Harper Lee s-a născut în Alabama în 1926 şi pînă să fi publicat acest al doilea titlu era doar renumita autoare a clasicului (de-acum) Să ucizi o pasăre cîntătoare.
Apărută în 1960, cartea cîştigă premiul Pulitzer apoi, doi ani mai tîrziu, ecranizarea cu acelaşi nume va fi laureata a trei premii Oscar. Versiunea originală în limba engleză a fost vîndută în peste 30 de milioane de exemplare dar, în ciuda succesului, autoarea nu mai scrie absolut nimic după aceea. Apropo de asta, prolificul Stephen King se va lamenta astfel în cadrul unui interviu: “Poate că am scris mai mult decît trebuia dar oricum nu pot pricepe cum poţi să te opreşti după numai o carte, ca Harper Lee!? Dacă te numeşti scriitor, ce naiba faci cu timpul, talentul tău după aia?! Chestiunea asta mă depăşeşte…”.
Harper Lee nu este singura “one book writer” – club îi cadrul căruia i-am mai putea enumera pe Boris Pasternak, Margaret Mitchell, Emily Bronte şi J. D. Salinger… dar nici unul dintre aceştia nu s-a apropiat de longevitatea lui Harper Lee – care tocmai a împlinit 89 de ani! Vorba lui Stephen King… cu ce şi-o fi umplut, frate, atîta amar de timp!? Pulovere, ciorapi, goblenuri?
Cu ceva vreme în urmă, Lee declarase că nu va mai publica niciodată alt roman. Manuscrisul lui “Du-te şi pune un străjer” a fost descoperit de avocata scriitoarei. Avocata, agentul, familia, editura o conving apoi să îl publice – a fost muncă de echipă bănuiesc. A existat zvonul că aceşti oameni din anturajul ei au profitat de senilitatea unei persoane în vîrstă, încă zguduită de moartea sorei – singura ei companioane de viaţă. Într-adevăr, era evident că orice continuare a unui roman celebru, oricît de slabă ar fi, va aduce vînzări uriaşe editurilor implicate. I s-a făcut publicitate peste tot ca şi cum ar fi o revizitare “douăzeci de ani mai tîrziu” a poveştii, cu aceleaşi personaje, acelaşi decor. În realitate, această carte a fost scrisă înainte de Să ucizi o pasăre cîntătoare. La vremea respectivă (1957) editoarea a refuzat manuscrisul spunînd “este mai degrabă o înşiruire de anecdote decît un roman de sine stătător” (aş adauga că, după părerea mea, chiar şi anecdotele sînt cît se poate de slabe) dar o îndeamnă pe Lee să scrie altceva bazat pe amintirile personajului principal. Memoriile din perioada copilăriei aveau, după părerea ei, potenţial. Iată ce feed-back poţi primi din partea unui editor talentat, binevoitor, care se implică şi îşi face meseria pînă la capăt. Sfatul editoarei a avut o valoare de nepreţuit!
Dar să revenim la romanul de faţă. Fostul copil, cunoscut nouă sub numele de Scout, se reîntoarce în orăşelul natal din statul Alabama pentru a-şi vizita tatăl, Atticus, ajuns acum la vîrsta de 72 de ani. Personajul principal nu mai e numit cu porecla Scout ci este folosit acum numele întreg, Jean Louise Finch, ceea ce mie mi-a creat o stare de confuzie, cel puţin în timpul lecturării primelor capitole.
Starea sănătăţii lui Atticus este într-o rapidă deteriorare cauzată de-0 artrită, astfel că firma sa de avocatură l-a luat ca ucenic pe Henry Clinton – actualul prieten şi viitorul soţ al lui Jean Louise. Ca o paranteză, dialogurile “cuplului” sînt îngrozitor de false şi serbede – fără să vreau m-am întrebat dacă în realitate autoarea o fi fost vreodată îndrăgostită?!
Chiar de la început Jean Louise e afectată descoperind că vechea reşedinţă a familiei fusese vîndută fără ştirea ei. Iar m-am întrebat dacă o fi fost un element ce a tulburat-o pe scriitoare în realitate, cum într-adevăr, înstrăinarea (prin vînzare) a casei unde ţi-ai trăit copilăria poate declanşa o stare emoţională puternică, propice scrisului. E ceea ce l-a făcut pe Marquez să scrie Un veac de singurătate.
Probabil sub influența acestei veşti, Jean Louise are flashback-uri din perioada copilăriei, pe cînd se juca împreună cu fratele ei Jem (între timp decedat) şi prietenul ei Dill (care se află în Italia). Povestea drăguţă şi interesantă aici – pentru cei care nu o ştiu deja -, este că personajul Dill din “Să ucizi o pasăre cîntătoare” este nimeni altul decît Truman Capote. Cei doi au fost prieteni nu numai în copilărie, ci mai apoi şi în viaţa adultă, iar Lee l-a acompaniat şi ajutat pe Capote pe toată perioada muncii de documentare, pe cînd acesta lucra la romanul “Cu sînge rece”.
Ce o supără însă şi mai tare pe Jean Louise (şi plotul principal al cărţii) este un pamflet rasist pe care îl găseşte în biroul lui Atticus apoi participarea acestuia, însoţit de Henry, viitorul ei soţ, la o şedinţă KKK.
Din confruntarea tată-fiică, reiese că Atticus este rasist, că este îngrijorat de emanciparea populaţiei de culoare din America, drepturile negrilor, etc. Jean Louise e şocată, mai ales cînd îşi aminteşte că tatăl ei nu fusese mereu aşa, că în trecut apărase un negru şi chiar reuşise să-l achite de pedeapsă (versiune diferită de ce apare în “Să ucizi o pasăre cîntătoare”, unde Atticus nu cîştigă procesul).
Apoi, ca şi în celălalt roman, Atticus acceptă să apere o persoană de culoare, (fiul fostei bucătărese) care lovise un alb în stare de ebrietate, apărut brusc în faţa maşinii. În general, pe tot parcursul romanului Jean Louise e un fel de “wistle blower” care fluieră de una singură în gol şi care nu va reuşi să schimbe nimic, plictisind în schimb la culme cititorul. Spre sfîrşitul romanului îl va confrunta şi pe logodnic şi, numindu-l “omuleţ fricos”, îi cere să nu mai ia parte la întîlnirile KKK. În replică, el spune că numai aşa poate fi integrat în sînul comunităţii, luînd parte la activităţi alături de ceilalţi. E cearta finală, despărţirea finală, încheiată cu banalul: “Nu pot trăi cu un ipocrit”, în timp ce din spate, Atticus, ca un ecou cu o replică la fel de proastă (ce produce daune ireparabile imaginii pe care ne-o făcuse în primul roman): “Ipocriţii au şi ei dreptul să trăiască ca orice altă persoană!” (Te întrebi unde e dreptul negrilor de a trăi în logica frazei?)
Cartea asta e aşa de plictisitoare încît, din păcate, nu merită să-mi pierd timpul vorbind despre ea. Iar dacă o fac este tocmai pentru a vă proteja pe voi să aruncaţi banii pe o asemenea porcărie.
Sînt absolut de acord, negrii au fost persecutaţi, evreii, la fel, au fost din nefericire bătuţi, omorîţi… dar cîte cărţi şi cîte filme putem citi/vedea despre asta? Acum doi ani apăruse o “invazie” de filme pe tema aceasta a persecutării/emancipării populaţiei de culoare: Selma, 12 Years a Slave, The Butler, Mandela. Scenariul oricăruia dintre aceste patru filme e incomparabil mai bun decît romanul “doi” a lui Harper Lee.
Pentru a “puncta” mai bine voi povesti foarte pe scurt un capitol la întîmplare.
Capitolul 6 (cu care începe partea a 3-a): Mătuşa Alexandra o trezeşte pe Jean Louise pentru că a auzit un zvon: Henry şi nepoata au fost văzuţi înotînd dezbrăcaţi în rîu. Dar lui Jean Louise nu-i pasă ce spun oamenii din oraş. Şi oricum, înotase cu hainele pe ea. Cu haine sau fără haine, mătuşa crede că scăldatul noaptea în compania unui bărbat (chiar dacă viitor soţ) e un coportament nedemn “for a lady”. Se ia apoi micul dejun, ia parte şi Atticus căruia pare să nu-i pese de zvonul cu îmbăiatul în rîu. Se pregătesc să meargă la biserică. Se întîlnesc acolo cu alţi unchi/cunoştinţe şi tragem concluzia că într-un oraş mic zvonurile urîte circulă foarte repede: aflaseră şi alţii despre “destrăbălările” celor doi tineri. Pff… spune-ne ceva ce nu ştiam, Harper Lee…
Iată de ce mi-a luat aşa mult timp lecturarea acestui roman… pur şi simplu nu se poate citi! Nota 2 din 10.
P.S. Să ucizi o pasăre cîntătoare ramîne una dintre cărţile mele preferate.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Foarte interesant. Cred că a venit momentul să desigilez un dvd cu Să ucizi o pasăre cântătoare pe care l-am cumpărat în urmă cu 7 ani și să văd filmul. L-am mai văzut desigur în copilărie și mi s-a părut prea siropos, dar e un film de referință.
Eram deja reticent în privința romanului, după ce aflasem că e de fapt primul manuscris, deși e mult spus, a ceea ce avea să fie „Să ucizi o pasăre cântătoare”. Faptul că a fost refuzat de editori nu-i cine știe ce chestie (fiindcă opere literare acum celebre au suferit același tratament), dar detaliul celălalt, că a fost scos de la naftalină după atâția zeci de ani, e suficient să te pună pe gânduri. Fără a mă grăbi în sensul ăsta, aș citi totuși romanul. Măcar așa, să fac o comparație, ca un fel de studiu.
Foarte bun filmul, Florin, nu cred c-o să te dezamăgească.
Nu mi s-au părut prea okay comentariile despre incapacitatea lui Harper Lee de a mai scrie și altceva. Sunt cam maliţioase în condițiile în care S King e un autor comercial, nu trebuie să caute prea mult nici subiectul nici forma în care să se exprime. Pe când artistul, cel care ridică literatura la grad de artă, nu poate fi niciodată sigur dacă va mai putea repeta o creație la același nivel. Preferă deci să nu publice nimic, în loc să publice ceea ce nu consideră că s-ar putea ridica la aceleași așteptări. Motiv pentru care, iată, nici Harper Lee nu voia să publice manuscrisul, după părerea mea, formată în urma citirii recenziei, manipulat prea mult pentru a-l face să pară ceea ce nu era: un roman.
Bine ca mi-a corectat Mihai titlul.. pt ca din repezeala citisem gresit, ca si cum versiunea in romana fusese tradusa „Du-te si pune un stejar”. Ma tot miram cum de au tradus watchman cu stejar… cum nu prea avea sens. Merci, Mihai!