Trebuie să fiu sincer: mai mult decât numele, nu auzisem mare lucru despre acest autor japonez. Știam doar că a fost primul din țara sa care a câștigat premiul Nobel pentru literatură. Cum operele lui Haruki Murakami sunt atât de frecvente astăzi în Occident, casele de pariuri dându-l în fiecare an favorit pentru câștigarea aceluiași premiu, curiozitatea de a descoperi literatura niponă (luând-o metodic, de la începuturile recunoașterii sale în Vest) m-a împins să lecturez acest roman. Un roman erotic, departe de accepțiunea cotidiană a termenului, transformat, de la Sandra Brown încoace (nu vreau să citez trilogii care stau pe buzele tuturor, riscând să pătez onoarea articolului de față), în exces de trivialitate și platitudine.
Cartea spune povestea lui Eguki, un bâtrân de șaizeci și șapte de ani care, într-o seară, la recomandarea unui prieten, intră într-o casă bizară, întunecoasă, acolo unde este așteptat de către o femeie la fel de stranie, care după ce îi servește ceai verde îl conduce într-o încăpere primitoare, acolo unde (Eguki o știe deja) va înnopta alături de o fată nespus de frumoasă, însă adormită. Clienților acestei case (toți înaintați în vârstă) li se impune condiția de a nu întreține raporturi sexuale cu fetele adormite (condiție importantă, aproape chinuitoare pentru protagonistul nostru, care, deși bătrân, este încă activ sexual), nici nu au voie să le deranjeze cu gesturi nepotrivite ori, evident, să le facă vreun rău. Bătrânului aproape că nu îi vine să creadă că fata nu se poate trezi, de aceea încearcă să o trezească discret, fără a obține însă niciun rezultat. Stând alături de fata din prima seară, ea fiind complet goală, reminiscențe amoroase îl încearcă pe Eguki, își amintește de iubirile trecute, de o femeie sau alta din tinerețe. Însăși trăsăturile fizice ale fetelor alături de care va dormi în vizitele următoare, culoarea pielii lor, mirosul, mișcările și, în unele cazuri, vorbele spuse în somn, elemente care par să îl atragă pe Eguki în primă fază, îl transportă de fapt din ce în ce mai departe în propria-i fantezie. Astfel, protagonistul adoarme înghițind somniferele puse la dispoziția sa de către ”hangiță”. Masa îi este servită atunci când se trezește, iar primul capitol se încheie în acest mod. Ei bine, acțiunea viitoarelor capitole va fi aproximativ speculară, numai că de fiecare dată când Eguchi se va întoarce în acea casă (în total vor fi cinci vizite) își va aminti de alte experiențe amoroase avute în tinerețe și va dormi mereu alături de o altă femeie tânără și frumoasă.
Cu toate că povestea relatează doar ceea ce se întâmplă în acele nopți în care Eguki doarme în casa frumoaselor adormite (sau poate tocmai de aceea), persistă în roman o atmosferă de tensiune. Nimic nu este precizat în mod direct despre viața de zi a protagonistului. Din amintirile bătrânului mai aflăm doar câte ceva despre propria-i familie, despre cele trei fiice măritate, despre momentul în care acel prieten i-a recomandat să viziteze casa, un moment reprezentat de autor cu atenție la simbolismul botanic. Tensiunea aceasta din roman aș asocia-o în literatura europeană cu cea transmisă de operele lui Kafka. Într-un fel, cititorul se simte îngreunat și sufocat de aceste spații întunecate și închise, constrâns să urmărească gândurile personajului principal, monologurile și raționamentele sale prelungi, cu diferența că Yasunari Kawabata are o mai mare sensibilitate și mai puțin umor, punând accentul mai mult pe senzațiile trăite de personaje decât pe absurditatea situației. Cititorul devine conștient, pe măsură ce povestea se apropie de sfârșit, că Eguki e pierdut, hipnotizat, că frumoasele adormite i-au pătruns pe sub piele ca un drog și nu poate să nu se întrebe dacă va reuși să se elibereze. Se întreabă de fapt, înainte de toate, dacă senzația de amețeală și de sufocare este a sa sau a protagonistului și dacă această senzație va produce până la urmă un conflict real în operă, ce întârzie să apară din voința autorului, este mereu pus în așteptare, dar a cărui apropiere se simte – motiv pentru care romanul nu poate fi lăsat din mâini cu ușurință.
Erotism rafinat deci, capacitate de a ține cititorul conectat, ba chiar de a îl sufoca prin cele scrise. Nu doar atât: romanul lui Kawabata este considerat de critică o scriere ezoterică, așadar plină de semnificații secrete, ascunse cititorului. În acest gen de opere, ceea ce predomină este ermetismul, la fel ca în poezia lui Montale sau a lui Quasimodo: în loc să parcurgem o lume amplă și deschisă, ni se pare că suntem închiși într-o cameră. La fel ca în cazul unei escape room, nu avem siguranța că vom reuși să înțelegem unde este ascunsă ieșirea. De asemenea, nu putem fi siguri că există o singură ieșire, deci o singură posibilitate de interpretare. Aceste însușiri fac din romanul de față unul cu adevărat interesant și ne oferă un răspuns subit la întrebarea: merită Yasunari Kawabata un loc între granzii literaturii internaționale ai ultimului secol?
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Pff.. ce recenzie buna si in plus, trebuie sa recunosc, pina acum nici o recenzie nu m-a atras mai mult sa citesc o carte decit cea de fata.
Posibil sa o am deja in computer dar ce ma fac ca am promis sa scriu intii recenzia la „Go set a watchman” pe care am terminat-o (a fost un chin :) ) Merci mult, Pavel!
La Go set a watchman e perfect dacă o scrii. Am văzut-o și eu aici, e în toate vitrinele. Știam că Harper Lee nu scrisese decât un singur roman. Curioasă chestie care mă face și pe mine curios. Așa că îmi poți întoarce favoarea cu recenzia ta :D
După ce-i citești pe Kawabata, Mishima (despre care însuși Kawabata spunea că-i un scriitor cu mult mai bun decât el; dacă ți se oferă ocazia să faci rost de tetralogia „Marea fertilității”, nu o rata), Tanizaki sau Kenzaburo, Murakami nu mai pare cine știe ce. Vorbesc, bineînțeles, din punctul meu de vedere (mai ales că n-am citit decât două romane scrise de Murakami). Romanul de față mi-a amintit de „Povestea târfelor mele triste” a lui Marquez, se regăsesc unele teme, dar „interpretarea” este cu totul diferită. Profit de ocazie să recomand câteva cărți scrise de același autor: „Țara zăpezilor”, „Lacul”, „Sunetul muntelui”, „O mie de cocori”, „Vechiul oraș imperial”… Mă opresc, până ce nu dau impresia greşită că vreau doar să mă laud cu lecturile mele. Se întâmplă doar ca Yasunari Kawabata să fie unul dintre autorii pe care i-aş citi şi reciti oricând cu multă plăcere.
Când mi-am făcut lista cu cărțile pe care vreau să le citesc în viitorul apropiat, am introdus și alte carti de Kawabata. Ar trebui să găsesc lista aia și să văd ce corespunde cu recomandările tale. Cartea asta, considerand că în general nu sunt atras de literatura erotică, mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru că e mai mult decât o scriere erotică.
Ai dreptate când spui că-i mai mult decât o literatură erotică. Eu nici nu m-am gândit la asta când am citit romanul. Poate și datorită faptului că sexualitatea nu-i deloc un „subiect de senzație” în literatura japoneză (cea de calitate). Este doar o pistă care facilitează înțelegerea comportamentului uman, la fel ca multele nuanțe psihologice prezente în scrierilor autorilor pe care i-am menționat.
Eu am citit Dansatoarea din Izu si mi-a placut enorm. Are o sensibilitate care te cucereste. Frumoasa recenzia ta, Pavel, asa as si incercat si eu sa scriu pentru Dansatoarea din Izu, dar nu reuseam sa o fac atat de bine (•◡•)
Diana, nu e prima dată când îmi spui că fac bine recenziile. Habar nu am dacă e bine sau nu, considerând că nu am mai făcut asta înainte, deci că m-am apucat în momentul în care am decis, ca și tine, să mă alătur comunității. Faptul că recenziile mele atrag ar trebui să mă bucure. Cine știe, poate îmi oferă cineva un contract de blogging (dar poate nu, sunt deja atâția care fac asta) un contracct care ar cade bine întregulu nostru site de altfel: ei ne-ar da să citim ultimele noutăți, noi le-am face recenzia, deci implicit reclamă. În fine, asta e o altă discuție. Merci! E o carte subțire, ar fi păcat să nu o citești. Sensibilitate cât încape și aici!
Aici ar fi cazul să-l provoc și pe Florin, dar cred că e deja sătul de provocările mele, în plus, va crede că îi recomand cartea pentru că aș crede despre dânsul că e bătrân. De unde asta? Are spiritul cel mai tânăr dintre toți!