Culturi, religii, ciocniri frontale

Multora le place să facă observaţia legată de calendarul islamic, care indică acum anul 1437 A.H. (acronimul vine de la “Anul Hijra”, sosirea profetului în Medina), concluzionînd că musulmanii sînt cu aproape şase sute de ani în urma “noastră”. Calendarul chinezesc indică 4713 pentru anul în curs fără ca asta să însemne că ei ar fi mai avansaţi cu două milenii. Budiştii se află şi ei “în viitor”, la anul 2558. În divergenţa acestor date, acestor culturi şi acestor religii avem explicaţia eşecului limbii esperanto dar şi motivul pentru care ciclic, mereu în istorie, anii de progres vor fi urmaţi de ani de regres: pacea, înţelegerea sînt nişte concepte definite în timpul situaţiilor conflictuale (“să facem pace”).

Citeam mai demult un interviu luat unei femei născută într-un trib amerindian complet izolat de civilizaţie. Ca adult, locuia la data interviului în New York şi spunea că în limba tribului ei nu există cuvîntul “foame”, deoarece foamea era o senzaţie cu care te năşteai şi care nu te părăsea niciodată. În lipsa stării de saţietate, foamea nu avea nevoie de definiţie. Aşa şi cu pacea. Cuvîntul “pace” o fi fost inventat după cine ştie ce masacru, posibil de vreo rasă pe care am reuşit să o şi eliminăm imediat după aceea, cum ar fi cea neanderthaliană.

Să admitem, guvernele sînt conduse de politicieni de multe ori “plantaţi” în fotolii din tată în fiu, bărbaţi ahtiaţi după putere (cum altfel se ajunge acolo decît aşa sau înfigînd, la figurat, cuţite în spate?!), pentru că – de ce să nu o spunem şi pe asta? -, femeile au intrat foarte recent în schema “noastră” de joc. Să nu uităm că în Elveţia femeile şi-au cîştigat dreptul de vot în 1971! Şi să mai pretindem atunci că islamul este cu şase sute de ani în urmă!? E ca în bancul acela cu lăudărosul, “mai taie, mai taie”. Admit că în Arabia Saudită femeile nu au voie să şofeze. Şi totuşi, în mult mai avansata Românie, un patron e aproape liber să-şi agreseze sexual angajatele. Băieţii ăia bine îndopaţi care cucăie în fotolii parlamentare ziua, nu poţi să nu te întrebi ce-or face noaptea. Mai înainte de idealuri şi patriotism există maţe de umplut şi libidouri ce se cer satisfăcute (vezi povestea primarului din Iaşi). Sau, cum spune Doru Buşcu în ultimul lui editorial, apropo de răspîntia la care se află Moldova acum: “Dacă e să vorbim de efortul naţional pentru Republica Moldova, nu se poate spune că politicienii români n-au pus umărul. Ei au pus chiar amîndoi umerii (…) Unirea s-a petrecut în bordelurile de la Bucureşti şi Chişinău, unde codanele lui Plahotniuc îi făceau pe miniştrii, pe deputaţii şi pe coloneii noştri să gîfîie pentru reîntregire aşa cum Brătienii şi Kogalnicenii n-au făcut-o niciodată.”

Pe de altă parte, urmărind strict Codul Penal, şi românii par a fi un popor destul de conservator, cum, la urma urmei, prostituţia e ilegală. (ha ha! ☺ ). În biserică, femeile vin numai în fustă şi poartă batic – sau cel puţin aşa era cînd am plecat eu din ţară. Sînt mai multe biserici decît spitale şi mai mulţi popi decît doctori.
Sau nu?
Tot mai spuneţi că ne despart şase sute de ani?

În 1996, era aşa cam… pe la patru dimineaţa, un poliţist mi-a cerut buletinul de identitate chiar lîngă Obelisc, în Costineşti. Nu-i plăcea lui că eram cu o fată acolo (el era însoţit de un soldat şi de-un cîine lup) şi – culmea! -, pe motiv că era “zonă de frontieră” şi nu aveam buletin, voia să mă ia la secţie. Şi dacă nu eram cu un alt prieten mult mai “colţos” decît mine, poate chiar m-ar fi luat. Din nou, vorbim de un organ creat să protejeze liniştea, numit Poliţia Română. Nu eram băut, nici nu făceam gălăgie, doar aşteptam răsăritul. Pe de altă parte, în Arabia Saudită, oricărui cuplu aflat la plimbare, pe vreo stradă, ziua în amiaza mare i se pot cere actele la verificat. Numai dacă eşti însurat ai dreptul de a te plimba cu o femeie!! – şi dacă o faci fără să fii însurat sau fără să fii măritată, vei fi arestat. Cei care îţi cer actele nu sînt de la poliţie, nici de la Securitate… organizaţia lor are o titulatură nostimă: Comitetul pentru promovarea Virtuţii şi pentru prevenirea Viciului.

Ce mă deranjează pe mine e că, văzîndu-le învăluite din creştet pînă în tălpi, de multe ori le blamăm pe ele, fără să ne gîndim că totuşi regulile au fost făcute şi aici, ca peste tot, de bărbaţi şi, probabil, cel puţin jumătate dintre ele nu ar purta aceste valuri dacă ar fi libere să nu o facă. Mai mult, conform religiei islamice, bărbaţii nu au dreptul să privească (admirativ) o femeie necunoscută, şi atunci de ce ar mai fi necesar că ele să-şi acopere faţa?
Dar hei! nu le poartă numai pentru că vor bărbaţii lor. Chiar credeţi că alianţa lumii civilizate, dacă ar vrea, dacă ar coopera cu adevărat, dacă nu ar avea sediul central numai la Geneva, dacă nu ar topi 65% din buget pe salarii şi conferinţe babane, nu ar putea înlătura orice regim de pe planeta asta în 24 de ore? Căutaţi pe net poza în care Bush e mînă în mînă cu regretatul prinţ Abdullah. Tot ce se întîmplă acolo şi în alte părţi ale lumii, se întîmplă cu acordul aşa zisei lumi civilizate. Fără nici o îndoială: e cu acordul nostru sau mai bine spus a lor. Ne place cum au fost date cărţile în momentul ăsta şi ne plac jucătorii care se află la masă de ceva timp. Şi, din nou, dacă nu ne-ar plăcea, am putea uşor să-i schimbăm unii jucători, aşa cum s-a procedat cu Saddam. Bam bam! Problema care poate apărea cînd schimbi un jucător important este că poţi pierde controlul la – cine ştie? -, puterea de cumpărare a unei valute, nişte cîmpuri de petrol, nişte pieţe de desfacere. Exact ceea ce pare că se întîmplă acum.

Ne plac războiele, ne place să controlăm cît mai mult teritoriu, să facem alianţe, să simţim că avem putere de viaţă şi de moarte asupra celui slab. Ne place să jucăm rolul lui Dumnezeu pe pămînt. Deocamdată, cel mai puternic Dumnezeu e tot cel care are pistoalele mai mari, pentru că nu numărul de practicanţi contează acum, cînd Dumnezeu e încă alb – aşa cum e de secole bune. Dacă e să o punem de un război ne place să omorîm din ăştia mai maronii la culoare.
Ne place războiul, pentru că l-am practicat mult de-a lungul istoriei.
Avem experienţă la căsăpit alţi oameni dar nu prea ne place să îi percepem ca şi cum ar fi exact oameni ca şi noi, pentru că ne poate produce remuşcări şi pe urmă nu mai dormim bine! Sau şi mai rău, la naiba, începem să ne sinucidem ca proştii. (statistică cu ceva cifre… sinucideri anuale înregistrat în armata americană : 197 în 2008, 211 în 2009 (sursă CNN) pînă la recordul de 350 în 2012!
Altfel spus, din 2001 pînă în 2013 s-au sinucis 2700 de soldaţi americani aflaţi în serviciu activ… datele cele mai recente se pot verifica AICI.

Cum spune George Carlin, comedianul (despre America): „E o chestie bună că ne pricepem la război pentru că nu ne pricepem prea bine la nimic altceva. Nu mai putem construi o maşină ca lumea, nu mai avem industrie oţelieră, nu ne mai educăm copiii, nu sîntem în stare să oferim îngrijire medicală bătrînilor, dar putem s-aruncăm oricînd tona de bombe peste ţara de de rahat! Şi mai nou, ştiţi care e partea bună cu războaiele astea? Le poţi urmări live pe televiziunea prin cablu…”

Revenind la pace din perspectiva războiului, istoria ne oferă trei definiţii, trei concepte: pacea naturală, pacea formală (în care există un acord) şi pacea imperială, cînd ameninţarea cu forţa dintr-o parte este atît de mare, de disproporţionată, încît îi împiedică pe ceilalţi să recurgă la violenţă. Pacea imperială este cred, tipul de pace care funcţionează foarte bine de ceva timp şi dacă nu mă credeţi verificaţi ce bine se comportă la Bursă acţiunile companiilor de armament. Aţi intuit, pacea imperială cere “suveranilor” să fie înarmaţi pînă în dinţi.

Am auzit că în Israel circulă o zicală. Dacă cineva este întrebat cînd o să se termine războiul, se răspunde : “atunci cînd ei o să-şi iubească copii lor mai mult decît îi urăsc pe ai noştri.” Afirmaţia, deşi cinică, mi se pare logică : esenţa moralei se leagă de diferenţa de valoare care se dă vieţii de o parte şi de alta a baricadei. În consecinţă, preţul simbolic al vieţii în cele două tabere este diferit ceea ce face ca şi costul real ce derivă din protejarea acesteia să fie inegal. Fiecare soldat american (sau canadian, englez) care este trimis în misiune costă enorm. Nu este vorba numai de armament, echipament de protecţie, sistem de transmisie, de urmărire prin gps, de back-up dar şi ce se întîmplă atunci cînd soldatul este rănit sau cade la datorie. Pensie, spitalizare, costuri de recuperare, de reintegrare socială, pensie de urmaş, etc. De ce va spune opinia publică şi ziarele pentru că s-a mai pierdut un om a cărui viaţă era foarte preţuită. De partea cealaltă, ce se întîmplă cînd cade un taliban? Nimic. Viaţa lui face cît costul unui glonţ.

Ce a început Bush cu războiul din Irak şi înlăturarea lui Saddam are repercursiuni geopolitice majore zece ani mai tîrziu. Refugiaţii sirieni sînt o consecinţă a acestui război, iar faptul că America nu este cumva forţată să primească la fel de mulţi ca Germania mi se pare absurd! Cîteva mii de sirieni ar trebui cazaţi chiar în ranch-ul lui George W., iar el relocat într-o vilă nepăzită din Bagdad. Manipularea opiniei publice e un fapt, şi iată un exemplu : occidentala “agresată” sexual de refugiaţii sirieni era de fapt fata unor ruşi, iar povestea fusese inventată. Ceea ce nu explică deloc de ce trebuie Europa să accepte zeci, sute de mii de refugiaţi cînd, iar spun, există organizaţii ca ONU şi NATO care sînt iată complet inutile într-o sitiuaţie de criză. Nu ar fi mai simplu să se creeze o zonă stabilă pentru refugiaţi chiar acolo? Cum a fost posibil să fie creat statul Israel în 1948 şi cum, după 60 de ani de progres şi investiţii majore în armament, aviaţie militară, etc, nu sîntem în stare să intervenim acolo, la faţa locului? O milion de euro în ajutoare nu ar însemna mai mult acolo decît în Europa? Trebuie să recunosc, mi se pare atît de absurd încît simt complet depăşit.

Înainte de a mă întinde pe pagini şi pagini, încerc să scriu cîteva rînduri despre experienţa mea personală – cea a contactul cu “ei”.

1. La mine la serviciu, de mulţi ani, portarul întreprinderii este un chirurg irakian de 65 de ani, venit ca refugiat în Canada în urma războiului din Golf. Este un om dintr-o bucată pe care îl respect foarte mult. Cînd am vreo întrebare pe teme medicale întotdeauna mă duc la el să-i cer sfatul.
2. Joc fotbal de ani de zile şi întîmplarea face că întotdeauna cei mai buni jucători din echipa mea au fost arabi şi niciodată nu i-am perceput altfel decît sînt: nişte tipi dintr-o bucată cu care după meci glumesc şi stau la bere.
3. Am avut ceva chiriaşi de-a lungul timpului, cu unii dintre ei m-am împrietenit. De exemplu, luna trecută, un iranian care a venit ca student internaţional la doctorat în 2004, m-a invitat cu tot cu familie în vacanţă în Iran. Deci asta după mai bine de zece ani. (Normal că nu o să mă duc, dar gestul contează). Nu am întîlnit om mai paşnic şi mai bine crescut ca acest iranian. La un moment dat am avut un alt chiriaş, palestinian, cu care, la fel, am fost în relaţii foarte bune. Şi la un moment dat, ştiind de la el că prin anii ’60 familia fusese forţată să se mute din teritoriul fostei Palestine în Iordania, mi-am permis să-l întreb ce simte în legătură cu asta?

Mi-a spus aşa : Bunicul creştea capre pe nişte stînci care acum sînt parte din Israel. El chiar a suferit cînd s-a mutat în Iordania. Mai tîrziu, tata a devenit om de afaceri în Amman şi pe noi ne-a dat la şcoli bune. Nu aş fi terminat acum masterul în electronică dacă nu bunicul nu ar fi fost forţat să plece de acolo. Mai mult ca sigur că şi eu aş fi crescut acum capre.

Concluzia mea e următoarea. Cei de la ONU ar trebui puşi să joace fotbal (sau alte sporturi) în echipe mixte (negri, evrei, arabi, etc) ar trebui scoşi forţat la bere în grupuri de toate rasele, ar trebui să fie cazaţi cîte trei-patru “pe naţionalităţi adverse” în loc de singuri la hoteluri de cinci stele…. şi poate astfel am reuşi să dărîmăm din nou turnul Babel, evitînd de data asta toate consecinţele nefaste.

P.S. Cît despre învelirea statuilor nud prin Roma ca să nu roşească Hassan Rohani preşedintele Iranului aflat în vizită, spun doar atît: nu e prost cine cere, e prost cine acceptă.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.