Registre de personalitate

1. Depresie

5.21 a.m. Tot trează, după trei somnifere? Tot trează, după treizeci de țigări? Trebuie să miros ca o scrumieră lăsată în apă de canal. Mă îndrept spre baie cu intenția să mă spăl pe dinți. Oare aș putea să mi-i periez până la hemoragie și, într-un final, până la moarte?
Ajung în ușa băii. Pe etajera din fața oglinzii, zace un absorbant în ambalajul lui  alb ca halatele de spital. Halatele alea din care ți se adresează medicii psihiatri cu o jumătate de voce aseptică; la urma urmei, ei se gândesc la viitorul scoarței tale cerebrale: îmbălsămată, donată unei facultăți de medicină, ei aplecați deasupra microscopului care vânează mai mult  un articol de cercetare științifică și exponențializarea vânzărilor medicamentului minune produs de compania farmaceutică ce le oferă deja un comision generos, decât acea cicatrizare – atât de lentă; cu atât mai lentă cu cât procesele degenerative ale schizofrenului nostru se tumefiază mai mult – a celui care, vinovat de hazard, anulează întâmplarea, devenind jucăria probabilităților (altfel spus, vindecarea celui de nevindecat rămâne atributul unei amnestii incomplete); și cealălaltă jumătate de voce îngreunată de ușurința necondiționată prin care ei, medicii, sunt liberi să părăsească spitalul. Fără să privească înapoi, fără păreri de rău, ei știu că sanatoriul îi așteaptă pentru renumele din prima jumătate de voce și îi alungă pentru confortul din a doua fracțiune. Spitalul le e balanța.
De cât timp n-oi mai fi desfăcut un absorbant? Să fie șase luni de când experimentez o menopauză precoce și o catalepsie însoțită de îngrijorarea de la vremea menarhei? Între timp, am și uitat că voiam să mă spăl pe dinți. Mă izbește imaginea mea în oglindă. Mă surprinde că nu arăt ca o nebună. Îmi examinez pupilele – mărite ca întotdeauna, la ora asta crepusculară care deja contorizează o densitatea prea mică și prea monotonă de gânduri.
Propriile mele caverne oculare sunt fixate de suflul încă viu – știu că sunt vie!  oricât  aș încerca să mă conving că am murit demult! – al reflexiilor lor de dinapoia transversalei de sticlă. Îmi amintesc că și înainte de episodul ăsta, din care îmi voi reveni. doar puțină răbdare. ­– așa a declarat la unison cârdul de medici și psihologi la care am fost – mă gândeam că trebuie să fie ceva în neregulă cu ochii mei. Mi se întâmpla frecvent să fixez cu privirea diferite persoane. Comiteam impolitețea de a-i privi în ochi. timp îndelungat. și persistent. până când îmi simțeam genele cuprinse de o flacără din ce în ce mai portocalie și mai pală pe măsură ce se curbau înspre sprâncene. la interfața cu umorile ochilor, portocaliul acela, îmi imaginam eu că se difuzează în sclipirea sălbatică a unui rubin care îmi ardea toată fața. în primele secunde de contact vizual impertinent, mă simțeam puțin îmbujorată, mă încălzeam. era o senzație de intimitate cu persoana cu care îndrăzneam așa ceva. intimitatea se transforma, apoi, într-o impresie violentă de penibil. era simțirea pe care o încearcă îndrăgostiții mai vechi. atunci când unul dintre îl surprinde pe celălalt în baie, pe WC, în timp ce se întinde după hârtia igienică. era la un loc și percepția celui prins asupra faptului impardonabil de a defeca, era și percepția urmăritorului accidental. și continuam. continuam să privesc ochii aceia care mă priveau pe mine. îmi imaginam că pot aproape să mă văd pe mine, mai mică, foarte mică, reflectată în pupila celuilalt. îmi forțam imaginația și, deodată, eu începeam să cresc și celălalt să scadă. eu creșteam și  încercarea penibilă scădea. se pare că nu era la fel și pentru interlocutorul autismului meu ocular.  eu rezistam întotdeauna. celălalt deja începea să se simtă cu pantalonii în vine. ochii mei se puteau odihni, acum.  ochii mei se puteau odihni cu mine micșorată, redusă.
Cavitățile sufletului trasează apoi o diagonală optică înspre grota alimentației. Îmi și imaginez un fir încordat, de un roz anemic, ce face joncțiunea între ochii din fața oglinzii și buzele întredeschise, imobile și inexpresive de dinapoia geamului. Fir încordat – la un capăt de energia unui spațiu metafizic; sufletul – și la celălalt, de murdăria a ceea ce eu sunt convinsă că este un dop frumos arcuit al unei grămezi de explozibil și așa ocupând un spațiu mult prea strâmt; corpul meu, corpul omenesc, o aglomerație – care, la mine s-a nimerit să fie bine proporționată, strict vorbind dintr-un îngust unghi estetic – de  carne avidă de a-și revendica drepturile, de oase ascunse ochilor naivi de un strat elegant de epiteliu pe care aceea carne, altfel ascunsă și difuză,  își litografiază mobilurile fruste. Doamne, cum ne-am simți dacă ne-am purta viitorul la vedere? dacă scheletul, adică tot ce va rămâne din noi, din corpul delict al unei existențe întotdeauna vinovate de ceva; vinovate fără a ști decât atunci când este tardiv, tardiv și maladiv, l-am purta ca pe o salopetă a cărnii cu atribute de Führer?
(Dumnezeule, corpul meu crește printr-un tunel convergent la al cărui capăt stă, mic și în agonie, un suflet infinitezimal și, culmea, printre orificii și tunele, găuri și pâlnii ale unei bucăți de carne soiase, sufletul meu devine o fantă de canal! Sunt alcătuită din atâtea găuri!!!)
Strâng și scrâșnesc din dinți. Reflexia mea de dincolo de paralelismul ferestrei mă imită. La dracu`, tot nu reușeșc să mă văd așa cum mă văd ceilalți. N-U-A-R-Ă-T-N-U-S-U-N-T-N-E-B-U-N-Ă-!- sufăr. atâta tot. sunt în suferință.

2. Ciocolată albă

E deja 6.32. Azi o să dorm, orice s-ar întâmpla. Mă întind puțin.
Pe noptiera tapetată de scrum amestecat cu zaț de cafea, pe care zac pachete goale de țigări, scrumiera umplută până la refuz, reviste de psihologie pozitivă și motivațională, zăresc o cutie pe jumătate începută de ciocolată albă cu aromă de portocale. Staniolul smuls și sever șifonat stă la câțiva centimetri de pachețul tentațiilor și mi se pare la fel de provocator cum i s-ar părea unui bărbat  desú-urile aruncate neglijent ale femeii pe care o iubește sau, cel puțin, tânjește s-o iubească în fiecare noapte. Mă grăbesc asupra ciocolatei. ezit puțin. o zdrobesc în fragmente mai mici cu dorința cu care aș orbecăi în căutarea curelei bărbatului pe care îl doresc și aș căuta prin amintiri vechi și cu ultimele întunecări ale rațiunii motricității fine să deslușesc mecanismul de deschidere al obiectului care, atunci, ar fi singurul obstacol în calea falusului. am reușit după o așteptare, subiectiv percepută ca o bătălie de pe poziții egale cu stângăciile și mâinile tremurânde să sfărâm între falangele nerăbdătoare bucata aceea prea mare pentru o singură înghițitură. ea, atunci eliberată din cingătoarea de staniol, parcă acum freamătă în fața mea. mi-o apropii de gură. deja îi simt mirosul de portocală, parcă nu în totalitate coaptă, parcă așteptând să fie consumată frugal și frust, dar complet. mi se topește în cerul gurii, amestecată, mărunțită și aspirată de o revărsare de salivă. maxilarele mi se mulează după forma ei, într-o mișcare repetitivă de masticație. nu știu cât timp timp  a trecut. deodată, toată cavitatea bucală îmi e inundată de o senzație asemănătoare cu o juisare totală, abundentă, vâscoasă. sunt epuizată. zâmbesc. îmi zâmbesc. mie și  ei. ciocolatei.
Mă întind ca o mâță alintată. Mai am timp să mă gândesc la hormonii fericirii pe care îi eliberează dulciurile. Adorm.

3. Gelozie

– Nu ți se pare că ești îmbrăcată prea sexy pentru birou?, mă întreabă cu o căutătură de-abia  stăpânită în priviri și în voce?
Eu, care de-abia așteptam pre/textul potrivit pentru o despărțire melodramatică – așacum îi stă bine unei actrițe de mâna a șaptea, las și replica asta să se acumuleze în ceea ce aveam de gând să fie un butoi de pulbere cu un fitil bine sedimentat. Îmi iau fața de timorată și întreb:
– Chiar găsești asta? Continui, pregătindu-mă să speculez terenul minat pe care tocmai pășise: Nu aș zice că brațele îmi sunt zone potențial stârnitoare de senzații. În rest, sunt îmbrăcată perfect regulamentar: fustă gri midi, cămașa, ce-i drept, fără mâneci, dar acoperită de un blazer transparent  prin care tot ceea ce devine vizibil este brațul.
Concepută ca o apărare timidă care să-i ofere un minimal 1-0, era, de fapt, un atac în forță. Urma contraofensiva  în fața căreia avea să rămână mai „despuiat” decât eram eu în acea dimineață, gata de plecare spre birou.
– Ascultă, și iau vocea cea mai maternă cu putință, stimulându-i complexul lui Oedip prin care se retrăgea în perioada de sugar, văzându-mă ca pe mama care îl ocrotește și căreia îi pune bariere împotriva oricărui alt bărbat; ce ți-a mai spus maică-ta aseară? De la ea ai toate ideile astea, nu? Cum că aș fi o femeie ușoară?, tonul blând și afectuos continua pe același registru de gură care hrănește și care dojenește, în același timp.
De-abia îi așteptam replicile tânguitoare care mă implorau să nu-i dau prea multă atenție maica-sii, că nici el n-o suportă, că-și cere iertare pentru comentariul acela despre blazerul meu. În timpul ăsta, am grijă să mă întorc cu spatele la el și să mă aplec pentru a mă încălța, mizând pe efectul posteriorului meu în fusta aceea midi care îmi urmărea fiecare rotunjime a coapselor.
– Nu, las-o în pace pe idioata de maică-mea. Știi că o suport la fel de puțin ca tine. Ai dreptate, ținuta ta e impecabilă. Nu știu ce m-a apucat. Iartă-mă, te rog, te implor!, și începea să sune ca un cățeluș. Dacă mă gândesc mai bine, cred că m-am excitat teribil vazându-ți conturul perfect al brațelor.
A fost mai simplu decât mă așteptam. Urmează să cobor garda, aparent, să-l momesc înspre, of, veșnicele platitudini de alcov, după care.
– Serios, pisoiaș?, îi spun trecându-mi limba peste buza lui inferioară. Păi, atunci, hai să facem ceva în privința asta! Îmi cobor mâna dreaptă înspre prohabul pantalonilor lui și, cu o mișcare sigură, îl desfac, eliberându-i sexul – atât de ca la carte manipulat prin câteva cuvinte bine alese. Până să-și dea bine seama ce se petrece, mă întorc cu spatele, îmi ridic fusta care dezvelește niște port-jartiere cărora le lipsea chilotul; mă sprijin de perete și îl las să mă penetreze – în stilul lui de ceasornic, mecanic și repetitiv…
Ah, apropo de ceasuri, cu spontaneitatea cea mai simulată, chiar atunci când îl simțeam că mai are puțin până la juisare, exclam: – Oh, Doamne, cât e ceasul? Întârzii la muncă. Sunt ca și moartă. Continuăm diseară, pisoiaș. Îmi trag fusta, îl pup fugitiv din vârful buzelor, îmi iau geanta de pe cuier și ies pe ușă.
În lift, mai am timp să mă gândesc la comportamentul meu vindicativ și la acel bărbat din tinerețea mea căruia i-l datorez. Dar, destul cu nostalgiile. Spectacolul va continua.

 (va urma)

Anca T.

2014: Mențiune specială, Diverbium, Poezie.
2014: Premiul revistei „Litere”, Festivalul de Literatură: „Moștenirea Văcăreștilor”

www.facebook.com/monica.traistaru.1