Mircea Diaconu – La noi, când vine iarna

Am ajuns la pagina 78 a fişierului epub care conţine romanul lui Mircea Diaconu La noi, când vine iarna (Polirom, 2013) ca să constat că nu mai urma nimic. Cartea se terminase. Sigur că definiţiile cantitative ale romanului sunt foarte şubrede, dar credinţa cititorului că un roman e un volum gros (mă rog, un fişier de dimensiuni respectabile) e destul de greu de clintit. Oricum ar sta lucrurile şi indiferent dacă avem de a face cu o povestire mai lungă sau cu un roman propriu-zis, bucata are coerenţă, personaje, acţiune, cadru şi tot felul de alte fleacuri din care se construieşte proza (îndeobşte epică) de factură tradiţională. Suntem într-un sat, nu ştim care, dar e „la noi”, ca în titlu. Epoca poate fi reconstituită ca fiind cea a sumbrilor ani ’50, iar cel care spune povestea, părtaş fiind totodată la ea, e un copil.

E bine jucată naivitatea placidă a copilului, ingenuitatea cu care relatează întâmplări crude, de la bătaia sângeroasă a celor doi câini de curte, Gugiuman şi Ursulică, până întâlnirea cu miliţianul local sau confruntarea cu răutatea omenească în forma ei aparent inofensivă sau exprimarea valorii obiectelor în „mariane” (poze păstrate în cantitate mare în podul casei). Miezul întâmplărilor, episodul central la care se poate raporta restul, e reprezentat de petrecerea de Anul Nou dată de părinţii copilului, la care sunt invitaţi numeroşi membri de familie, o liotă de mătuşi („tantile”) şi unchi. Pentru băiat e o noapte miraculoasă, în care colindă împreună cu colega lui Aluniţa Cristescu, prilej de senzaţii tari şi vagi senzaţii pre-erotice, dar şi o confruntare cu o realitate socială prozaică. Ies la iveală vechi conflicte ale adulţilor, falii între familiile părinţilor (a mamei, cu mulţi indivizi „ajunşi”, a tatălui, cu un statutul mai modest al intelectualului), meschinării şi răzbunări. Unchiul Aristică, personaj negativpar excellence, cu ceas de aur la burtă, rapace şi răutăcios, are parapon pe tatăl băiatului şi îi înscenează o posesiune ilegală de armă. O acuzaţie extrem de gravă într-o epocă în care mai existau partizani.

Alături de firul epic destul de realist poate fi urmărit un traseu mai degrabă fantastic trasat de gândurile copilului, de percepţiile lui dilatate şi adeseori disproporţionate. Romancierul e atent la detaliu şi reface, prin percepţiile personajului principal, o adevărată geografie locală întinsă, temporal, din iarnă până în vară, într-o unitate remarcabilă de spaţiu şi timp:

Şi în cea mai frumoasă zi a primăverii, când plesnesc mugurii, de-i auzi ca pe o ploaie mai mică şi aromată din toate părţile, când îţi curge sângele mai repede şi-ţi pot intra rândunelele-n gură, când stejarii încep să aibă rădăcini de greieri şi aş da oricâte mariane să fiu o pasăre fără şcoală şi fără ghiozdan, tata şi mama s-au îmbrăcat frumos şi s-au dus la oraş cu bunicu’ şi unchiul Ion, la proces.

Cu naturaleţea ei bine stăpânită, fără urmă de ostentaţie sau excese (de limbaj tare nici pomeneală) La noi, când vine iarna le poate părea multor cititori o carte prea cuminte. Impresia de idilic pe care ar putea s-o lase unele pasaje e perfect falsă. Romanul acesta scurt condensează remarcabil cruzime şi naivitate, bucurie şi angoasă şi, citindu-l, poţi rămâne cu regretul că s-a terminat prea repede.

_________________________

Articol preluat cu acordul autorului de pe blogul Ce am mai citit.

Wilkins Micawber

ce-am-mai-citit.blogspot.ca/