Primul caz al lui Liului Răscolnicu

(Textul face parte dintr-un experiment, despre care puteți citi AICI.)

Dintre toate lucrurile înfricoșătoare care i s-ar fi putut întâmpla lui Liului Răscolnicu, se gândea el urcând cărarea prin pădure, care se pierdea în curbe stranii aproape de vârful muntelui, cu servieta neagră în mână (în care ducea profilul acuzatului precum și o încercare de apărare, croită astfel încât să nu absolve inculpatul, ci să mai ofere un răgaz de cel puțin două-trei săptămâni până la următorul apel – timp în care el, Răscolnicu, avocatul apărării, și-ar fi pregătit cazul mai bine), acesta le întrecea într-adevăr pe toate. Când îți iei licența de avocat și ți se dă dreptul să profesezi, ai impresia că următorii ani din viață ți-i vei petrece prin cafenelele, restaurantele și bistrourile din oraș, războindu-te cu ceilalți colegi de barou, încercând să-ți faci loc cu coatele pentru a ajunge cât mai sus, pentru a-ți depăși condiția, punând la cale marea și cu sarea la întâlnirile cu clienții, cu siguranța celui care știe cum se aplică legea și, în general, cum funcționează lucrurile în justiție. Cine și-ar putea închipui că, după ce ți s-au umflat ochii de la atâtea nopți nedormite, după ce ți s-au slăbit sinapsele între neuroni de la atâtea legi memorizate, cu toate cazurile diferite în care se aplică diferit, după ce inima ți-a slăbit de la atâtea cafele băute și ai pierdut, din ambiție, toate relațiile amoroase, unele cu domnișoare superbe de care nici măcar nu ai avut timp să te îndrăgostești, până când a mai rămas din tine doar un covor ros de oase și piele, cu franjuri decadente, zero permeabilitate și netezime, că după anii de ucenicie în care ai alergat după gogoși și cafele între biroul unui înalt avocat și magazinele din oraș, ai șters praful și ai spălat podeaua cu mopul, deși exista secretară și femeie de servici (avocatul cel înalt voia să te umilească în fața prietenilor și cunoscuților, așa că ordin după ordin, Liului în sus, Liului în jos, câteodată trei ordine pe minut, câteodată trei minute pentru fiecare ordin), cine și-ar putea închipui că după toate acestea și după douăzeci de ani de studiu și practică și alți doi de inactivitate în baroul Înaltei Curți, îți va fi trimisă acasă o înștiințare scrisă pe care alți avocați o înrămează și o arată cu mândrie cunoștințelor și familiei, a primului tău caz – o deschizi cu inima strânsă, o citești cu emoție: îl aperi pe Mucifer Goz, acuzat de furtul unor oi din stâna unui cioban din satul vecin, primar al satului Ciumeg (el, Mucifer), aflat la cincizeci de kilometri de oraș? Un autobuz pe săptămână face legătura între oraș și localitate. Autobuzul te lasă la poalele muntelui, trebuie să urci pe jos îmbrăcat la patru ace, simți pietrele drumului de țară prin tălpile prea subțiri ale pantofilor, cămașa apretată ți se lipește de piele, e liniște, prea multă liniște – ți-e frică.
Liului Răscolnicu stabilise locul de întâlnire cu fiul primarului, cel care se oferise să îl găzduiască pe toată durata procesului. Acesta îi recomandase să o taie prin pădure imediat ce ar fi ajuns în stație, fiindcă drumul asfaltat ar fi șerpuit prea mult și i-ar fi luat în jur de două ore să ajungă. În schimb, pe drumul din pădure, ar fi intrat în sat în mai puțin de jumătate de oră. Autobuzul nu urca niciodată în Ciumeg. Punctul în care era amplasată stația, observase Liului, se bifurca în unghiuri diferite: drumul spre sat cotea la stânga și era în urcare, cel pe care o luase autobuzul se pierdea după un pâlc de molizi spre dreapta și se desfășura ca un covor instabil de păcură, în pantă descendentă. Nici țipenie de om. Liniștea pădurii era de fapt un supărător zumzet de insecte, un agreabil tril de păsări și un foșnet continuu de frunze. Liului Răscolnicu își privi ceasul de mână pe care Blanca i-l dăruise înainte să dispară complet din viața lui, adică după excursia în Taiwan. Litere chineze neînțelese înconjurau cadranul principal pe care orele nu erau scrise, ci marcate prin linii roșii și negre. Era ora cinci după amiază.
Lui Liului Răscolnicu i se părea că a mers deja de câteva ore bune. La început își spusese că trebuia să fie o impresie de moment, din moment ce, după ceasul din Taiwan, nu trecuse decât un sfert de oră de la coborârea lui din autobuz. Însă spatele și călcâiele începură să îl doară, picuri de sudoare îi alunecau de-a lungul nasului, setea îi uscase gura, iar soarele se ascunsese de mult în spatele muntelui. O atmosferă crepusculară învăluia pădurea de conifere, o răcoare serală, mirosind a esență de brad, prinse a se răspândi în aer, iar când un lup începu să intoneze O sole mio de Pavarotti, Liului Răscolnicu, în loc să aprecieze calitățile vocale ale animalului, aproape că se scăpă pe dânsul de frică.
Căută cu privirea o buturugă sau o stâncă pe care să se așeze pentru a-și trage sufletul, însă cărarea șerpuia, goală și decepționantă, făcându-și loc printre trunchiurile groase ale molizilor, pierzându-se în întunecimea crepusculară a pădurii. Era vară și ar fi trebuit să se întunece în jurul orei nouă, zece seara. Ceasul s-o fi stricat, se gândi Liului. Era posibil. Poate intrase la apă sau pur și simplu se oprise. Straniu, pentru că, dacă se gândea mai bine, nu era posibil, ceasul mergea, secundarul continua să avanseze, minutarul se muta milimetric la trecerea secundarului roșu pe deasupra sa, ca un soldat ce se aruncă la pământ la trecerea raidului inamic. Își examină ceasul cu atenție și avu timp să facă și comparația cu soldatul, deși momentul poate că nu era cel mai potrivit. Cumva, acea zonă subconștientă a minții lui Liului, pe care toți o posedăm dar de care ne temem și pe care o percepem ca o zonă externă ființei noastre, identificase deja situația și, prin concordanțe și asemănări, importase un documentar despre supraviețuirea soldaților în caz de război în pădurile Rusiei Siberiene, pe care într-o zi (cine știe când?) avocatul îl vizionase. Cu alte cuvinte, subconștientul lui Liului aproximase deja situația ca pe un caz de supraviețuire și încerca să comunice cu intelectul, care la rândul său încerca să comunice cu trupul, cuprins de o panică nebună, un sentiment de moarte iminentă care se apropie printr-un urlet de lup, cântec de bufniță, fâlfâit de aripi de fluture crepuscular, soare care dispare, lună plină care apare, timp care curge mai lent. Ceasul din Taiwan se stricase.
S-o ia dracu’ și pe Blanca! – rosti Liului cu voce iritată.
Își aminti de Blanca. Cozile ei împletite, negre, coborându-i pe sânii voluptuoși. Rujul nelipsit de pe buze. Fusta-i din material mătăsos, cu pliuri și decorații florale, pe sub care de atâtea ori mâinile i se perindaseră, mângâindu-i picioarele și fesele. Blanca era fată de lăutar. Încă studentă la drept. Planuri mari de viitor. Ochii săi negri, de sticlă, strălucirea lor vie și nepieritoare. Gâtul său moale și parfumat, care se gâdilea la săruturi. Dispăruse, odată întoarsă din Taiwan. Câștigase un concurs. Trimisese niște coduri promoționale de pe cutia de cereale, blestemată fie acea zi în care le-a trimis. Fusese aleasă câștigătoare în urma unei trageri la sorți. Excursie în doi la Taiwan. Îl întrebase dacă vrea să meargă cu ea. Îi spusese că nu poate, deși ar fi putut, doar că nu voia. Bine, atunci am să mă duc cu soră-mea, răspunsese Blanca. Nu părea să se fi supărat. Întâlnirea de după excursie decursese într-un mod cu totul neașteptat. Ea se ferise de orice contact fizic. El nu îndrăznise să o întrebe de ce. Ea îi întinsese ceasul: Un suvenir de peste mări și țări.
Merci! Nu trebuia!
Să-l porți sănătos!
Îl purtase sănătos până acum, dar se pare că ceasul se îmbolnăvise. Curelele tușeau, iar cadranul avea febră. Timpul trece mai încet pentru bolnavi.
Dinspre înaltul cărării se auziră niște trosnituri, ca un zgomot de pași care se apropie, pași ce nu păreau însă a fi de om. Liului Răscolnicu îngheță inițial pe propriile picioare, apoi alergă înspre cel mai apropiat tufiș. Crengile îi rupseră cămașa și îi zgâriară pielea. De partea cealaltă însă, după ce străbătu desimea tufișului, se trezi într-un luminiș de formă eliptică. Rădăcinile copacilor umflau solul de sub picioarele sale, împletindu-se într-o vegetală îmbrățișare subterană. Iarba, nu foarte înaltă, acoperea mijlocul poieniței, iar spre marginile sale un strat buretos de mușchi se întindea, ca un covor însuflețit, dornic să se cațere pe extremitățile inferioare ale trunchiurilor. Trunchiurile cafenii ale molidișului, cu solzi verzi ca cei ai unui crocodil, se ridicau, drepte și hotărâte, asemenea unor coloane ale unui templu elin, în bătaia domoală a razelor soarelui. Erau brăzdate de crengi dese, însă uscate și subțiri, ca niște ace chirurgicale enorme ce țeseau în văzduh ițele nevăzute de esență de brad. Printre firele de iarbă își făceau loc, către mijlocul poieniței, pâlcuri de măcrișul iepurelui, cu frunze dese ca de trifoi, cu inflorescențe delicate, ale căror cinci petale albe erau străbătute de firișoare liliachii, ce se ramnificau asemenea unor vene umane. Ciocănitori negre, cu pete roșii pe creștet și ochi ficși, de sticlă, își scoteau capetele minuscule din interiorul vreunei scorburi ce le adăpostea. Altele ciocăneau zgomotos trunchiurile molizilor, în căutare de larve și insecte, cu o asemenea repeziciune încât zgomotul produs de cioculețele lor la fiecare bătaie în scoarța copacului se uniformiza, devenind un sunet continuu, o încântătoare armonie. Un alt ciripit, metalic, provenea de la niște păsări arămii, cu ciocul ca o foarfecă deschisă și care zburau foarte aproape de vârfurile molizilor, învârtindu-se în jurul conurilor singuratice și ciupindu-le cu insistență. Liului își permise un zâmbet. Zâmbea cu încântarea unui copil ce descoperă pădurea pentru prima dată. Încercă să deslușească apusul de soare printre ramurile înalte ale brazilor. I se păru că aude însă aceleași trosnituri, ce semănau cu zgomotele produse la frângerea unor crengi uscate. Liului putea să-și dea seama, după intensitatea lor, că pașii care le produceau se apropiau de el tot mai repede. Se ghemui la pământ de spaimă. I se părea că pământul se crapă și că avea să alunece prin această enormă crăpătură până în adâncurile sale întunecoase. Înfricoșat de acest gând, se ridică, deodată, și începu să alerge de-a lungul poieniței, înspre marginile sale întunecate. Alerga fără țintă, voia doar să se îndepărteze cât mai repede de acea crăpătură care i se părea că se cască teribil în urma sa. Odată ajuns în spatele primului rând de copaci, se opri să-și tragă sufletul. Luminșul era nesfârșit ca o alee, ca bulevardul de-a lungul căruia era amplasat tribunalul în oraș. Liului se piti după un trunchi și privi, cu groază, în mijlocul luminișului. Nimic straniu nu se petrecea într-acolo. Nimic nu părea să se fi mutat de la locul său. În copaci, aceleași ciocănitori și forfecuțe, cu ciocăniturile lor, cu ciripitul lor metalic, zburau în cercuri perfecte, săltând, jucăușe, de pe o ramură pe alta. Însă acel trosnet nu mai contenea. Acum se auzea mult mai deslușit, parcă mai aproape. Împins de frică și gândindu-se că dacă s-ar întoarce în poiană ar constitui o țintă mult prea vizibilă în cazul în care trosnetul ar fi provenit, își imagină Liului, de la pașii unor animale sălbatice, avocatul se hotărî să se afunde tot mai adânc în inima pădurii. Măcar printre copaci s-ar fi putut ascunde, se gândea, ar fi putut evita teribila întânire cu urși sau mistreți sau lupi fioroși. Coborî o pantă abruptă, se împiedică de ramnificațiile ieșite din pământ, în mod bizar, ale rădăcinilor de conifere. La capătul povârnișului, dădu peste un platou întins și rotund ca un patinoar. Era cufundat într-o ceață negricioasă, sufocantă, având un miros pregnant de smoală topită. Ceața învăluia totul într-o îmbrățișare de moarte. Liului străbătu platoul căznindu-se să respire, fără să știe în ce direcție se îndrepta, neputând distinge nimic mai departe de doi, trei pași înainte. Când reuși în sfârșit să zărească ceva, se opri în loc înlemnit, cu gura căscată și ochii larg deschiși. Nu îi fusese dat nicicând să admire o asemenea priveliște. O mare portocalie, galbenă și neagră, se înălța la marginea platoului, ca un tsunami flămând, uriaș, curbat înspre înainte, gata să înghită și să măture totul în calea sa. Crestele ascuțite ale acelui val se multiplicau, semețe, dănțuind în bătaia vântului, pe fondul azuriu al bolții senine. Se auzea un șuierat continuu, ca cel al unei ploi torențiale, întrerupt doar de trosnetul intermitent al molizilor care plesneau, smoliți, sub îmbrățișarea de foc a morții. Pădurea ardea ca un rug uriaș, adagio și allegro în același timp, înfricoșător și, totodată, nespus de frumos. Nori denși de fum se înălțau peste flamă, dispersându-se, până deveneau aburi cenușii, undeva, în înaltul cerului. Liului se simțea ca o piatră, membrele sale înrădăcinate la marginea platoului, copleșit de nimicnicia omului în fața impetuozității naturii, asemenea călugărului din renumitul tablou al lui Friedrich.
Deodată, Liului auzi din spate un ecou de voci omenești. Își întoarse capul înspre povârniș, însă nu putu distinge nimic prin negura de fum. Cu toate acestea, după o vreme, desluși siluete multicolore, apropiindu-se de el într-un semicerc. Se arătau ca niște proiecții ale trunchiurilor, ivindu-se fiecare de după câte unul, înaintând cu privire fixă, însă în același timp nespus de sprintene, dănțuind asemenea unui grup orfic ce mărșăluiește în ziua sa de sărbătoare. Erau balabuste cu fuste verzi și roșii și albe și galbene, împodobite cu inflorescențe multicolore de floarea soarelui și de trandafir, cu șaluri lânoase, rombice, învăluindu-le umerii, cu basmale strânse în nenumărate noduri în vârfurile capetelor, de sub care atârnau, grele și nesfârșite, două cozi împletite de păr negru și soios, cu sânii turtiți, amorfi, ce se bălăbăneau asemenea unor testicule de taur pe sub bluzele și vestele deschise la nasturi, cu gușe și frunți înguste, porcine, și dinți de aur în care se reflecta văpaia arămie a incendiului. Veneau însoțite de slăbănogi înalți, cu pălării negre și borul amplu, cu mustăți tot negre, aspre și dese, cu pantaloni largi, susținuți de curele argintii, în interiorul cărora fuseseră îngrămădite poalele cămășilor albe sau înflorate, șifonate, deschise la piept, acolo unde atârnau, ostentativ, catene de argint sau de aur, ce susțineau, uneori, cruci enorme din același material. Mai erau fete cu buricul descoperit, nespus de frumoase, rujate, cu cercei rotunzi de două ori mai mari decât pavilioanele urechilor, cu părul negru, răsfirat pe umeri în vălurele gingașe, cu ochii scânteietori, care parcă aprindeau focul din inima pădurii. Ele țineau de mână puradei dezgoliți, desculț, cu sexele atârnându-le ca un viermișor înainte, ca acul instabil al unei busole. Această șatră se îndrepta înspre Liului, înspre incendiul mistuitor în fața căruia el rămăsese complet încremenit. Odată ajunși în dreptul său însă, ei îi trecură alăturea, ca și când Liului nici măcar nu s-ar fi aflat acolo, făcându-l să se îndoiască de natura materială a corpului său. Se avântară în schimb, cu hotărâre și îndârjire, asupra valului de foc, oprindu-se doar la un pas de acesta și scuipând în adâncurile sale, toți deodată, încruntându-se, rostind cine știe ce ocări în direcția sa, agitându-și mâinile în aer și lovindu-l chiar, cu pumnii și picioarele. La toate aceste molestări, focul răspundea trosnind și șuierând, încorporând, încet încet, cu aceeași indiferență ca și până atunci, trunchiurile verzi și drepte de molid.
Însă scena aceasta, la care Liului se holba ca la ecranul unui televizor aprins, nu dură la nesfârșit. Încetul cu încetul, copilașii cei goi și negricioși îl dibuiră, cu ochișorii lor iscoditori, și se adunară în jurul său într-o horă, hlinzind și dănțuind ca într-o zi de sărbătoare. Erau cu toții veseli și zburdalnici, însă pe Liului începu să îl curpindă o teamă și mai mare ca până atunci. După ce s-au învârtit în jurul său de câteva ori, la dreapta și la stânga, puradeii începură deodată să fie obraznici și să îl tragă de haine. În scurt timp, acei băieței și acele fetițe, cu o insistență punctuală, sfâșiară totul de pe dânsul, lăsându-l gol, asemenea lor. Liului își acoperi instinctiv sexul, rușinat de propria-i nuditate, în timp ce dânșii, nespus de veseli, îl pălmuiau peste fese și abdomen. Avocatul nu putea să se miște din loc, pradă aceleiași stări de pietrificare care nu îl mai părăsise de la prima întâlnire cu incendiul. Încerca din răsputeri să îi alunge pe copii, lovindu-i cu picioarele, însă și le simțea grele, de parcă gleznele i-ar fi fost cufundate în blocuri de ciment. Apoi, unul dintre ei, un vlăjgan cu o cămașă ce cândva fusese albă iar acum avea o culoare nedefinită, un soi de gri perlat, gălbui, și ale cărei falduri i se bălăngăneau de-a lungul picioarelor dezgolite asemenea cozii unui vulgar frac de cânepă, alergă într-un suflet înapoi la șatră și, odată ajuns în dreptul ei, îl trase de mânecă pe cel mai însemnat dintre țigani. Liului recunoscu în trăsăturile sale pe tatăl Blancăi. Acesta, încă scuipând și înjurând de mama focului, se arătă cam iritat la prima atingere. Mai apoi însă, plecă urechea asemenea unui preot ce ascultă spovedania unui enoriaș, rostită prea încet de rușine pentru păcatele comise și, cu privire îngăduitoare, mângâie creștetul lunganului, îi puse mâinile, deopotrivă, pe umeri și îl sărută, părintește, pe frunte. Tatăl Blancăi era împodobit ca un bulibașă. Ținea în mâna dreaptă un sceptru de aur, cu gămălia ornată cu pietre prețioase de rubin. Pe cap avea o coroană tot din aur, ale cărei reliefuri înfățișau tulpini și frunze de viță de vie și cruci, ce adăposteau în locul în care li se îmbinau brațele câte o perlă rotundă, sidefie, scânteietoare. În vârf, căci coroana lua forma unei mitre arhierești, un crucifix de aur poposea pe Golgota prețioasă, iar hristosul lui, spoit și dânsul, părea că se sufocă sub vălul auriu, ca de miere, aruncat peste trăsăturile sale suferinde. Bulibașa era îmbrăcat cu o cămașă roșie, mătăsoasă, desfăcută la piept, cu vârfurile firelor încrețite de păr negru ivindu-i-se prin deschizăturile găicilor nasturilor și pântecele-i de gravidă întinzând materialul în așa fel încât dădea impresia că va pocni pe dânsul în orice moment. O gușă dublă i se rezema de acel piept de satir, parcă formându-i o nouă bărbie, mai flască, înăuntrul căreia înota, ca într-un acvariu lipos, mărul lui Adam. Peste cămașă, tatăl Blancăi ostenta un soi de mantie preoțească, sângerie, mărginită cu fir auriu, iar pe sub mantie, de la brâu în jos, o pereche de pantaloni negri, largi, de stofă. Bulibașa îl privea pe Liului cu o asemenea înverșunare, încât acesta din urmă lăsă îndată privirea în pământ, rușinat de goliciunea sa absolută. Își ridică toiagul aurit deasupra capului și începu să strige, într-o limbă necunoscută, cuvinte de neînțeles, indicând ceasul de la mâna lui Liului. Le făcea semn celorlalți să îl captureze, iar aceia își întorceau, rând pe rând, capetele înspre dânsul, părând că își alimentează ura cu imaginea sa înspăimântată. Când se năpustiră asupra sa, agitându-și în aer pumnii strânși, trăgându-l de curelele ceasului și clănțănind din dinți asemenea lupilor înfometați, subconștientul avocatului deveni conștient, își recăpătă simțurile amorțite, deschise ochii largi și inspiră adânc, tresărind.
Liului Răscolnicu se trezi când autobuzul ajunse în stație. Drumul asfaltat se termina câțiva metri mai încolo. Piscul muntelui lucea de zăpada încă netopită, iar soarele își țesea pânza de raze printre trunchiurile paralele ale brazilor. Era ultimul călător. Șoferul îi aruncă o privire nedumerită. Liului apucă servieta neagră și coborî. De partea cealaltă a drumului se întrezărea curtea spațioasă a unei pensiuni. O mână fluturândă se înălță în acea curte, legată de un trup asimetric, enorm. Era fiul lui Mucifer Goz, primarul din Ciumeg, clientul acuzat de furt. Ceasul de la mâna lui Liului arăta orele cincisprezece. Liului îl salută pe șofer și se îndreptă spre pensiune.
S-o ia dracu’ și pe Blanca! – rosti el cu voce iritată.
Își smulse ceasul de la mână și îl aruncă sub roțile autobuzului.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/