O zi pe drum -3-

Pusese bidonul mânjit de zeamă pe masă şi studia încruntată bucăţile sparte de pepene, de parcă ar fi vrut să le măsoare şi să le cântărească, să-şi întipărească în memorie fiecare rămăşiţă şi fiecare sâmbure.
Bărbia şi sprâncenele i se lungiseră. Pete trandafirii îi murdăreau bluza şi gâtul, pe care abia acum observam mai multe urme întinse, negre-gălbui, ce semănau cu nişte vânătăi vechi.
Începeau să-şi revină braţele mele, mai aveam, doar furnicături în buricele degetelor. În camera lui copilul a scos un scâncet.
Femeia a înălţat repede capul – o mişcare de animal – şi-a şters palmele de bluză şi-a luat-o spre hol. I-am zărit umbra pe deasupra fotoliului, am auzit uşa camerei copilului şi, după o vreme, pe cea de la camera bărbatului beat – se dusese să se uite şi acolo pesemne – pe urmă, umbra a plutit iar peste mine şi fusta neagră şi bluza au apărut lângă masă, oprindu-se lângă rămăşiţele pepenilor.
Obosisem stând îndesat acolo; mă dureau şalele şi-ar fi trebuit să încerc s-o iau din loc, dar voiam să văd ce mai avea de gând şi poate să mă mai uit un pic la ţâţele ei. Şi era şi pâinea aceea feliată de pe colţul aragazului.
Dârele de zeamă curgeau mereu de pe muşama.
Femeia a luat bidonul cu apa îngheţată, l-a întors pe toate părţile; l-a şters cu mâneca. S-a uitat la el în lumină, l-a agitat şi după aceea, l-a dus în frigider, băgându-l la loc, în congelator.
S-a ocupat apoi să adune tot ce se putea de pe jos, bucăţile mari de miez şi cojile, aruncându-le pe toate pe masă. Când a terminat, a prins colţurile muşamalei, a strâns resturile în ea, a luat-o în braţe şi-a ieşit afară.
M-am muncit să mă trag dinapoia fotoliului.
În primul rând, m-am repezit la pâinea de pe colţul aragazului.
Am înhăţat o felie, am muşcat din ea şi cu gura plină am băgat-o în sân şi-am deschis frigiderul. Era aproape gol – totuşi am dat până la urmă, de-un salam pitit după câteva borcane, l-am luat şi pe ăsta şi m-am tupilat iarăşi pe hol, mergând pe lângă uşa copilului, până la cămară.
Am agăţat şi de acolo ce-am putut, borcane, cutiuţe, ce mi-a încăput prin haine, m-am zgâit şi la lucrul acela negru acoperit cu hârtie şi tot nu mi-am dat seama ce era, apoi, ţinându-mă de burtă, am mers ghemuit până afară, la ascunzătoarea din spatele veceului.
După ce-am tras câteva înghiţituri de votcă, ca să mă calmez, am vărsat ce luasem şi m-am apucat să bag totul în traistă, borcanele, pâinea, salamul, banii şi celelalte mărunţişuri, gândindu-mă cu plăcere la clipa-n care aveam să găsesc un loc liniştit unde să mănânc, să beau şi să trec pe îndelete prin ele. Soarele bătea dintr-o parte şi până să termin transpirasem fleaşcă.
M-am uitat în jur să verific dacă nu pierdusem ceva, am închis traista, am băgat-o sub brusturi şi pentru ultima oară am ieşit din ascunzătoare şi m-am dus să mă pitesc după colţul casei.
Femeia era în curte.
Muncea aplecată în soare.
Mâinile i se mişcau de colo-colo, spatele i se ridica şi cobora; din când în când îşi ştergea fruntea şi iar se apleca şi-şi mişca braţele. A trebuit să scot aproape de tot capul de după colţ ca să-mi dau seama ce face.
Între noi erau acum doar vreo cincisprezece metri, însă ea era atât de atentă la treaba ei, încât mă îndoiesc că m-ar fi văzut, chiar dacă s-ar fi întors din întâmplare şi s-ar fi uitat spre mine.
Suflecase la gură un sac mare şi gros de iută şi punea-n el bucăţi şi spărturi de lemn pe care le lua dintr-o stivă clădită lângă peretele casei. Uneori îl apuca şi-l ridica de la pământ, ca şi cum ar fi vrut să verifice cam cât de greu se făcuse, murmura şi continua să bage lemne în el; la fiecare gest, ţâţele aproape i se vărsau din bluza pătată cu zeamă de pepene. I-au trebuit vreo cinci minute până să-l umple şi când a încercat să-l salte, nu a mai reuşit.
Atunci s-a îndreptat, s-a uitat undeva într-un colţ al curţii, în stânga raţelor, a mers la geamul din spatele ei şi-a aruncat o privire în casă, în camera copilului, înainte de-a se întoarce lângă sac şi a-şi pironi iarăşi ochii în colţul curţii.
M-am mişcat. Umărul mi-a fâşâit, ştergând peretele. Am scos şi mai mult capul.
Acolo, între o cuşcă răsturnată şi resturile putrezite ale unui coteţ, peste care fuseseră aruncate mai multe valuri de plasă şi sârme, se zăreau ghizdurile văruite ale unei fântâni, pe care n-o băgasem în seamă mai devreme.
Se desena atât de clar, de precis, în lumina puternică a dimineţii, cu acoperişul de tablă şi găleata cu lanţ pusă pe margine, încât am început să mă usture ochii.
Încovoiată, femeia lega sacul la gură cu un rest de sfoară.
Gesturile îi păreau acum foarte sigure şi era atentă la ce făcea, cu capul un pic înălţat şi fruntea încruntată, ca şi cum ar fi încercat să cântărească felul în care i se mişcau mâinile şi cât de bine şi repede îşi terminau treaba.
A împins sacul cu piciorul, s-a uitat la fântână, s-a aplecat şi s-a apucat să-l târască în direcţia ei. Mergea cu spatele, cu paşi mici-mici, îşi umezea mereu buzele şi trăgea din răsputeri; sacul lăsa în praf o urmă lungă, şerpuită. La un moment dat i-am auzit glasul, şuiera şi cred că număra ceva – doisprezece-treisprezece zicea – smucea capul peste umăr să vadă cât mai avea până la fântână, se uita la picioare, se încorda şi târa sacul.
S-a oprit doar o dată să-şi tragă sufletul, dar nu a întârziat mult, tot număra „…spre”, „unşte”, „…zece” şi dâra lăsată de sac în praf se lungea mereu. Probabil erau mai mult de şaizeci de kilograme de lemne, aşa zic.
În cele din urmă a ajuns cu el la fântână, l-a rezemat de ghizd şi acolo a început un ritual ciudat; şi era de parcă împrumutase strălucirea şi contururile luminate ale fântânii, îi deosebeam fiecare grimasă, fiecare cută a hainelor, felul în care i se încorda fiecare muşchi, totul cu o claritate diabolică, vlăguitoare – o vedeam cum se încorda sub povara sacului; cum încerca să-l salte pe marginea fântânii, împingându-se-n el; cum îl ridica, puţin câte puţin, până ce a reuşit să-l urce pe buza ghizdului; cum îl ţinea în echilibru, fără să-l lase să cadă şi se uita în hău, cu baticul căzut la ceafă şi părul blond încleiat pe cap.
Începuseră să mă treacă fiorii.
M-am gândit imediat la pepenii sparţi cu bidonul şi la bărbatul adormit, beat lângă sticla şi bălţile lui de vomă. Era deşteaptă femeia, după ce s-ar fi dezgheţat apa, n-ar mai fi rămas nicio urmă, doar un bidon oarecare. Lemnele au bufnit cu un sunet sec. Am tresărit.
Femeia lăsase sacul să-i cadă la picioare şi privea spre casă cu mâinile-n şolduri.
Mi-am retras puţin capul şi-am continuat s-o observ, pitit după colţ.
Simţeam iarăşi împunsături în pântece şi m-am gândit că semănă cu cele avute mai devreme, dar nu aveau nicio legătură cu asta, îmi era doar din ce în ce mai foame. Femeia înălţase mâinile, îşi aranja baticul.
A făcut câţiva paşi mari, ca şi cum ar fi numărat ceva, s-a uitat la stânga, către şosea şi în sus pe deal, s-a răsucit, a prins sacul şi s-a apucat să-l târâie înapoi, opintindu-se cu fundul spre mine; o auzeam icnind – un sunet uşor, scurt, terminat de fiecare dată cu un şuierat – şi fusta neagră i se clătina, ridicată la jumătatea gambelor.
Probabil cel mai bine ar fi fost s-o şterg, nu prea mai aveam ce face acolo şi-mi era atât de foame că începuse să mă ia greaţa; totuşi am stat s-o urmăresc cum făcea drumul cu sacul, asudată şi pufăind, numărând şi odihnindu-se. De încă două ori a târât sacul până la fântână şi înapoi, doisprezece-treisprezece, măsurând şi opintindu-se, şaptesprezece-optsprezece, de două ori, până la fântână, apoi sus pe margine şi înapoi, cu baticul alunecat iar pe ceafă şi trăsăturile schimonosite între sprâncene şi bărbie ca un ghemotoc mic de riduri, cincisprezece-şaisprezece, şaptesprezece-optsprezece. În cele din urmă, a trântit sacul lângă stiva de lemne unde-l umpluse, s-a dus să verifice pe geam camera copilului, apoi, cu mânecile suflecate, a venit şi s-a aşezat pe el, cu gleznele încrucişate.
A stat acolo. Mult.
Cămaşa i se lipise de piele.
Nu îndrăzneam să mă mişc nici un centimetru. Îmi plăcea mult femeia, era isteaţă, hotărâtă, atentă şi ştia ce face şi avea şi ţâţele alea.
După un timp s-a ridicat, a luat o mătură răpănoasă, s-a dus la fântână şi-a început să împrăştie dârele lăsate-n praf de fundul sacului. Când a ajuns în dreptul meu, a pus mătura deoparte, s-a uitat iar pe şosea şi spre deal, s-a răsucit şi-a intrat în casă. În urma ei a rămas o linişte stranie albă, nu se auzea nimic-nimic, chiar nimic, şi era o senzaţie atât de supărătoare, încât am simţit imediat că mi se face rău.
M-am dezlipit greu de perete şi m-am furişat ghemuit în spatele veceului.
Am regăsit traista pusă sub brusturi; acolo ţârâiau lăcustele, bâzâiau muştele, mirosea a căcat, era bine, nu mai exista nicio urmă din liniştea aia. Am băut o gură de votcă, mi-am urcat traista în spinare şi, cu haina şi adidaşii în braţe, am sărit gardul şi-am luat-o către şosea. Nu trecea nicio maşină.
Am mers câteva zeci de metri până am văzut un pâlc de copaci pe un deluşor, am traversat şoseaua şi-am urcat la umbra lor, adăpostindu-mă înapoi trunchiurilor. Am scos din traistă salamul, pâinea, un borcan, am mâncat, am băut, m-am întins pe un strat de frunze şi-am aţipit.
Când am deschis ochii, era tot soare şi cald; nu cred că trecuse mai mut de-o jumătate de oră; mă treziseră muştele, bâzâiau pe resturile salamului.
Am terminat votca din sticlă, am aruncat-o deoparte şi m-am sculat în fund, ronţăind un colţ de pâine. Pe şosea a trecut o maşină – a dispărut repede. Dinapoia copacilor vedeam, departe, gardul care împrejmuia casa, o parte din curte şi-o pată albă care se mişca de colo-colo; femeia ieşise din nou pe afară.
Muştele deveniseră sâcâitoare, mi se aşezau pe obraji, îmi zburau pe la colţurile gurii, încercau să-mi intre în nări.
Mi-am tras în picioare adidaşii rupţi, am căutat în jur să văd dacă nu uitasem ceva şi, cu traista-n spinare, am coborât spre şosea. Pata albă a bluzei se agita prin curte, se mişca încet; am ajuns la marginea drumului; deja mă încălzisem; dinspre sat venea miros de grajd, de animal; am păşit peste-o gaură din asfalt şi, după ce am mai privit o dată casa şi pata albă, am pornit la vale. Sticlele rămase clincăneau în traistă, mă simţeam bine, mergeam uşor. Nici azi nu ştiu ce s-o fi ales de femeie şi de ţâţele alea ale ei, dar mă gândesc uneori la asta; chiar mă gândesc.

Rene Sanka

Născut în 1980. Până acum nu am publicat nicăieri. De curând am decis să mă dedic serios scrisului.