despre), anume că varianta „cea mai sigură” de-a scrie un roman în colaborare cu altcineva este ca unul să se ocupe de un personaj iar celălalt de altul. Altfel, din cauza diferenței de stiluri (iar încercarea de-a imita un stil sau altul e o prostie) ar ieși un fel de mâncare din care nu vor gusta mulți fără a se strâmba. În varianta asta orgoliul are mai puțin de suferit, nu trebuie decât să te abții să te bagi prea mult peste celălalt, e aproape obligatoriu să existe din start un plan al cărții construit împreună etc. Multă bătaie de cap. Doar dacă n-ai norocul (și ce mai noroc) să dai peste un colaborator care să se afle pe aceeași lungime de undă cu tine.
Chandler. Cred că ai dreptate, dintre cei mai cunoscuți autori de romane polițiste, el e cel mai aproape de ceea ce se numește literatură. Și Georges Simenon – poate chiar puțin mai mult.
Păi tot Chandler e cel mai câştigat. A colaborat cu el însuşi aşa că a împărţit vînzările tot cu el :)
Merci de trecere, baieti!
Da, Mihai, si mai mult, ma gindeam cind ambele personaje scriu povestea la persoana 1-a, perspectiva lui. Recentul Gone Girl e scris asa (dar de un singur autor), capitolul „ei”, urmat de capitolul „lui”.
Mi+aţi amintit de romanele poliţiste.
Şi eu sunt fan al romanelor poliţiste, mai ales pentru atmosfera de suspans. Simţi că e ceva în aer, ceva grav urmează să se petreacă. Cu cât ţi se descrie mai în detaliu o cameră, o casă, o piaţă, cu atât emoţia creşte. Am început cu Conan Doyle, am continuat cu Agatha Cristie, cu Raymond Chandler, cu Georges Simenon, Rodica Ojog+Braşoveau, Hary Isac Zilberman alias Haralamb Zincă… sute de cărţi poliţiste. O menţiune pentru James M. Cain şi al său Poştaş care sună întotdeauna twice.
Mie mi-ar placea ca scrisul in colaborare sa nu fie chiar asa o gluma. Dar intr-adevar, ca sa nu iasa o ciorba cu gust suspect e nevoie de o structura stabilita de la bun inceput. Mi s-ar parea tare de scris un roman in care actiunile se invart mai mult sau mai putin in jurul unui personaj pe care autorul il stie din realitate. Ca-i pastreaza caracteristici reale sau ca-l ameteste intr-o fictiune totala, e treaba lui. Apoi autorul se duce cu ce a scris la personaj, il determina sa intre in poveste, iar personajul isi expune propria perspectiva asupra elementelor inconjuratoare din poveste. Poate ca personajul asta sa nu fie un scriitor in cel mai real sens al cuvantului, asa ca autorul de baza e nevoit sa cosmetizeze putin lucrurile. Daca personajul respectiv e scriitor la randul lui, lucrurile devin mai usoare si mai naturale.
Apoi, toate variantele astea expuse de Cornel isi pot gasi un final fericit, mai putin proiectul celor de la Penguin. Dar daca trei oameni, sa zicem scriu la o opera, e important sa fie un al patrulea care sa puna cap la cap toate viziunile. Si mai e nevoie de multa sansa ca ceilalti sa aiba un grad similar de deschidere. Dar de dragul experimentului, consider ca se poate trece de orgoliu. Cine stie ce iese.
„Dar daca trei oameni, sa zicem scriu la o opera, e important sa fie un al patrulea care sa puna cap la cap toate viziunile.” – cam asta ar fi ideea, unul sa-si asume rolul de lider si ceilalti sa fie de acord. Greu al naibii..
Rodica Ojog Braşoveanu – seria Melania, da!
Eu am avut o mini experienţă acum mulţi ani de zile privind scrisul în colaborare şi nu a fost o glumă ci a fost un exerciţiu ce după ani de zile a luat amploare pe internetul literaţilor…această lume virtuală a celor care iubesc literele…se numea leapşa, era pe un blog oarecare, dar am aflat despre urmarea Jocului Meu abia după ce această leapşă „a murit”. Totuşi, este motivul pentru care azi mi-am luat inima în dinţi şi scriu din nou. Mai prost, mai înfrânat şi mai stângaci după ani de zile în care am tăcut, scufundată undeva în mediocritatea verbalizării cotidiene.
https://gabilutza.wordpress.com/2010/04/04/dictionar-paradoxal-o-leapsa-o-joaca/
Pentru cei curioși, acolo uneori, pe la 19 ani, eram și eu! Din păcate, doar eu mă recunosc :))))) nu am nume, nu am nici pseudonim, sunt doar o voce…Jocul începuse ca o simplă relaxare de zi de zi pe net, pe atunci H5 pe un grup numit Verde. Eram Domnișoara Mi pe grup. După ani, am aflat de la colegul de joc/ exercițiu că a apărut ca ” leapșă ” pe net ca o continuare, cuvintele mele ajutând ca model. Inițial m-am supărat iar supărarea a fost mai mare când aflasem că lumea nu se ridica la standardele paradoxale ale Jocului și că se încheiase trist. Aflând după ce tărășenia s-a terminat, m-am supărat că deși eu doream să reiau Jocul, nu reîncepea nimic. Palpitantul trecuse de ani de zile pentru mine și totuși existase un colț de net unde mai respirase pentru puțin, iar eu eram întârziată și pierdusem locul meu în Joc…
Oricum, ideea de a scrie în colaborare mă atrage. Întotdeauna m-a atras. Două minți sunt superioare uneia, asta e clar. Ceea ce e dificil este cum le pui în legătură. Cum le legi. :)
Pentru că a fost destul de recent pe site un interviu cu Robert Șerban, țin să vă spun ca dânsul a scris așa ceva…se numește „Timișoara în trei prieteni” , dacă nu mă înșeala memoria
Frază perfectă, cu care sunt total de acord: În marea lor parte, scriitorii sînt orgolioşi, iar într-o colaborare orgoliul poate fi o piedică de netrecut.
Mă miră (cred că ai uitat) cum de nu ai pomenit despre Critica ratiunii inutile si insuficiente de Jemapel și Jemanfu. Dar poate că te refereai strict la literatura narativă.
Buna observatie, dar intr-adevar, strict la literatura, Pavel :)
Jemapel si Jemanfu sint totusi un bun exemplu de reusita.
Cartea lor merge pe un paragraf (replica sau intrebare a unuia) urmata de alt paragraf- raspuns al celuilalt.
Oricit ar parea de ciudat, cartea lor a fost catalogata la sectiunea de filozofie.
Confirm 100%, am avut si eu doua experiente, prima data asa cum spune Bianca, cu un proiect asemanator, interactiv, unde eram implicati cinci insi si fiecare prelua povestea de unde o lasa celalalt. Distractiv ca experienta, dar stiam ca nu poate iesi nimic prea grozav. Si nu a iesit. Pe urma am incercat colaborarea cu cineva, aveam o idee nemaipomenita la care lucrasem indelung amandoi, foarte multa munca de documentare, si care s-a terminat odata cu prietenia noastra :| Iar eu, subliniez, sunt de obicei o fire foarte dinamica si nu ma supara mai nimic :)
Cum bine a observat și Pavel și cum frumos spunea Cornel, ” scriitorii sunt orgolioși, iar într-o colaborare orgoliul poate fi o piedică de netrecut.”
Acum citesc o carte de Kyung-sook Shin, „Voi fi acolo” și e scrisă în genul ideii lui Cornel, din două puncte de vedere, al ei și al lui, pe alocuri câteva rânduri din perspectiva unui al treilea personaj. Nu pot să o las din mână, o dată pentru că e vorba despre o poveste de dragoste împletită cu literatură și pe de a altă parte parte pentru că autoarea coreeană, o scriitoare de renume international, folosește un limbaj lejer, de actualitate, în care eu mă regăsesc. Se vorbește despre chiar „sindromul Kyung-sook Shin” în New York Times Book Review, The Independent, Los Angeles Times etc.
Legat de „Critica ratiunii inutile si insuficiente” trebuie tinut cont ca baietii aia doi erau niste absolventi de Automatica. Asta simplifica lucrurile si evapora dramele care se nasc de cele mai multe ori in lumea celor cu studii in profil uman… Poate pare ca e o gluma exagerata ce scriu aici, dar va zic ca are sens… :)) Ganditi-va la toti programatorii pe care ii cunoasteti. Oamenii astia nu se complica. Ce e si mai important dincolo de asta e ca treaba lor a pornit de la niste conversatii, niste simple schimburi de mail-uri. Sunt convinsa ca multi dintre voi ati corespondat cu alti oameni, iar discutiile voastre au atins uneori ori niste puncte inalte in gandire si perceptie, incat v-ati fi dorit sa vedeti acele randuri tiparite. Este o alta ipostaza in care scrisul in colaborare nu mai este o gluma. Apoi, sa nu uitam ca in lumea academica se publica foarte multe studii la care lucreaza pe scris mai multi oameni. Principiul dupa care ei se ghideaza nu mi se imposibil de aplicat in literatura. Apoi, visez sa nu mai avem orgolii… Sa le ia dracu’! De ce nu mearga scrisul in colborare? Ce mai au de pierdut scriitori din ziua de azi? Putem scrie cu pseudonim intr-un astfel de caz daca ne sperie ca imaginea noastra se va transforma intr-un ceva, oricum ar fi acel ceva… Important e ce se intampla in poveste. :))
Pai unul dintre ei mi-e amic, am cartea cu autograf, nu uita ca e in Ottawa. E cel mai distractiv tip pe care vi-l puteti imagina. Dar ceva efort din partea lor tot a fost. Co-autorul din Ro isi pierduse serviciul si se relansase intr-o afacere „agrara” cu ceva fonduri europene la o ferma de capre (schimbare majora de la computere, dar intre timp a lasat caprele si a revenit la programare). Dar trebuia sa bata omul niste km pina la un internet cafe, sa raspunda la replici sa se documenteze pe net. Dupa atitea ore de muls capre.. citi dintre noi am fi facut-o (zic efortul extra)? Eu stiu ce zic, pt ca nu exista lenes mai mare ca mine… adica uneori mi-e greu sa scriu si dupa o zi in care nu fac nimic la serviciu, daramite sa muncesc la o ferma?
Nu am incercat, dar mi se pare atragatoare ideea. Cel putin as citi un roman scris asa cum sugereaza Ioana Stanca, dar cele doua variante de final sa fie dezvaluite in aceeasi carte :)
Se pare ca ideea asta a prins foarte tare la voi, toate: povestea de dragoste, doua planuri de prezentare: a lui si a ei. Problema care poate aparea este ca scriitorul / scriitoarea sa nu se poata dedubla in personaj. O poveste care ar prinde: ea sa nu-i fi spus ca e maritata, decit tirziu in relatie. O alta poveste care ar merge, complet diferita: o relatie dominanta, el sa o impinga pe panta unor jocuri sexuale, un teren alunecos pe care ea nu se simte deloc confortabila, cu toate astea il iubeste foarte mult si i-e frica sa nu-l piarda. Bineinteles, povestea scrisa decent, sint sigur ca se poate.
A treia varianta. Se intilnesc la mare, atractie nebuneasca la prima vedere, de comun acord urmeaza citeva nopti fierbinti, intelegearea find ca aici se va limita tot (orase diferite, ambii la virf de cariera, etc). Apoi, odata fiecare ajuns inapoi in mediul lui sa descopere ca de fapt a fost mai mult decit atit… si ca nu pot trai unul fara altul.
Mie evident imi place a treia varianta. Gata, incerc sa o scriu. :)
Ha ha! Bianca, te-ai dat de gol ca ti s-a intimplat („evident”) :) :)
@ Carmen Sigur, cu toate ca dezvalui aici, tocmai am fost provocat de Mihai la duel (in stil „cei trei muschetari” i-a provocat deasemenea pe Florin si Pavel) deci am un text de scris si acolo. Dar data limita e in ianuarie, deci am loc si de altele. Eu voiam sa ma ofer ca „indrumator” la vreun „parteneriat” din asta de creatie, dar, ca o raritate, citeodata mai si scriu :)
Ok, la persoana 1-a, o intilnire intre doua personaje, stilul „lui” si stilul „ei”, as zice sa nu ne intindem prea mult, maximum trei pagini de fiecare (bine ca cel putin urmeaza week-endul). In plus, eu o sa inserez ceva dialoguri in povestea mea, iar tu, daca esti de acord, ceva „background” / atmosfera.
Nu stiam de proiectul pt Cartea Recodurilor. Cind te apuci de asa ceva exista riscul sa intri acolo nu numai cu cea mai rapida carte scrisa vreodata dar si cu cea mai proasta :) Adica sa o citeasca mai mult juriul guinness world records – ha ha!
Nu auzisem de poetry jam session.
De fapt, Cornel, la fel ca în poveste, D’Artagnanul echipei, Pavel, a fost cel care ne-a provocat :)
Cu atit mai distractiv :) :)
Hm.. Bună treabă, dar zic totuşi că provocarea nu e destul de mare :) În ce mă priveşte, m-aş distra mai bine dacă aş scrie din perspeciva tipei, dar unde găsesc o scriitoare care să poată prelua perspectiva „lui”? :)
Da, Cornel, uite acum știi cine e capul răutăților!
Inițial a plecat ca o discuție între mine și Mihai, cum deseori ni se întâmplă să schimbăm păreri despre literatură, apoi ca la telefonul fără fir, fiecare a propus altuia, până la Florin.
Acum, citind comentariile și văzând distincția care se face între EL și EA, mai că mă bate gândul ca pe viitor să propunem un duel de genul și fetelor, poate pe un subiect clasic, pe care bărbații și femeile l-au văzut dintotdeauna din unghiuri diferite: o căsătorie care se destramă, o îndrăgostire, dar mai mult decât atât, e interesant de observat cum scriitorii-bărbați descriu personajele feminine și invers.
Pavel, Grig Interesant ca aveti aceeasi idee : „scriitorii-bărbați descriu personajele feminine și invers.” :)
Carmen Nu cred ca exista poet/poeta inzestrat care sa aiba probleme la decor/atmosfera. Pe de alta parte, dialogurile sint greu de „stapinit” chiar si in cazurile prozatorilor „cu experienta”, publicati, si cu multe carti vindute. Sint exemple in literatura universala, in cea autohtona, nu mai zic :)
Dar dialogurile se pot invata, imbunatati – ca orice alt lucru,. Cred ca sint mai accesibile unei persoane care a trecut prin multe medii de-a lungul vietii, si in plus care se poate dedubla usor. Memoria e importanta deasemenea. Bineinteles, se pot evita. Cartarescu nu prea are dialoguri, nu? Pamuk are carti cu f putin dialog, dar putinul care e, e perfect.
Cit despre textul postat, ma voi muta acolo :)
Diana, Ioana, Bianca, si ceilalti care au sugerat ideea scrisului in doi..
Proiectul se afla aici:
https://liternautica.com/proiectul-e-1/
Doi autori, Carmen si cu mine.
Sper sa va placa!
Eu sunt trecuta Ioana-Bianca in buletin, habarnisti aia de la certificate din Flaminzi, :)) mai multe detalii nu dau! :))
Doar ca sa ne lamurim, sunt confuza ;) , Ioana Bianca sunt tot eu, sau mai existe cineva poate Ioana, poate Bianca.
Cat despre problema mea din buletin, gen Ana-Maria…dar mult mai ciudat.
Ok, Cornel Balan, am descoperit-o pe Ioana. :)
Corect, Ioana – comment-ul de pe FB.