Bătrânul și muntele

– Arată atât de trist, spuse Veronica.
Felicia se întoarse spre prietena ei şi puse micul binoclu de buzunar pe masă.
– Am crezut că-ţi place aici, obiectă ea. Amândouă am fost de acord…
– Oh, potoleşte-te! Nu la asta m-am referit.
– Nu te înţeleg.
– El! Bătrânul de acolo, uite cât de trist pare.
– E doar un bătrân, la fel ca mulți alţii.
– L-am văzut ieri dimineaţa, stătea în acelaşi loc şi se uita fix la munte. Când ne-am întors, seara, se afla tot acolo.
– Bătrânii sunt plictisitori, concluzionă Felicia, şi se întoarse să privească prin binoclu la oamenii care urcau sau coborau pe drumul ce ajungea la pensiune.
Pe furiş, Veronica se uita la bătrân. Avea o barbă îngrijită şi albă, aşa cum văzuse doar în filme sau pe felicitările de Crăciun. Terminase de citit ziarul. Acum doar stătea şi urmărea două puncte negre ce urcau domol spre vârful acoperit de zăpadă al muntelui. Probabil nişte alpinişti.
– Hai să mergem să vorbim cu el, spuse Veronica.
– Ce-i cu tine azi? o mustră Felicia. N-ai altceva mai bun de făcut decât să asculţi balivernele unui moşneag libidinos?
– Nu vorbi aşa urât. Pare un bătrân cumsecade.
– Aşa par toţi. Apoi încep să vorbească despre războaie şi morţi şi să-ţi dea o mie de sfaturi nefolositoare şi să ți se holbeze la țâțe.
– Ar trebui să ai mai mult respect pentru cei în vârstă. Într-o zi, o să ajungem şi noi la fel.
– Eşti extrem de morbidă azi.
– Vreau să vorbesc cu el, nu știu de ce. Hai, vino cu mine, nu va fi nevoie să scoți nici măcar o vorbă.
– De ce te interesează atât de mult?
– Nu ştiu. Mă întristează să-l văd atât de posomorât şi de singur.
– Tu şi toanele tale, Veronico! În fine, hai să vorbim cu el.
Cele două tinere s-au ridicat şi se apropiară de masa unde bătrânul stătea absent şi se uita cum soarele dispărea încet în spatele muntelui. Nu părea să le sesizeze prezenţa. Nici atunci când acestea s-au oprit la doi paşi în faţa lui nu a făcut vreun gest.
– Este o vreme frumoasă, pronunță apăsat Veronica.
Bătrânul tresări şi le privi cu atenţie pe fete.
– Am văzut şi mai bune, zise el.
– Eu sunt Felicia, iar ea este Veronica, spuse Felicia, şi se aşeză pe scaun fără să aştepte invitaţia bătrânului.
– Parcă aţi venit ieri, zise acesta. Mai erau doi tineri cu voi.
– Au coborât până în sat să închirieze nişte schiuri.
– De unde veniţi?
– Suntem din București, toţi patru.
– Dumneavoastră? interveni Veronica.
– M-am născut în Tampere, Finlanda, dar sunt de nicăieri.
– Cum adică, de nicăieri?
Bătrânul zâmbi şi se uită cum ultimele raze ale soarelui se retrăgeau în spatele muntelui.
– Sunt scriitor, spuse el. N-am stat niciodată într-un loc. Am călătorit o viaţă întreagă. Am străbătut pămânul de la un cap la altul de când mă ştiu.
– Și familia dumneavoastră? întrebă Veronica. Nu călătoriţi împreună?
– Mă am doar pe mine şi cărţile mele. O familie necesită sacrificii, pe care n-am fost niciodată dispus să mi le asum.
– Adică n-aţi fost căsătorit niciodată? întrebă Felicia.
– Mai sunt şi oameni care nu se căsătoresc niciodată. Sunt ocupaţi cu tot felul de lucruri sau îşi fac diverse planuri, iar timpul trece şi se trezesc la o anumită vârstă că sunt singuri şi nu mai pot face nimic în această privinţă. Dar se obişnuiesc.
Cele două fete tăcură. Bătrânul le mai privi odată, pe rând, apoi zise:
– Voi sunteţi atât de tinere! Aveţi destul timp înainte, dar să aveţi grijă cum îl întrebuinţaţi. Trece atât de repede că nici nu-ţi dai seama.
Felicia o atinse uşor cu genunchiul pe prietena ei. “Te-am avertizat”, voia sa spună. “Uite că acum va începe să ne dea sfaturi.”
Dar bătrânul tăcu.
– Despre ce scrieţi? îl întrebă Veronica.
– Despre viaţă, răspunse el, şi surâse. Îmi trăiesc viaţa în cuvinte.
– Cred că aţi văzut o mulţime de lucruri interesante în călătoriile dumneavoastră. De aceea vă aflaţi aici? Veţi scrie despre locul acesta?
– Poate despre conversaţia pe care o aveţi cu noi acum? sugeră Felicia.
Mai înainte de a răspunde, bătrânul se uită la vârful alb al muntelui.
– Nu am mai scris de trei săptămâni, spuse el. De mâine voi începe să trăiesc. Sunt aici pentru el.
– Pentru el? întrebă Veronica.
– Pentru el, spuse bătrânul, arătând spre munte.
– Aveţi de gând să vă urcaţi acolo, în vârf?
Bătrânul nu spuse nimic, dar pe chipul lui se citea o hotărâre de nezdruncinat şi, deodată, fetelor li s-a părut că arăta cu zece ani mai tânăr.
– S-a făcut târziu, se scuză el, ridicându-se. Vă doresc o seară plăcută.
Cele două fete îi spuseră “noapte bună” apoi rămaseră o vreme în tăcere.
– Ţi-am zis eu, îşi sublinie părerea Felicia. E un bătrân nebun şi senil.
– N-ai înţeles nimic, o mustră prietena ei. Este un om singuratic şi trist.
Cerul se coloră în cărămiziu, apoi doar o dungă roşiatică mai tăia orizontul, când prietenii fetelor s-au întors din sat. Nu închiriaseră schiurile. Li se spusese că zăpada e prea afânată și că a doua zi va fi viscol. Nu aveau altceva de făcut decât să stea la pensiune şi să aştepte o vreme mai bună.

***

Uitându-se pe geam, în dimineaţa următoare, Veronica îl văzu pe bătrân. Ieşise de pe drumul principal şi mergea încet spre vârful muntelui. Era viscol şi zăpada spulberată îi ştergea urmele paşilor.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah