Folosirea viselor în literatură

Probabil că visul este prima şi cea mai utilizată metodă de a introduce intriga în literatură – aceasta deoarece, nu întîmplător, literatura are nevoie de un ingredient esenţial, imaginaţia, iar în timpul somnului creierul are o capacitate uimitoare de a face asociaţii din cele mai neaşteptate. Fabuloasa viteză de derulare a viselor şi calitatea lor estetică (pentru că visul este cu precădere o exprimare în imagini) a intrigat dintotdeauna curiozitatea omului. Visele ne pot uimi, ne pot amuza, ne pot oferi fantezii sexuale, ne pot îngrozi, şi, uneori, experienţa este atît de palpitantă că unora le poate provoca chiar moartea.

În Biblie sînt menţionate şi explicate deseori vise – visul (sau viziunea) fiind unica formă de comunicare directă cu Dumnezeu. O interpretare exactă este, de obicei, de importanţă covîrşitoare. Cum va fi de exemplu “pontul” care îl face pe Noe să-şi construiască arca pentru preîntîmpinarea potopului.
Într-una dinntre cele mai vechi creaţii literare ale umanităţii, Epopeea lui Ghilgameş, menţionarea unui vis este modalitatea de a-l pune în scenă pe Enkidu, cel creat din argilă pentru a-l înfrunta pe Ghilgameş:

Ridicându-se din pat, Ghilgameş îşi povesteşte visul
şi-i vorbeşte de el mamei sale:
– „Mama, în noaptea asta am avut un vis:
se făcea că erau stele pe cer;
că un bolovan, din bolta cerească, ceva a căzut lângă mine.
Am vrut să-l ridic, era mai puternic decât mine;
Am vrut să-l răstorn, n-am putut să-l clintesc din loc.
(…)
Mama lui Ghilgameş, înţeleaptă şi atotştiutoare,
îi spune:
Stelele cerului sunt tovarăşii tăi.
Ceea ce a picat lângă tine, ca un bolovan căzut de pe boltă, care, când ai vrut să-l ridici, era mai puternic decât tine, când ai vrut să-l răstorni, n-ai putut să-l clinteşti din loc, pe care l-ai aşezat la picioarele mele ca să-l fac deopotrivă cu tine, şi ca pe o nevastă cu mângâieri îl acopereai, este o fiinţă puternică, un tovarăş care-şi ocroteşte prietenul,
este cel mai puternic din ţară, e tăria însăşi; forţa sa e asemeni unui bolovan căzut de pe boltă. Iar faptul că l-ai acoperit cu mângâieri ca pe o nevastă înseamnă că nu te va părăsi niciodată. Acesta este tâlcul visului tău!”

Poemul abundă şi în continuare de vise prevestitoare: Ghilgameş are unul înainte de confruntarea cu monstrul Humbaba, apoi Enkidu va fi cel care va visa că el sau Ghilgameş urmează să moară.
În poemul epic Iliada, găsim din nou mult întîlnita declanşare a unui şir de evenimente datorită unui vis prin care Zeus îl convinge pe Agamemnon să atace Troia.
În scrierile vechi întotdeauna însă folosirea visului e repetată stil şablon: acesta este trimis de divinitate, este interpretat şi cauzează derularea unor evenimente – de cele mai multe ori corectitudinea interpretării visului fiind confirmată în momentul deznodămîntului.
Ce modificări apar în literatura modernă şi cum este folosit oniricul de către scriitorii mai apropiaţi zilelor noastre? Folosirea modernă a viselor aduce cu ea riscul descrierii unei atmosfere suprarealiste de o complexitate sau de o simbolistică inaccesibilă cititorului, iar asta deoarece cititorul nu are întotdeauna aceeaşi încărcătură emoţională (fobii, experienţă, nivel de cunoaştere etc.) cu a scriitorului. De multe ori visele nu au nici o logică. Alteori au o logică ascunsă, cunoscută doar celui care-l trăieşte. Sîntem cu toţii nebuni în timpul somnului. Dacă am face în timpul zilei ceea ce visăm noaptea, dacă am avea viziunile şi delirurile din vise, am fi paranoici şi schizofrenici. Am avut întotdeauna impresia că nebunii suferă în starea de veghe ceea ce noi suferim în timpul coşmarurilor. – este un citat de Ernesto Sabato care se potriveşte foarte bine aici.

Iată un exemplu de situaţie care nu are logică decît pentru cel care o visează, cum voi descrie în continuare. Am visat mai demult o rudă îndepărtată, o femeie care se afla la mare. În visul meu femeia se promena pe faleză şi de o parte şi de alta se găseau restaurante şi gherete cu artizanate. De ea se ţinea scai un copil foarte mic, părea că numai ce învăţase să meargă. Ea pretindea că nu-l cunoaşte. Puştiul era ud, murdar şi îi curgea nasul. Era evident că acel copil se ţinea doar de ea şi era la fel de evident că femeii nu-i convenea penibilul situaţiei. La un moment dat, aceasta se înfurie, se răsuceşte brusc, îl înhaţă pe copil, şi-l aşează într-un ghiveci cu flori. Imediat, totul se calmează ca prin farmec.
Incredibil e detaliul ştiut numai de mine şi anume că băiatul femeii respective ar fi fost “copil din flori”. Dintr-odată, o acţiune complet aberantă şi inexplicabilă (punerea unui copil într-un ghiveci cu flori) devine o legătură cognitivă de “confirmare”: copilul este pus în ghiveci deoarece creierul cataloghează informaţia “din flori” în acelaşi loc cu ghivecele şi florile ☺ Cu alte cuvinte, în vis paternitatea copilului e sub semnul întrebării, dar devine o întrebare amuzantă, fără sens în lumea reală.

Revenind la cărţile moderne, un exemplu binecunoscut este “Alice în Ţara minunilor” de Lewis Carrol. Lewis Carrol, la fel ca şi Sabato, citat mai devreme, a terminat facultatea de matematică, (iar Sabato a fost doctor în matematică). Dacă nu am citit cartea, ştim cu toţii filmul de desene animate. Dacă nu ştim nici măcar filmul… e grav ☺
Carrol spune o versiune a “Ţării minunilor” fetiţelor unui amic, iar una dintre ele (care se numea chiar Alice), impresionată, cere atît de insistent ca povestea să fie scrisă pe hîrtie încît în cele din urmă povestitorul acceptă sfatul. Restul e istorie. 150 de ai mai tîrziu, Alice a fost tradusă în peste o sută de limbi şi rămîne şi acum una dintre cele mai citite poveşti pentru copii.
Iată cum arată primul paragraf: “Alice începuse să se simtă foarte obosită stând pe bancă lângă sora ei şi neavând nimic de făcut, trase cu ochiul o dată sau de două ori la cartea pe care sora ei o citea, dar care nu avea poze sau dialoguri. Şi care e rostul unei cărţi, se gândi Alice, fără poze sau dialoguri? Apoi continuă să reflecteze , pentru sine, (atât cât putea , pentru că acea zi fierbinte o făcea să se simtă foarte somnoroasă şi proastă), dacă plăcerea de a împleti o coroniţă din margarete merită efortul de a se apleca şi de a culege margaretele, când, repede, un Iepure Alb cu ochii roz trecu foarte aproape de ea.”
Urmează fuga după iepure, căderea “jos, tot mai jos” într-un puţ tot mai adînc, “parcă spre centrul Pămîntului”, o cădere abisală, în timpul căreia Alice se întreabă “Se va termina oare vreodată căderea asta?” şi aşa mai departe. În cazul de faţă autorul nu găseşte necesar să explice întîmplările (în fapt visele) prin care trece Alice şi care sînt care mai de care mai ciudate. Farmecul provine tocmai din neînţelesul şi bizarul situaţiilor – de multe ori amuzante sau palpitante.

După mine, aceasta este singura abordare posibilă a viselor în creaţia literară: împletirea oniricului în realitatea de zi cu zi dată fără a da nici o explicaţie. O face magistral Kafka (Metamorfoza) şi îi calcă foarte bine pe urme Haruki Murakami (În căutarea oii fantastice).

Totuşi, oricine se află în căutarea unui public larg, îşi asumă cred un mare risc prin folosirea din abundenţă a viselor în scriere. După cum probabil ştim cu toţii, visele altora pot fi groaznic de plictisitoare, chiar şi cînd acele persoane îţi sînt rude sau prieteni. Visele pot fi neinteresante. Felul cum sînt povestite poate fi banal. Lecturarea unui jurnal de vise are potenţialul de a deveni o mare plictiseală – în afara cazului în care eşti foarte interesat de subiect.
Într-adevăr în ce mă priveşte am o obsesie pentru vise, îmi place să le ascult pe ale altora, am citit şi bloguri despre vise. Am experimentat de cîteva ori vise lucide, am găsit şi citit “Explorînd lumea viselor lucide” de Stephan LaBerge. La vremea respectivă mă impulsiona faptul că voiam să “găsesc” o continuare cît de cît firească la ce scriam (pentru a scrie ficţiune bazată pe vis) încît practic de cîteva ori am reuşit cumva să cer viselor să o ia într-o anumită direcţie. Senzaţia este incredibilă. Partea frumoasă e cînd ai acolo trei-patru personaje şi cînd chiar se întîmplă ceva, are loc un dialog, o situaţie (de obicei bizară). Partea groaznică e cînd te trezeşti din somn în mijlocul nopţii să notezi nişte idei. Partea şi mai groznică e cînd citeşti de dimineaţă trei-patru propoziţii scrise de tine şi par scrise de un străin – cuvintele nu-ţi spun nimic. (vezi Anexa)
Frumuseţea, repet, e cînd redai visul fără să-l explici, fără să spui că e vis. Chiar dacă tu te pricepi să explici visul pentru că ai citit, să spunem, Freud “Despre Vise” sau alte cărţi de specialitate, ideea este să-ţi stăpîneşti pornirea de a interpreta (invers decît se procedează în Ghilgameş ☺). Merge o dată, de două ori, după care, explicaţiile plictisesc.

Cred că un impact maxim, se poate obţine numai atunci cînd ne gîndim foarte bine în prealabil de ce acel vis pe care vrem să-l transcriem pe hîrtie a fost atît de deosebit. Trebuie să redescoperim emoţia sau frica sau jena pe care am experimentat-o atunci în timpul somnului, cu cea mai mare exactitate, utilizînd un limbaj literar adecvat şi astfel să invocăm aceeaşi emoţie de bază (în vis de cele mai multe ori avem de-a face cu emoţii/frici primordiale) sau stare conflictuală. Emoţiile, preocupările, temerile şi bucuriile care înconjoară visul pot fi cred eu integrate relativ uşor într-o poveste scurtă, explorînd impactul emoţiei asupra relaţiilor inter-umane.
Este mult mai uşor să înţelegem o frică acută de a consuma o băutură violet pe care o primim din mîna unui necunoscut care seamănă cu un fost bătăuş din şcoala generală decît ar fi să înţelegem de ce un om cu cap de şarpe trece prin faţa balconului şi ne dă bună ziua.

Rememorarea şi descifrarea viselor este, cred, echivalentă cu o autocontemplare a fiinţei ce eşti, mai exact a acelei părţi din tine pe care nici tu n-o cunoşti prea bine. Un prieten îmi povestea următorul vis. Mergea noaptea pe o stradă şi pe un gang lateral observă un bărbat, poziţionat cu spatele spre el, care viola o femeie. Este şocat, speriat, oripilat, are impulsul natural de a sări în ajutorul fetei, aşa că pătrunde în gangul întunecos. Violatorul, în continuare cu spatele, se află în timpul actului… Amicul se găseşte acum chiar lîngă cuplu, pregătit să intervină, dar cînd îl atinge pe bărbat pe umăr, spre surpriza lui, vede că faţa violatorului este de fapt faţa lui!
Nu ştiu dacă el s-a înţeles mai bine după visul acesta. Probabil că da, mai ales că eu i l-am explicat. ☺

Sînt interesat de vise şi dintr-un alt motiv. Doresc să experimentez pe mine dacă pot găsi o corelaţie între derularea evenimentelor dintr-un vis cu ce va avea loc mai tîrziu în viaţa de zi cu zi. Am avut numai trei vise premonitorii, şi cu toate că toate trei au fost legate de evenimente deosebit de importante (primul, accident “la limită”, apoi ceva legat de naşterea unui copil şi a treia oară de îmbolnăvirea unei rude apropiate) nu pot exclude posibilitatea unei coincidenţe – o minte analitică poate argumenta că un număr de trei evenimente reprezintă o bază de date neglijabilă ☺.

Dintr-un dicţionar explicativ mai vechi aflu că visul este o activitate psihică nedirijată care se manifestă în fazele mai puţin profunde ale somnului. Este într-un fel ceea ce încerc eu prin scris: să prelungesc cît mai mult aceasta stare de visare (acum parţial dirijată) şi după trezire. Ştiu, se poate argumenta că este un mod destul de tîmpit de a-ţi consuma viaţa, dar răspund parafrazînd un vers celebru: “O fi numai literatură, dar să dea naiba dacă nu-mi place!” (“it’s only rock’n’roll but I like it! ☺  )

Anexa

“Alaltaieri am avut un vis mai lung. Lucram în construcţii, intru într-un fel de atelier mecanic unde suprafaţa de lucru era o placă de rocă albă. În timpul procesului, dinţii unor roţi ating şi macină piatra asta. Din cînd în cînd, o pulbere albă se răspîndea prin atelier. Roţile astea erau o parte foarte importantă a visului, formau un angrenaj complex şi ce era şi mai ciudat e faptul că îşi schimbau diametrul în timp ce coborau spre suprafaţa de lucru astfel încît nici una nu ateriza vreodatţ în afara bancului de lucru.

– Ce n-aţi mai văzut? Asta este “zăpada ţiganilor” ” explică unul, şi în vis ţiganii chiar foloseau pulberea asta pe post de zăpadă. Absurd.

Cum spuneam, visul a fost lung şi în ultima parte mă duceam la un bar aflat chiar în atelier şi ceream un suc. Barmanul îmi dă paharul în care se afla deja un pai. Cînd încerc să sorb, observ că paiul este prea subţire, şi nu pot să trag. Mă chinui şi mă chinui, mai ales că mi-era groaznic de poftă şi nu reuşesc decît să-mi pierd suflul. Atunci mă trezesc gîfîind, cu o sete groaznică. M-am dus la bucătărie, am băut un pahar pe nerăsuflate, apoi am luat o foaie de hîrtie pe care am scris patru propoziţii-sinteză care aveau rolul de a-mi reaminti detaliile visului, după trezire.

Dimineaţa citesc biletul:

– Zăpada Ţiganilor

– Phil Collins

– Rotativa cu trei roţi plan paralele care în timp ce tăiau îşi schimbau diametrul astfel încît întotdeauna aterizau pe suprafaţa mesei de lucru.

– “Păi dacă şeful rămîne după angajat, atunci şeful intră-n magazin”

Prima şi a treia mi-au reamintit ceva într-adevăr. Linia doi, mi-a reamintit că pe tot timpul visului în atelier se auzea o melodie de Phil Collins. Nu aveam idee care anume (Just another day in paradise? ) dar totuşi ce ciudat să descopăr că în vis funcţionează şi partea cu auzul!

Linia patru, nu-mi aminteşte absolut nimic, parcă a fost scrisă de altă persoană.

Tot ce pot să dezleg e că angrenajul de roţi simbolizează obsesia şi nemulţumirea mea că nu pot să ies din monotonie şi mai ales mersul la servici, în fiecare zi la fel de la 9-5.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.