Cred din ce în ce mai mult că arta este ţinută în viaţă din motive de curtoazie, ca un gest sentimental faţă de trecut. La ora de istorie ni se enumerau cele şapte arte : arhitectura, sculptura, pictura, muzica poezia, dansul, teatrul – ce au însemnat ele pentru umanitate. Arhitectura prezentului, cel puţin în America de Nord, a ajuns sinonimă mall-urilor din tablă ondulată, a clădirilor curbilinii din sticlă şi aluminiu unde nu poţi deschide o fereastră şi nici ieşi pe balcon – cum aşa ceva nu mai există. De multe ori sculpturile au forme bizare şi, în lipsa unor panouri explicative, semnificaţii greu de descifrat. Inversul kitsch-ului este arta dar inversul artei rămîne tot arta.
În poezie, cum hazliu o spune Cărtărescu în Frumoasele Străine, ca să cîştigi recunoaştere mai nou trebuie să urli versuri dîndu-ţi ochii peste cap şi împroşcînd salivă pe microfon (fucking-fly-nu-ştiu-ce, îmi amintesc că recita negrul care îi “suflă” premiul la un concurs internaţional de recitare) sau poate să te sinucizi… dar eventual nu de tot.
În zilele noastre cercul s-a extins, în cadrul artelor incluzîndu-se acum fotografia, cinematografia, arta decorativă, sau, în funcţie de cît de mult dorim să extindem noţiunea, grafitti-ul, arta de a face tatuaje, arta de face vin, ciocolateria, şi aşa mai departe.
Aş spune că şi jurnalismul de calitate a fost (este) de asemenea o artă – pînă ce a fost invadat şi distrus de tabloide. Îmi amintesc de bunicul, care colecţiona revista Pentru Patrie. Nu ştiu cît de bune erau acele reviste dar ţin minte că i le căram în valiză, cu trenul, de la Bucureşti la Focşani iar el se bucura mult şi, într-adevăr, le citea şi pe dungă. Acum, am şi eu în subsolul casei colecţia pe ultimii cinci ani din National Geographic. Niciodată nu am recititit vreun număr vechi. De ce colecţionăm reviste şi mai ales cărţi? De ce păstrăm cărţi pe care nu le citim niciodată?
Se citeşte mai puţin, dar nevoia de a stivui romane în bibliotecă încă există – fapt verificat cu ani în urmă, cînd s-a scos o colecţie de cărţi celebre, frumos legate, la preţ redus, ce puteau fi achiziţionate odată cu un ziar. Doritorii au stat la cozi, unii au dat şi şpagă pentru acele volume artistic copertate.
Au fost oare întotdeauna citite?
Absurd, dacă luăm de exemplu numerele paisprezece, cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece ale colecţiei Adevărul. Ce fel de om trebuie să fii, să alături pe un raft din biblioteca ta Coliba unchiului Tom, Gestapo, Dracula, Doamna Bovary?! Sau mai bine spus ce editor? Singura explicaţie de a avea 23 de kg de cărţi frumos aranjate pe trei rafturi, nu poate fi decît un gest sentimental faţă de trecut. Nu mai avem timp să citim dar ne înclinăm în faţa a ce a însemnat literatura pentru umanitate.
Dusă la extrem, colecţionarea fără nici un scop a unor cărţi ce nu aduc colecţionarului nici o valoare intrinsecă în afara expunerii lor pe raft – asemeni unor tablouri -, poartă denumirea de bibliomanie. Bibliomanul este complet diferit de bibliofil. Bibliomanul poate achiziţiona mai multe copii ale aceleiaşi cărţi fără să aibă idee despre conţinut deoarece nu-l interesează. Un exemplu de biblioman este americanul Stephen Blumberg din statul Iowa. În 1990, a fost arestat pentru furtul a 23.600 de cărţi în valoare de 5.3 milione de dolari.
Tatăl meu vitreg este o combinaţie interesantă de biblioman/bibliofil. În copilărie îmi amintesc că îşi punea periodic “la zi” repertoriul cărţilor lui din bibliotecă, scris de mînă şi aranjat în ordine alfabetică. Fiecare carte era ştampilată de el la pagina unu şi 100 : V. Bujan. Literele ştampilei erau tăiate “în oglindă” în suprafaţa unei gume de şters, cum, bineînţeles, ştim să facem cu toţii. Erau acolo în repertoriu cărţi la care ţinea într-adevăr, pentru că pe unele le recitise de zeci de ori dar existau şi altele pe care nu le atinsese vreodată. Îmi amintesc un titlu, probabil cel mai bun exemplu : Povestea celor 3R. Era o carte de prin ’88 despre reciclarea gunoiului şi o cumpărase “obligatoriu” la pachet cu un Jules Vernes de la librăria Eminescu. Nu ştiu exact de ce păstra aceste cărţi fără conţinut, fără valoare sau de ce noi în general le păstrăm. Poate există un bilet de tramvai din ’94 cu care ne-am dus la prima întîlnire, acum e acolo, un semn uitat de carte. Poate faptul că au fost citite cu plăcere, şi ne amintim cu drag de acea plăcere de acum douăzeci de ani. Poate că există nişte notiţe indescifrabile (doar tu ştii ce înseamnă) în josul unor pagini sau poate copilul tău a ros un colţ de copertă în perioada cînd îi creşteau dinţii. Sînt amintirile de neînlocuit, mirosul hîrtiei şi toate senzaţiile ce nu le poate reproduce nici un ecran digital de Kindle.
Pe el însă, cred că cel mai mult îl enerva să piardă o carte pentru că atunci trebuia să taie cu o linie îngroşată acel rînd din repertoriu. I-am cauzat şi eu cîteva astfel de tăieturi şi am fost pedepsit destul de serios – dovada cea mai bună este că îmi amintesc şi acum titlurile, treizeci de ani mai tîrziu. “Goana după aur”, un western, luat cu mine în vacanţă la ţară, împrumutat unui vecin care a împrumutat-o la rîndul lui. “Unde se avîntă vulturii”, din colecţia Delfinul, dată unei colege de liceu în schimbul unui roman numit Mitomanul. Nu i-am putut urma îndemnul de a păstra cartea asta în schimbul celei pierdute, ceea ce l-a deranjat şi mai tare pe taică-meu. Una din pedepsele lui favorite era să-mi interzică să citesc şi-mi amintesc că odată nu m-am putut dezlipi de o anumită carte s.f. pe care o reciteam. Furios că nu-i luasem în seama interdicţia (citeam pe ascuns) mi-a smuls-o din mîini şi a rupt-o în două chiar în faţa mea. Aceste povestiri scurte s.f. erau scrise de un scriitor român, Adrian Rogoz iar pe cea mai bună dintre ele încă o ţin minte şi acum, Planeta Şah.
Inversul bibliomanului este, cred, o persoană cum, dacă nu mă înşel, apare în non-ficţiunea Arhipelagul Gulag de Alexander Soljeniţîn, în care un deţinut ocoleşte constrîngerea de a nu avea cărţi în lagăr prin memorarea lor prealabilă, rînd cu rînd, pagină cu pagină.
Ce mi se pare amuzant este că prezentul şi tehnologia i-a transformat pe foarte mulţi bibliofili în tehno bibliomani. Atît eu cît şi mulţi dintre prietenii mei avem colecţii digitale însumînd mii de romane care nu vor putea fi citite niciodată. De exemplu, nu cred că voi deschide chiar toate cele doisprezece titluri ce le am în fişierul Cormac McCarthy, iar dintr-un altul, numit “NY Times Bestseller aprilie 2013”, din 35 de titluri, probabil că tot Life of Pi de Yann Martel va rămîne singura citită. Dar în unele cazuri nici nu mai e necesară salvarea fişierelor în computerul personal, cum google şi Internetul au uşurat enorm procedura. Să spunem că ai chef să citeşti poezii de dragoste de Adrian Păunescu. O simplă căutare de cinci secunde îţi aduce la dispoziţie peste cincizeci de poezii. (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/adrian-paunescu-8zudtnc/_)
Dar eu continui să adaug nume la colecţie. Şi culmea e că îl am şi pe Păunescu. Să fie acolo.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Într-un articol mai vechi vorbeam și eu despre o vecină care a strâns toată colecția de cărți apărută odată cu Cotidianul, le-a aranjat frumos în bibliotecă… și a încercat să citească una dintre cărți („Portretul lui Dorian Grey”), pe care-a abandonat-o totuși fiindcă o plictisea. I-am sugerat că le putea dărui sau vinde cuiva care le-ar folosi pentru scopul care au fost tipărite (citirea lor). Dar nu s-a îndurat. Era o mândrie să aibă cărțile alea în bibliotecă. Când te gândești că în colecția aia au fost publicați autori ca Ben Okri, Carlos Fuentes, Henry Miller, Lawrence Durrell, Max Frisch … !
Am întâlnit și eu astfel de oameni care își ștampilau cărțile cu guma la pagina 1 și 100, ceea ce mă face să cred că ei știau unul de altul. Unul dintre ei locuiește la Focșani și ar putea să fie de vârsta tatălui tău vitreg, ceea ce demonstrează cât de ciudată este uneori viața. Și acesta avea un catalog cu cărțile din bibliotecă. Opusul lui era un vecin de palier de-al meu, din vremea când eram stagiar și locuiam la bloc, un tip pisălog, care îmi scotocea cărțile mele ca să vadă dacă am ceva ce el nu are și îmi propunea să facem schimb, eu să-i dau lui o carte de-a mea necitită de el contra unei cărți de la el. Până la urmă am cedat o singură dată și i-am dat o carte de S. Maugham, Vălul pictat mi se pare, pe care eu o citisem, contra uneia de Henry James, pe care el zicea că o are în dublu exemplar. Atât s-a ținut de capul meu să facem schimbul, că până la urmă am cedat, și până acum îmi pare rău, pentru că mă atașez, e adevărat, de cărțile citite, mi se pare că le-aș trăda. Pe mine însă nu mă pasionează să colecționez nimic, nici măcar cărți.
Probabil ai citit „Memoria vegetala” a lui Umberto Eco, despre bibliofili si toate cele care tin de citit, de colectionat, incepand de mai inainte de papirusuri ai ajungand la carti moderne, despre editii ilustrate si re-ilustrate, lucruri autentice si lucruri contrafacute… E foarte misto cartea asta! Uite un motiv pentru care am pastrat-o e ca vreau sa mai revin la niste pasaje de-acolo, intrucat am citit-o acum ceva vreme si s-au mai dus informatiile si amintirile. :))
In rest, colectiile sunt bune, unele lucruri se cer recitite, altele sunt necitite si bineinteles, daca nu mai cedam la insistentele timpului, poate vom si citi tot ce aveam in editie fizica. Cat despre colectiile digitale, tin minte ca am vrut sa imi pun toate pdf-urile la un moment dat pe un hard extern ca sa nu le pierd si m-am ingrozit cand am vazut ce era acolo. Si intre timp s-au mai adunat probabil tot pe-atatea. Sa zicem ca daca cineva vrea sa ne taie internetul, nu am sa sufar foarte mult, dar nu o sa faca nimeni asta, internetul e necesar pentru dezastru in timp ce eu continui sa adun studii si povesti.
E haios cand te-apuci sa colectionezi si literatura si muzica si mici artefacte si lucruri ilustrate, spatiul in care locuiesti devine cam nebun. :)) Si spun asta in conditii in care am dat foarte, foarte multe carti si foarte multe cd-uri, dvd-uri cu muzica. De fiecare data cand ma vedeam cu cineva si credeam ca poate ii place ceva ce aveam eu, ceva ce citisem sau ascultasem de-atatea ori, pai ii dadeam acel lucru fara sa ezit. Chestia asta e ca un reset, trebuie sa se intample odata la ceva vreme. :)
Foarte interesant subiectul cu moartea artei și implicit a cărții tipărite. De multe ori m-am gândit la măreția arhitecturii Renașterii și la marii maeștri ai picturii spunându-mi că din moment ce nu se mai creează așa, omul involuează în carcase de sticlă și beton, iar edificiile moderne sunt ca niște brichete gigantice, in timp ce coloanele vechilor temple ne înfiorează arătându-ne ce putea face omul cu mii de ani înainte de Hrisos (dacă nu giganții sau extratereștrii (?!?) în cazul în care ne ducem cu gândul la Ancient Aliens theories.
Oricum acum am descoperit sursa de inspirație pentru portretul unchiului din ”Escroc SRL”. Sunt persoane care au în bibliotecă multe cărți frumos legate cu filele lipite, pe care nu le-au citit și nu au de gând să le citească vreodată. Pe lângă mulți snobi care doresc numai cărți legate în piele cu litere aurite, mai sunt și persoane care nu suportă cărțile fiindcă ”adună praful”. Eu una mă destind în prezența cărților. Mi se pare că îmi transmit o căldură, chiar mai puternică decât a lemnului bine finisat în piese de mobilier. Pentru mine sunt niște ființe, niște prieteni apropiați. În preajma lor imaginația prinde aripi, ele sunt o insulă secretă, ”o altă casă din interiorul casei”. Este foarte posibil să nu le redeschid pe cele citite, deși pe unele le-am recitit de multe ori, dar știu că sunt acolo și îmi dau un sentiment de siguranță. Deși acum citesc des pe Kindle, nu aș putea concepe o casă fără cărți. Poate sunt demodată.
Când trăiam în România, cu cinci ani în urmă, aruncam întotdeauna un ochi la coșul cu oferte de la anticariat. Acolo erau mereu cărți la un leu. Pe atunci nu alegeam autorii, citeam plecând de la ideea ca orice carte (proză sau roman, oricum) ne poate învăța ceva. Mai aveam apoi ideea de a salva cărți vechi, de a le lua la mine în bibliotecă, a le pune copertă și a le proteja, a le lăsa să se îngălbenească cu demnitate, așezate pe rafturi de lemn. În felul ăsta am dat peste Plopii din Berlin, un roman scris de o norvegiană, Anne B. Radge, foarte bine scris, de Natură moartă cu mărunțiș, o colecție de nuvele și proze scurte scrisă de o unguroaică, Susanna Ferencz, iarăși foarte buna carte. Cred că trebuie totuși menținut un echilibru între ce vrei să citești și ce îți cade în mână când vrei să te surprinzi, dar cu siguranță nu ar trebui să achizitionăm cărți dintr-o anumita colecție doar pentru a umple rafturile. Putem să le cumpărăm doar pe cele care ne interesează, și atunci în loc de o întreagă bibliotecă vom avea doar 2 rafturi cu volume la care vom tine foarte mult și pe care, cu siguranță, le vom fi citit. Ideal ar fi ca în bibliotecă să avem doar cărțile pe care le-am lecturat!
Am citit toate comentariile, raspund aici cu unul gigant.
Mi-a placut ce a spus Daniela: „Este foarte posibil să nu le redeschid pe cele citite, deși pe unele le-am recitit de multe ori, dar știu că sunt acolo și îmi dau un sentiment de siguranță.”
Da, am divulgat cu ocazia asta persoana din spatele personajului, corect!
Florin, schimb nu am facut decit de Rahane si asta in copilarie. Eu tin la foarte putine carti din biblioteca. De curind i-am trimis lui Mihai „De ce iubim femeile” si am folosit-o pe post de pachet cum intre filele cartii pusesem ceva legat de site. Am foarte putine carti pe care nu le-as da, cum ar fi Idiotul. Stiu sigur ca nu voi reciti unele dintre ele niciodata, si stiti de ce? Pentru ca se tiparesc foarte multe pe format mic. Eu nu port ochelari si ma gindeam ca asta e motivul, marimea minuscula a literelor mi-a antrenat foarte bine ochii.. Dar sa recitesc Zbor Deasupra a fost un chin din motivul asta.
Ultima oara cind am fost in Romania am cumparat din repezeala de la libraria Carturesti, Razboi si Pace. Nu mi-am dat seama ca pot avea sectiune in lb engleza. Acasa am observat. Iar fontul, din nou, minuscul. Am citit-o pina la urma pe tableta. Cartea as da-o cadou oricind.
Pavel, tot ultima oara in Romania, am cumparat carti la mina a doua. Nu mai stiu ce roman de Eliade.. groaznic, nu se poate citi.. am luat-o din Herestrau, cum nu stiam preturile, mi s-a parut cam mult dar cel care le vindea avea cred o fraza pregatita gen: „Ce mai inseamna x lei cind e vorba de Eliade, si o bere peste drum costa atit?” Era un bar de fite peste drum. Nu am multe carti in bibioteca si culmea e ca multe dintre ele nu stiu ce cauta acolo :)
Acum trec la Umberto Eco.. Nu am citit Memoria vegetala dar as vrea. Din eseistica lui am citit doar Minunea Sfintului Bartholomeu, satira, si ce mi-a placut! Cartea aia am dat-o imprumut, nu va mai spun amanunte, e prea trist. Ideea e ca nu am avut niciodata inima sa cer inapoi. O aveam in limba romana.
Scuze ca nu am raspuns chiar tuturor personalizat.. sint ca de obicei la serviciu..
Dar.. voiam sa ma leg si de ideea cererii unei carti si pastrarii ei la modul intentionat. Nu am facut asta niciodata. Mi se pare urit. Am avut o colectie de vreo 50 de dvd-uri, am dat-o cuiva imprumut si nu au mai venit niciodata inapoi. Habar nu am cui.. :) Cit despre a fura. Am fost odata aproape si de asta.. dar „fura” nu e termenul exact. Sa vedeti.. Primul an in Canada am stat la o bulgaroaica, inchiriam o camera. Casa ei era legata prin tunel subteran de un bloc unde locuiau in general persoane in virsta. Si la subsol aveau salon de jucat carti, piscina, spalatorie/uscatorie (eu de-asta ma duceam de fapt) si.. o biblioteca. Oamenii pusesera acolo unele carti „la comun”. Iti puteai alege orice, oricite, si civilizat trebuia sa le inapoiezi. Nu exista control sau caiet pe care sa te treci. Tin minte ca am citit de acolo doua carti fantastice: The Understudy (sau Dublura, s-ar traduce) de Elia Kazan si Zorba. Am fost f f tentat sa le pastrez :) Pina la urma mi-am infrinat aceasta pornire urita si le-am inapoiat. Tot atunci am citit singura mea carte de Stephen King „Thinner” si parca posibil Pet Cemetery..
Si extrapolind pe ideea asta final (dar si in articol e paragraful-exemplu cu furtul ca mod de a-ti mari colectia) , pina la urma singurul mod in care am „furat” carti a fost la librarie citind pe loc. A fost o perioada cind aveam timp. Si ma duceam intr-o librarie, mare, frumoasa, cu fotolii si cafenea Starbucks inauntru. Si mi s-a intimplat sa iau o carte si sa o citesc aproape integral. Asa am citit de exemplu Sade, eram curios ce e cu Sade asta dar nu aveam chef sa-i cumpar vreo poveste si sa o pun in biblioteca mea, acasa. Bine, nu era nici internetul ce e acum, cind poti gasi aproape orice, si in special clasicii la liber pe gutenberg,org. Stiu ca am citit atunci povestiri scurte de Jack London dar si carti de economie, despre investitii, etc. Intr-un fel se poate spune ca „le furam” pentru ca plecam cu ele in cap desi fizic le puneam la loc dupa vreo ora si ceva…
Parca Pavel Nedelcu a scris ca: „ideal ar fi sa avem in biblioteca doar cartile pe care le-am lecturat.” Pai cum asa? Cand termini o carte ar insemna sa dai fuga la librarie a doua zi, dis de dimineata sa-ti cumperi o carte, ca cele din rafturi sunt toate citite. :)) Am o gramada de carti necitite in rafturi si mai toate, cu exceptia unor cadouri neinspirate sunt scrieri de care stiu, fie sunt familiarizata cu autorii, fie cu fenomenele in care ele se inscriu sau cine stie. Sunt carti pe care le-am vrut ca sa le citesc si, evident, daca s-a intamplat sa imi apara sub ochi intr-o librarie, n-aveam cum sa refuz sa le cumpar. Nu am cumparat niciodata ceva aleatoriu, de dragul de a avea o carte in plus. Ca nu am ajuns sa le citesc pe toate, asta e o alta treaba. Trebuie doar sa continui sa traiesc ca sa le citesc. Daca toate din rafturi ar fi citite, nu vad de ce as mai ocupa atat spatiu. As pastra pe cele cu care asociez cele mai complexe trairi, sau pe cele primite de la oameni si pe restul le-as da.
Treaba cu a imprumuta carti si a nu le mai da inapoi nu e okay, dar am facut-o si eu. Desi fara intentie, totusi am facut-o. Am si acum carti de la oameni cu care nu mai am nicio legatura, nu i-am mai vazut de ani de zile, de-aia nici nu le-am dat cartile inapoi. Pe unii dintre ei nici nu mai stiu cum ii cheama. De furat, am furat odata o carte, un sf, nici nu mai stiu care, nefiind ceva clasic. Eram mica de tot, n-aveam niciun ban in afara de cei pentru tigari care nu se puneau la socoteala si am furat dintr-o librarie o carte ca sa i-o dau unui amic despre care stiam ca si-o dorea foarte mult. Nu am premeditat asa fapt, dar vazand ca e o prada atat de usoara am zis ca e okay sa bucur pe cineva cunoscut cu pretul de a face paguba unui strain. Oricum, nici cine stie ce paguba n-am facut. Cand lucram la targuri de carte mai putin aglomerate recunosc ca citeam tot ceea ce mi se parea atragator in momentul ala, dar cartile nu ramaneau in posesia mea vreodata. Bine, era ceva firesc pentru oamenii de-acolo, uneori faceam schimb intre edituri si toata lumea returna cartea dupa lectura.
Poate că m-am exprimat greșit. Se pot achiziționa mai multe cărți odată, dar să fie citite toate într-un anumit timp, să rămână în bibliotecă, apoi să fie luate altele, și tot așa. Ceea ce nu recomandam eu era să cari acasă un camion de cărți și să le lași să se îngălbenească degeaba. Să ții cărțile de ornament, cum ar veni. Ideea e de a avea în bibliotecă doar ceea ce te interesează :) Fiecare își creează propria colecție, de aceea colecțiile ”deja create” sunt în general de respins, fructul aceleiași comodități comerciale cu care suntem obișnuiți când prindem o duzină de produse (de orice natură) la ofertă. Cu siguranță nu toate cărțile din acea duzină ne-ar interesa cu adevărat.
Imi place ideea asta de a achizitiona carti spre a fi citite intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, ca un fel de polita de asigurare, un fel de wishful thinking ca iti ramin zile, luni de trait, ani, din moment ce inca mai ai pe noptiera carti ce asteapta sa fie deschise. Da, un fel de zeul literaturii care nu te lasa sa mori. Ce sa zic? Ar fi o idee fantastica scrierea unei povestiri scurte exact pe tema asta, ca sa nu mai spun ca daca am reusi sa o promovam ca superstitie poate ar mai scoate piata de carte din lincezeala in care se afla.
Bun, tin minte si poate scriu o poveste pe tema asta, cand ajung la acel timp propice pentru o poveste, ca tare dor imi e de el… :))
Unul dintre visurile mele este sa ma asez intr-o zi la casa mea si sa am o biblioteca enorma, cu o fereastra din acelea cu pervazul in forma de canapea, de unde sa se vada un peisaj frumos sau orasul. Mie imi este greu sa renunt la cartile pe care le-am citit si mi-au placut. Ma simt ca si cum mi-as lua adio de la un prieten apropiat. (•_•)
Dincolo de obsesia unora de a lua „carti la metru”, cum era si inainte de ’89, dar din motivatii lejer diferite fata de ce a urmat, pastram cartile si pentru a le lasa, dupa aceea, altora. Copiilor, nepotilor, copiilor prietenilor, chiar unor biblioteci mai putin inzestrate sau, pur si simplu, celor care, intr-un anume moment, pot avea nevoie de ele. Iar noi le putem oferi.
Nu cred ca am in biblioteca mai mult de o suta de carti – si, oricum, mi se par multe – alese candva dintre cele vreo mie si ceva din biblioteca casei parintesti. Sigur, nu toate luate de acolo, ci si cumparate pe parcurs.
Dar, periodic, de imi pare ca iar s-au adunat, parca, mai fac o scurta triere si mai dau din ele.. Nucleul dur nu cred ca ar fi format din mai mult de 25-30. De alea nu m-as desparti niciodata si le-am carat dupa mine pe oriunde as fi stat.