Extras din Liftul (de sf. Valentin)

Eram nerăbdator să-l văd atît pe Yoghin cît şi pe Eva, dar mărturisesc că am fost pur şi simplu uluit să-i găsesc doar la cîteva zeci de metri în faţa mea, mergînd agale pe Răcari, glumind şi sporovăind fără nici o grijă. De unde oare se cunoşteau?
Deşi eram al naibii de curios să aud ce aveau să-şi spună unul altuia, mi-am încetinit paşii pentru că, în turbarea geloziei ce-mi acaparase brusc mintea, inima şi simţurile, voiam neapărat să le surprind despărţirea. Trebuia să rabd numai încă două străzi pînă la blocul Yoghinului. Acolo, în faţa scării, ea a rîs, i-a pus mîna pe umăr şi s-a răsucit sprintenă pe călcîie. Atît. Yoghinul a format codul de la interfon şi a aşteptat să i se deschidă uşa. Nu voia să dea buzna peste părinţi, poate că de-asta nu folosea cheia lui.
Eva se depărtase binişor fără să se uite deloc în spate, iar atitudinea ei indiferentă oarecum m-a liniştit.
Chiar cînd Yoghiul a pus mîna pe uşă l-am bătut cu palma pe umăr.
“Bau!” am strigat.
“Bau!” a strigat înapoi, fără să se uite măcar cine era.
“Băi Yoghinule, tu n-ai învăţat cînd erai mic că în cartier nu se răspunde cu bau la bau?! Ori fugi, ori ţipi!”
Părea încîntat să mă vadă. I-am întins mîna şi am dat noroc, cum fac eu cu toţi prietenii.
“Păi ce spui n-are logică, nu vezi? Unul care voia să mă atace din spate, avea avantajul surprizei, deci aş fi fost de mult la cheremul lui. Iar de fugit nu fug niciodată. Avem un cîine aici în scară, care dacă alergi, nu ţine cont că eşti de-al blocului sau nu, te capsează de nu te vezi! Ştii bine! Eu nu alerg de felul meu… e un consum inutil de energie. Ultima oară cred că am alegat la sport, în clasa a opta.
Mai bine spune, ce-ai făcut cu jobul?”
“De acolo vin! Dar cine era tipa aia cu care vorbeai adineaori?”
“O ştiu mai de mult, de la o clasă de yoga.”
“A, da? Face şi ea yoga la voi, acolo?”
“A făcut cîteva luni, dar s-a lăsat. Era la începători. E genul care nu suportă să fie luată drept novice. Dar i-o tipă foarte intersantă. Are un flux energetic extraordinar, fără nici un antrenament. E nativă…”
“Nativă?”
“Da, nativă, dar şi foarte obraznică. La plecare i-a spus maestrului că puterile para şi supra se moştenesc şi se învaţă din tată în fiu sau din mamă în fiică. În nici un caz nu se învăţa la fără frecvenţă!”
“Păi ce a vrut să zică cu asta?”
“Cred că era nemulţumită din cauză că maestrul nu-şi pierde timpul să predea bazele la începători. Acolo trimite avansaţi, ca mine sau chiar mai slabi ca mine.”
“Îţi place de ea?” l-am iscodit.
“Mi-a plăcut un pic, dar e ceva sălbatic în ea, nu ne potrivim.”
N-avea chef să spună mai mult.
“La cine stă, ştii? La vreun unchi?”
“Am înţeles că are garsoniera ei sau aşa ceva.
Hai, intră un pic la mine, să nu stăm în scara blocului!”
Deabia atunci am realizat că, la cît mergea ea de repede, aveam toate şansele să nu o mai ajung din urmă dacă mă lungeam. M-am scuzat că am ceva de făcut şi am luat-o repede din loc.
“N-ai zis cum e serviciul. Merge?”
“E la subsol, în rest pare ok! De-acolo vin, n-auzi?” am strigat peste umăr.
Am ajuns-o deabia la lift. Purta o rochiţă roşie, cu buline albe, o bluză vaporoasă, transparentă, iar pe dedesupt un maieu strîns pe piept. Părul şi-l prinsese cu o năframă albă şi fără nici o noimă, m-am întrebat cum i-ar sta iarna cu o căciuliţă albă, de lînă, din care, pe la breton, să-i iasă doar zulufii negri. Voiam să prind toate anotimpurile cu ea, asta cred că era explicaţia, pentru că altfel urăsc iarna şi nu văd de ce m-aş fi gîndit la iarnă în toiul verii.
“Hei, tu erai?” a spus, cînd i-am apărut din spate.
“Da. Te bucuri?”
“Ar trebui?”
“Nu ştiu… Eu mă bucur ca prostu’ de fiecare dată cînd te văd… Cînd te văd singură… Dacă te-aş vedea cu cineva, aş fi terminat. Tu nu te bucuri?”
A ridicat din umeri, într-un fel care putea însemna orice.
“Nu ai prieten, sper… Sau ai?”
“Arăt ca şi cum n-am prieten?”
“Da, cam aşa arăţi. Ca o fată care intimidează atît de tare încît nimeni n-are curaj să se apropie. Toţi se uită de la distanţă, ca la un bibelou aşezat sus, pe un piedestal.”
“Şi uite că s-a găsit un curajos care să se apropie! Chiar tupeist sau nesimţit, nici nu ştiu cum să-ţi spun. Ştii ce m-am enervat după aia? Pînă acum n-a avut nimeni tupeu să mă ciupească înainte să facem cunoştinţă.”
Spunea aşa, ca să mă tachineze, pentru că vocea îi era ca şi data trecută. Ironică, nicidecum supărată.
M-am apropiat şi mai tare de ea. În scară era semiîntuneric, nimeni nu intra, nimeni nu ieşea, timpul parcă încremenise, iar eu eram la o palmă de ea şi o priveam în ochi. Un timp ochii i-au fost impenetrabili, apoi nu ştiu cum a făcut… m-a lăsat să văd în ei tot ce voiam eu să văd.
“O să îţi placă cu mine. Ştiu să fac glume şi o să am grijă să nu ţi se întîmple nimic rău. Iar dacă nu o să-ţi placă de mine, tot nu o să scapi. O să mă duc la ţiganca care face vrăji – Creaţa, de la şapte, din blocul de-alături – şi o să-i dau orice vrea ea, ca să-ţi facă farmece.”
“Da? Crezi că poţi să ţii tu pasul cu mine!? Ţi-am luat-o înainte. Nu vezi cum te ţii după mine, ca un căţeluş? Aşa o să te ţii toată viaţa. Tu eşti cel vrăjit, nu eu.”
“Serios? Şi ce a făcut Creaţa, dacă spui că te-ai dus la ea?”
“M-a chemat într-o noapte… era singură acasă, doar ea şi cu mine. Mă avertizase să nu spun nimic la nimeni dacă vreau ca vraja să fie puternică. Numai aşa mearge la sigur, mi-a spus. La început mi-a fost frică să mă duc. Foarte greu m-am hotărît. Dacă mă omoară în vreun ritual, fără să se mai ştie vreodată de mine? Inima mi-a dat însă curaj şi m-am dus. M-a primit îmbrăcată ca o ţigancă din şatră, cu fustă lungă, basma pe cap şi trei salbe de aur la gît – altfel decît o vezi că iese pe stradă.
Ce fel de făcătură vrei, să-ţi loveşti duşmanul de la distanţă, vrei de descîntec, vrei de dezlegare sau vrei de dragoste? Cu asta m-a primit, întîi şi întîi. Nu a întrebat de bani şi nu a vorbit nimic de plată pînă n-am insistat eu, la sfîrşit – aşa fac vrăjitoarele adevărate.”
“Şi cît ţi-a cerut?”
“Mi-a cerut să-i dau a zecea parte din cadourile primite de la cel fermecat. Dacă nu primesc nimic, nimic să-i dau. Dacă ajung să mă mărit şi să fiu fericită, să spun despre ea la nouă prietene bune nemăritate, la nouă babe şi la nouă fete străine, întîlnite vinerea pe vreme urîtă.”
“Şi ce-a făcut pe urmă?”
A fiert puţin vin roşu vechi şi a adăugat în el nişte dafin şi scorţişoară. Apoi, cînd a dat în clocot, m-a înţepat în deget şi a lăsat să curgă cîteva picături din sîngele meu. În timp ce amesteca cu o lingură mare, de lemn, a spus aşa: Drăcoaicelor, duhuri ale flăcării, Vîntoaselor, duhuri ale cerului, Zînelor, duhuri ale apelor, Spiriduşilor, duhuri ale pămîntului, alung din voi toate murdăriile şi vă supun voinţei mele, pentru că numai mie îmi veţi sluji! De trei ori a spus asta, şi din ce în ce mai repede, pînă ce cuvintele nu se mai desluşeau. A răcit licoarea fermecată şi o ţinut-o într-un loc răcoros şi întunecat pînă într-o seară, cînd s-au aliniat planetele cum voia ea. În noaptea aia tu ai băut licoarea pregătită de mine şi ai crezut că-i doar un vin obişnuit.”
M-a distrat cum îşi jucase rolul, mai bine ca o actriţă de la Teatrul Naţional. Îşi dădea ochii peste cap, vorbele îi ieşeau fierbinţi din gură şi declamase incantaţia ca pe-un descîntec străvechi, ştiut de puţini.
“Asta a fost tot? Un pahar de vin? Sper că nu mi l-a turnat chiar marele Vily!” am rîs.
“Faci pe grozavul? Poate că ai şi cu ce?”
“Da! Stai numai să vezi ce am făcut eu! Într-o vineri dimineaţă, înainte de răsărit, am mers într-o livadă de lîngă serele Vitan şi am furat un măr văratec, încă necopt. L-am ales, cu pieliţa nepătată, rotund, neciugulit de păsări, frumos, cît mai perfect. Am luat un cui ruginit, smuls din bîrnele unei clopotniţe şi cu el ţi-am scrijelit numele pe coaja mărului. Eva. În prealabil făcusem rost de o şuviţă din părul tău pe care am împletit-o cu două şuviţe de-ale mele. Am scris pe o bucăţică de hîrtie cuvîntul magic. Seheva. Am tăiat mărul în trei, am scos mijlocul cu sîmburii şi în scobitură am pus hîrtiuţa în care împăturisem şuviţele de păr. Am închis mărul la loc şi am lăsat să curgă pe el ceară, topită din nişte lumînări de nuntă, deja folosite. Apoi, am îngropat mărul chiar lîngă pomul de unde îl culesesem, într-o duminică noapte, pe lună plină. Acum încă aştept să văd dacă a funcţionat vraja. Numai dacă nu funcţionează, am de gînd să mă duc la Creaţa. Dar văd că tu te-ai mişcat mai repede. Bravo ţie!”
M-a ascultat cum ar asculta un copil o poveste, dar cînd m-am oprit, dintr-odată s-a transformat la loc în femeie.
“Vraja ta nu a avut nici un efect asupra mea. Crede-mă pe cuvînt! Nici un rezultat.”
Ochii îi scăpărau de parcă ar fi avut febră.
“Încă nu a trecut o săptămînă de cînd am făcut-o. Trebuie să treacă şapte nopţi şi pe urmă să te vedem, mademoiselle!
Dar vraja ta, ce crezi, că mi-a făcut ceva?”
“Deja te-a săgetat, vraja mea, da! Eşti deja fermecat, chiar acum eşti. Nu te mai uiţi după fuste, ci doar sub fusta mea o să încerci să te uiţi de-acum înainte. He-hei, vai de capul tău, băiatul doamnei de la trei!”
Era incitantă. Era cea mai provocatoare fată care intrase vreodată în scara lui 15C. Mi-am pus mîinile de o parte şi de alta a bustului ei, am ţintuit-o de perete, ca să nu aibe pe unde să plece şi m-am întins spre ea să o sărut.
“Hei, nu fii bădăran!” a şoptit, dar ţinea ochii deja închişi şi-şi întindea buzele spre mine. Avea buzele pline, năsucul cîrn şi genele lungi, imens de lungi cum nu mai văzusem la nici o fată pînă atunci.
Chiar în momentul acela, de sus cineva a chemat liftul – care era la parter, la un pas de noi – şi zgomotul încărcăturii pneumatice ne-a făcut să tresărim. Am avut o clipă de şovăială, poate nici o secundă, dar a fost de ajuns ca să rupă vraja. Ea s-a strecurat uşor pe sub mîna mea, a rîs şi a luat-o repede în sus, pe scări. Puteam s-o opresc, dar am lăsat-o să fugă. Nu am vrut să alerg după ea, cu toate că în mod sigur aş fi prins-o.
“O să te prind data viitoare! Nu uita că sîntem vecini!” am strigat.
“Mîine lucrez schimbul doi!” a răspuns.
Era clar un mesaj cifrat pe care tot încercam să-l descifrez cît mai mai corect, dar uitîndu-mă din reflex după ea, cum urca scările băieţeşte, cîte două trepte deodată, fără să vreau i-am văzut picioarele mai sus de genunchi, coapsele, ciorapii fini de nailon şi tot ce am vrut a fost să continui să mă uit după ea.
Chiar atunci în buzunar am simţit o vibraţie care m-a făcut să tresar. Pe ecranul mobilului era afişat un mesaj nou.

Scapă cît mai repede de subsol! Yoghinul.

***

O iau în stînga, pe holul întunecos. Bîjbîi după întrerupător cum bîjbîi după răspunsuri imposibil de găsit. Am acea stare de anxietate pe care o am întotdeauna cînd presimt că urmează să se întîmple ceva. Mai nou, am foarte des starea. E greu de pus în cuvinte. Ştiu exact de cînd a început dar nu vreau să mă gîndesc acum la asta …
Continui să avansez spre capătul holului, cu paşi mici. Mi-e frică să nu dau peste ceva. Mîinile mi se mişcă prudent, ca nişte tentacule de ploşniţă. În dreapta, dau de o uşă pe care, fără să vreau, o împing. Uşa se deschide aproape singură, fără zgomot. Printr-o deschizătură de cîţiva centimetri văd conturul unui pat. Înainte s-apuc să trag uşa la loc, observ silueta unei fete care doarme dezvelită, cu spatele spre mine. De surpriză, îmi dispare şi nevoia de-a merge la veceu! Stau în cadrul uşii şi privesc spectacolul. O brunetă cu părul lung, îmbrăcată într-un maieu negru şi-un pantalon scurt, de pijama, care i-a alunecat atît de mult încît îmi dau seama că e indecent să mă aflu acolo. Nu cred că are mai mult de douăzeci de ani, iar Vily n-are copii şi e divorţat. Fata are forme plăcute şi, după ce mai fac un pas în cameră, semiprofilul pe care îl pot distinge e la înălţimea corpului.
E frumoasă, e cea mai frumoasă fată care a dormit vreodată în blocul nostru! Pielea îi e catifelată, genunchii minusculi, ca de balerină. Miroase înnebunitor de plăcut în cameră, deşi n-aş şti să spun exact a ce… este ca în filmul ăla de Oscar. Parfum de femeie.
Dinspre inima ce-mi bate de acum incredibil de repede, simt ameţeala înfiorării coborînd în jos, ca purtată de milioane furnici dezordonate. Alergătura lor lasă-n urmă doar mîncărimi chinuitoare. La naiba! Dacă în somn arată atît de excitant, mă întreb cum o fi să flirtezi cu-o fată ca asta? Pe noptieră se află o forfecuţă de unghii – probabil că îşi făcuse pedichiura chiar înainte să se bage în pat. Cînd ai nişte picioare atît de perfecte merită poate să-ţi tai unghiile chiar şi zilnic. Nu pot să-mi explic de ce am luat în mîini forfecuţa. E ca şi cum mi-am pierdut minţile şi nu mă pot controla. M-aplec peste ea, s-o privesc mai atent. Forfecuţa îmi tremură destul de tare între degete. Mi-aleg o şuviţă cît mai mică şi-o retez fără ezitări. Depun forfecuţa, cu grijă, înapoi pe noptieră iar şuviţa o-ndes în buzunar, lîngă telefonul mobil. Tot ca-n transă, scot mobilul, încadrînd pe rozul pantalonilor şi a feselor pe jumătate ieşite. Fac o singură poză. Ies. Revin în hol. Mă îndrept cu paşi mari înapoi în bucătărie.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.