Căprioara

Am aflat de expresia „carne sufletească” de la V. Voiculescu și a sa căprioară din vis:
„Dar femeia nu e decât tot un animal, maestre. E tot un vânat, îl întrerupse cineva. ”
„Te înşeli. Aşa cum arta nu realizează, ci sublimează creaţia, tot aşa, femeia transfigurează până la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărâm.”
„Cine, maestre? ”
„Frumuseţea animală, prin femeie. ”
„Dar e tot carne, îl sâcâi acelaşi. ”
„Carne sufletească. Ea este arhetipul.”
„Nu-l mai întrerupeţi, că nu mai ajungem niciodată la poveste, interveni gazda, mai ales dacă intă în Platon şi arhetipurile lui. ”
„Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învăţăm uşor şi ştim ceva, e că ne amintim. Şi visele nu sunt uneori decât uitate aduceri-aminte. Şi cu asta încep povestea. ”
Călătoream cu trenul dinspre Constanța către localitatea Mihai Viteazu, din județul Tulcea. Eram împreună cu mama mea, sora de câțiva anișori, fratele meu și soțul mamei mele. Mergeam în vizită la un unchi. Cum era îngrozitor de cald, iar eu eram cumplit de plictisit, m-am îndepărtat de grup și m-am așezat pe un alt loc liber. În scurt timp și-a făcut apariția o domnișoară, probabil studentă. Aceasta s-a așezat pe locul dinaintea mea cu toate că era un compartiment complet gol și ar fi fost disponibil pentru alegere oricare alt loc. Cred că îți amintești acele trenuri vechi, fără aer condiționat, cu scaunele acelea învelite într-un soi de imitație de piele și cu mirosul lor specific?
Timid la început, apoi din ce în ce mai curajos, am început să o privesc pe domnișoara cu pricină. La început o priveam cu coada ochiului, apoi am început să o privesc cu coada peștelui, apoi de-a dreptul, ca un apucat. Visul își croia drum ca un fluviu către deltă. Eram un adolescent curajos și mă visasem cu acea femeie de fiecare dată, chiar și atunci când stăruisem asupra colțului îndepărtat al unei oglinzi căutând peste umăr, chiar și atunci când nopțile mele fuseseră de o singurătate asemănătoare unui târg de vechituri, de o sfâșietoare indiferență a celorlalți oameni. Și necunoscuta știa. La început nu a răspuns privirii mele, își fixase atenția într-un punct sau cine știe, poate într-o linie, dar după o vreme, fără să mă avertizeze, fără să mă pot proteja, avea să mă privească drept în hăurile cele mai adânci ale sufletului. Și nu mă puteam mișca. Eram țintuit locului, iar acea privire avea ceva ce aducea a teamă și adulare; umblase tot Pământul și văzuse totul, știa tot, era deasupra mea. Împărtășeam un zâmbet. Fața mă ardea, picioarele îmi tremurau, iar ea nu renunța. Nu mai suportam. Chiar și acum, când îți mărturisesc cu atâta seninătatea acea întâmplare ascunsă atât de puternic într-o altă lume ca amintirea unui bătrân încărunțit ce se întoarce prin mintea sa în îndepărtata copilărie, chiar și acum, simt fiori retrăind imaginea acelor momente. Nu știu cât a ținut, nu vreau să sun prezumțios, dar ea era de o frumusețe inumană. Și nu mă refer la trăsăturile fizice cât la conexiunea aceea care se crease în spațiul acela dintre prezent și viitor, ca și cum ne-ar fi legat o funie invizibilă, împreună, de marginile lumii. La acea frumusețe mă refer. Totul era perfect la imperfecțiunile noastre, cunoști senzația, mai mult ca sigur că ai văzut și reclama aceea la bere care subliniază același lucru.
Când s-a pregătit să plece, m-am ridicat și eu odată cu ea, instinctiv. Fără să mă scape din ochi, mi-a întins mâna pentru câteva secunde. O mână ciudat de rece, ciudat de cunoscută. Nicicând nu a spus vreun cuvânt. Nici nu era nevoie. Familia mea, cu excepția surorii mici care începuse să plângă, înmărmurise. Am simțit un talmeș-balmeș de sentimente, dar celui mai puternic sentiment avut îi pot găsi abia acum o asociere. M-am simțit ca și atunci când am stins ultima țigară din pachet cu conștiința că nu voi mai reveni niciodată la ce am fost cândva. Necunoscuta a coborât într-o haltă. Am urmărit-o un timp cu capul lipit de geam. Trenul își mărea viteza. Din ce în ce mai departe. Peisajul dezolant se scălda în nostalgie, iar în visul necunoscutei și în visul meu exista doar un singur vers dintr-o antică și uitată poezie care se repeta la nesfârșit: alt înger cu aripi negre a resuscitat inima îndrăgostitului Sisif…
Pe necunoscută nu am mai revăzut-o niciodată. Dar nici pe mine, cel de atunci. Trenul m-a purtat tot mai departe și nu știu nici în acest moment în ce gară am să cobor ori dacă am cumpărat bilet.
Peste ani și ani de la întâmplare, mama mi-a mărturisit că nici ea, nici soțul său nu a zărit vreo femeie, ci doar pe mine cu gura căscată și cu mâna întinsă.
Nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat în acel tren, dar știu ce se întâmplă întotdeauna între bărbați și între femei. Răspunsul este complicat: realitatea.

Catalin Lupu

Născut la 16 martie 1987.
Am publicat texte in revistele Dincoace de Pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Fantastica, Helion Online, Galileo Online.
Aparut în volum cu:
Adolescent de-a gata(2007),
Antologia Romeo si Julieta la Mizil (2012, 2013),
Antologia Conexiuni (2014),
Când omul descoperă tăcerea şi focul (2013).
Premii: două menţiuni la Festivalul International de Poezie Romeo şi Julieta la Mizil (2012, 2013); premiul III la Concursul naţional de proză scurtă Helion (2014).

1lupu.wordpress.com/