Radiator este debutul în calitate de scenarist şi regizor al actorului britanic Tom Browne care s-a inspirat din ultimii ani de viaţă ai părinţilor lui. Casa din film este locuinţa care le-a aparţinut acestora.
Regizorul a declarat într-un interviu din The Guardian că regretă felul în care a încercat să-i ajute, insistând fără succes să le schimbe modul de viaţă. A înţeles abia după moartea lor că ar fi trebuit să-i accepte aşa cum erau iar filmul prezintă tocmai această alternativă înţeleaptă în care fiul priveşte detaşat şi înţelegător ciudăţeniile celor doi bătrâni şi, în loc să încerce să-i schimbe, le oferă mici bucurii care le luminează ultimele luni de viaţă.
Primul impuls de descifrare a titlului ne duce cu gândul la un aparat electric. În casa veche şi dărăpănată, sufocată de obiectele adunate într-o viaţă şi invadată de rozătoare, bătrânii au nevoie de o sursă suplimentară de căldură. Au însă nevoie în aceeași măsură de căldură sufletească din partea fiului lor, aşa încât suntem tentaţi să-i adăugăm radiatorului un sens simbolic. Interpretările ne sunt însă contrazise atunci când aflăm spre finalul filmului că titlul, departe de a fi o metaforă, este poanta unei glume fără sens, singura legătură spirituală care a existat vreodată între cei trei protagonişti.
Daniel, un bărbat de vârstă mijlocie, stabilit la Londra, are o relaţie cel puţin ciudată cu părinţii lui, cărora le spune pe nume – Maria şi Leonard. Am putea să credem că Daniel este un nepot sau fiul unor prieteni de familie până în momentul în care Leonard îl apostrofează invocând autoritatea paternă.
Mama îl cheamă de urgenţă în satul unde aceştia locuiesc pentru că tatăl lui nu mai vrea să se ridice de pe canapeaua din living, unde, spre groaza generală, descoperim că îşi face nevoile de câteva zile.
Pe măsură ce evenimentele prezente se derulează, aflăm istoria familiei. O convorbire telefonică între Leonard şi medicul său dezvăluie faptul că bătrânul a fost şi el medic; Maria, îmbrăcată în zdrenţe, ne surprinde cântând la pian; podelele încăperilor sunt acoperite de cărţile care nu mai au loc pe rafturi; o prietena a Mariei sărbătoreşte retragerea din activitatea universitară; Daniel îşi aminteşte cum mama lui îi citea în copilărie poezii. Cei doi bătrâni care trăiesc într-o mizerie greu de descris sunt un cuplu de intelectuali care au preferat viaţa liniştită de la ţară, departe de agitaţia oraşelor, dar care nu au ştiut să-şi gestioneze bătrâneţea. Înţelegem din încăpăţânarea bătrânului că atunci când încă mai era în putere, conducea gospodăria după propriile reguli, că Maria şi Daniel nu erau lăsați să ia decizii. Mai înţelegem că Daniel a renunţat la amestecul în treburile lor, vizitându-i o dată la câteva luni, lăsându-i să se scufunde încet în propria mizerie, până când i-a fost solicitat ajutorul.
Umorul insular, amestecul acela dulce-amar-sec – uneori atât de sec încât replicile taie mai întâi respiraţia şi abia târziu declanşează râsul – este prezent pe tot parcursul filmului. Supliciile mărunte dar agasante la care Leonard îşi supune familia cu o plăcere sadică sunt amuzante pentru spectator dar ne arată cât de apăsătoare trebuie să fi fost viaţa în compania acestui zbir atunci când era tânăr.
Moartea este tratată şi ea cu umor negru: testamentul pe care Leonard refuză multă vreme să-l semneze devine o preocupare obsesivă pentru Maria, îngrijorată în legătură cu situaţia ei în eventualitatea că ar rămâne văduvă. Odată documentul semnat, Maria pare că şi-a îndeplinit misiunea şi, eliberată de problema apăsătoare, moare împăcată.
Filmările peisajului rural din regiunea Cumbria şi farmecul bizar al casei contribuie la frumuseţea acestei bijuterii cinematografice de numai 90 de minute.
Am perioade când simt nevoia să mă îndepărtez de producțiile Hollywoodiene și caut filme de genul ăsta. Așa că-l trec acum pe listă și-ți mulțumesc pentru recomandare. Recomand și eu mai departe „The Lobster”, văzut aseară – vă va surprinde, nicio îndoială în privința asta.
Interesant!
Un film deosebit (pe care ar trebui sa-l revad) axat pe ralatia tata-fiu, revizitata ca si aici in contexul apropierii mortii tatalui, este Big Fish. Pe lista mea de preferinte e undeva f sus, deci recomand. Ar trebui sa spun ca (din ce-mi amintesc) tatal fusese un personaj care nu dorise sa fie luat in serios, iar fiul deabia la final cind pune amintirile cap la cap ntelege cu adevarat personalitatea si fobiile tatalui.
Ambele filme despre care am scris zilele astea -Radiator si 10.000 de km/Long Distance- au fost prezentate in competitia TIFF din vara asta. Am schitat citeva idei atunci, dar nu am avut timp sa scriu cronici. Spre surprinderea mea niciunul dintre ele nu a cistigat iar filmul cistigator m-a dezamagit profund. Am vrut sa scriu ceva si despre el, dar nu m-a inspirat deloc.