Scurtă prezentare a circumstanțelor în care s-a petrecut acel fapt regretabil

(Text înscris la Maratonul literar – februarie, 2016)

Însă niciunul dintre cei prezenți nu îi răspunse, deși este adevărat că Barbarossa nu adresase nimănui vreo întrebare, poate doar una retorică, lipsită de retorică, niciunul nu îndrăzni măcar să șușotească lângă urechea unui altuia, să îi arunce camaradului o privire cu subînțeles, rotindu-și ochii în orbite semnificativ, căutând solidarietatea într-o altă privire de același fel, sau măcar vaga exprimare a aceleiași idei: Napoleon propusese ceva nu doar lipsit de sens ci și total hazardat, neavând Statul fondurile necesare pentru o nouă campanie militară, mai ales contra Moscovei, fiind vorba de lupta împotriva unei armate mai puțin scrupuloase decât cea franceză, mai rezistentă și, cu siguranță, mai bine motivată. Trebuia luată în considerare și posibilitatea, foarte probabilă de altfel, deși Napoleon îi asigurase pe cei aplecați asupra hărții că totul se va termina înainte de sfârșitul lunii, înainte de a intra în Rusia și chiar înainte de a începe totul, ca rușii să refuze o confruntare directă, să părăsească și să ardă satele și orașele, să se ascundă în inima Siberiei, posibilitate de luat în considerare, preferabil, înainte ca armata franceză să înceapă să sufere de foame, frig, să-și piardă mințile și să nu mai fie în stare nici măcar să se ţină pe picioare, darămite să mai lupte. Dar Napoleon, teribil, intransigent până în măduva oaselor, îi aruncă o privire de gheață domnului Barbarossa din primul moment în care acesta deschise gura pentru a-și exprima reticența (ce cuprindea de-a fir a păr argumentele mai sus amintite) față de planul său genial, iar pe măsură ce odată distinsul consilier, acum căzut în dizgrație, continuă să-și expună părerea sinceră cu privire la viitoarea campanie, încet încet toţi făcură un semicerc în jurul împăratului, abandonându-l pe consilier, roșu în obraji, fie pentru însuflețirea cu care își susținea teoria, fie pentru teama care îl cuprinsese observând că toți îl priveau circumspect, încrețindu-și nobilele frunți, arcuindu-și sprâncenele până la atrofiere, așa cum senatorii îl privesc pe Catilina în tabloul lui Maccari.
Este util, la momentul acesta al scrierii, să se răspundă la întrebarea pe care însuși Barbarossa și-ar fi pus-o într-un moment ulterior, în liniștea exclusiv exterioară a exilului său politic, deoarece, dintr-un punct de vedere interior, dacă ne referim, deci, la liniștea sa sufletească, va fi imposibil pentru Barbarossa să se destindă întru totul, trăind, chiar și în celula în care va fi închis, sau mai ales în acea celulă, cu teama că în orice moment vreun mercenar va fi trimis să îi ia viața din ordinul neoficial al împăratului: ce a determinat această schimbare?
Cu numai două săptămâni în urmă, Napoleon îl elogiase în fața întregului Consiliu, îi dăruise maxima onorificență într-o ceremonie fastuoasă. Damele din înalta societate fuseseră prezente, alături de cei mai renumiți generali. Cea mai importantă pereche a fiecărei naționalități cucerite fusese invitată special pentru această ocazie: polonezi, austrieci, bavarezi, saxoni, prusaci, elvețieni, westfalieni, croați, italieni, spanioli și portughezi, toți se prezentaseră la aniversarea împăratului. În fața acestei adunări multietnice de înaltă clasă, al cărei sânge albastru clocotea în vena colectivă a Imperiului, după ce mulțumi protocolar fiecăruia în parte pentru onoarea de a îl avea alături în acea zi specială, Napoleon anunță ceremonia de acordare a Medaliei pentru Apărare Națională (deși, în mod paradoxal, francezii fuseseră cei care atacaseră) mult prea iubitului său consilier Freidrich Barbarossa, enunță de-a fir a păr toate calitățile sale, toate momentele în care îl sfătuise cu vrednicie și curaj, în final îi prinse medalia în piept și îi strânse mâna cu fermitate, în timp ce cu cealaltă îi atingea umărul, privindu-l ca pe un prieten vechi.
Caracterul schimbător al împăratului nu îl împiedicase pe Barbarossa să își susțină pledoaria până la capăt. Însă când în sfârșit termină de vorbit, undeva în profunzimea încrețiturilor ce îi modelau creierul începu să ia naștere ideea, ce se aprinse încet, ca un vesper în serile de vară, răspândind apoi din ce în ce mai multă lumină sub cutia sa craniană, erodându-i osul din interior și provocându-i astfel o durere de cap îngrozitoare, ideea că a sa carieră politică tocmai luase sfârșit, izolarea fiind de acum una totală, reflectându-se în primul rând în modul în care rămăsese în picioare, de o parte a sălii albe cu sculpturi baroce, aproape lipit de perete, în vreme ce, de partea cealaltă, în jurul mesei de lângă fereastră, stăteau toți ceilalți, privindu-l cu dușmănie. Aici, însăși împăratul interveni, ridicând în aer degetul arătător așa cum făcuse atunci când traversase Alpii, strunindu-și bidiviul, în timp ce poza pentru acel renumit pictor francez.
Barbarossa simţi cum, încet încet, o stare de leșin îl cuprinde. Nu doar că nu mai putea articula niciun cuvânt, dar nici măcar o singură silabă sau literă, mâinile și picioarele îi tremurau ca și cum ar fi fost scuturate, iar inima îi bătea ca înaintea unui pericol de moarte, fiind acesta, într-adevăr, un pericol de moarte. El însuși se minună atunci când, după un timp în care toţi rămăseseră imobili și tăcuți, cu ultimul strop de demnitate care îi mai rămăsese în glasul tremurând, închinându-se până la pământ în fața împăratului, reuși să adauge:
Totuși, împărăția voastră știe mai bine!
În clipa în care ultimul ecou al cuvintelor sale se izbi de pereții încăperii, provocând crăpături în tencuială și sluţind părul gorgonelor sculptate, amestecând culorile tablourilor renascentiste și scuturând de praf perdelele brodate, ca la un semn care deschide calea, toți ceilalți începură să vorbească și să se miște în jurul împăratului, șoptind lângă nobilele sale urechi cine știe ce cuvinte tulburătoare. Chipul lui Napoleon se schimbă deodată, căpătă nuanțe de cadavru, nasul i se transformă într-un pumnal cu tăișul la vedere, reflexele căruia îl orbiră pentru câteva clipe pe Barbarossa, iar degetul, îndreptat inițial către tavan, fixă deodată pieptul consilierului.
Napoleon tună cu voce infernală:
Cristosul mă-tii de trădător!
Apărură atunci doi cavaleri îmbrăcați în alb, care îl supravegheau în permanență pe împărat, fiind prezenți de fiecare dată când acesta ieșea din propriul apartament, dormind chiar, avea impresia Barbarossa, într-o cabină de sticlă special construită pentru ei în holul dinaintea ușii. Aceștia îi puseră mâinile pe umeri lui Barbarossa. Îl imobilizară. Îi smulseră medalia din piept. I-o aruncară pe jos și i-o călcară în picioare. Îl ridicară de subțiori și îl transportară la subsol. Îi făcură vânt într-o celulă și închiseră ușa deschisă după ce deschiseră ușa închisă. Barbarossa înjură fără să se împiedice și se împiedică fără să înjure de un morman de statui prădate în timpul campaniei în Italia, care zăceau acolo claie peste grămadă, albe, reci și diforme.
Frigul morții îl cuprinse atunci pe Barbarossa.

*

În dimineața zilei de 31 februarie, o dimineață friguroasă și cețoasă, sau friguroasă pentru că cețoasă, pe scurt una dintre acele dimineți în care te trezești cu gândul că poate e duminică, însoțit de comoditatea dorinței de a nu ieși din casă, cel puțin până se mai risipește ceața, dorinței sau chiar nevoii (uneori, e de-a dreptul subtilă diferența) de a dormita pentru încă două-trei ore, sau pur și simplu de a te putea zgâi la tavanul crăpat, întrebându-te dacă va mai rezista la următorul cutremur, dacă vreun gândac de bucătărie a rătăcit prin camera ta în timpul nopții, existând posibilitatea de a-ți fi mărșăluit de-a lungul nasului și a-ți fi intrat în gură fără ca tu să fi simțit, dacă îți vei găsi vreodată jumătatea, amintindu-ți cum, cu numai două săptămâni în urmă, într-o senină zi de joi, te plimbasei pe bulevard încercând să nu bagi în seamă perechile care sărbătoreau Ziua Sfântului Porumbel, toți cu sacoșe roșii în mâini, doamnele și domnișoarele cu trandafiri roșii asortați cu sacoșele, domnii (vrând să facă un gest de deosebită mărinimie) au cotrobăit în fundul raftului cu haine pentru iarnă și, dintre ciorapii rupți în călcâie și subțiați, chiloții decolorați și subțiați, pachetele ascunse de țigări, sticlele ascunse de alcool, au extras, mare minune, un fular foarte roșu (și el ascuns, dar nu subțiat) de a cărui existență uitaseră până și soțiile (tocmai cele care li le dăruiseră sau împletiseră, sau dăruiseră după ce le împletiseră, că-i mai ieftin să croșetezi dacă știi cum se face și dacă dispui de ceva timp liber, pe care alții îl pierd aiurea, ca mine, spre exemplu, scriind, iar alții încă, complet săriți de pe fix, îl pierd, strigător la cer de-a dreptul, citind vreo carte) darămite consorții, care însă își amintiseră chiar acum, lucru de deosebită importanță ce, în unele cazuri, poate salva o relație aflată pe muchie de cuțit sau margine de prăpastie, spuneam, în acea dimineață de 31 februarie dorința de a nu ieși din casă și de a mai dormita ori de a se gândi la toate acestea îl făcu pe Cezar să analizeze condiția principală și suficientă pentru ca cele mai sus menționate să se poată verifica: ziua cețoasă și friguroasă, sau cețoasă pentru că friguroasă să poarte numele convențional de duminică.
Întâi realiză, cu mare bucurie, privind ecranul telefonului mobil care zăcea rece pe noptieră, că, într-adevăr, era o zi închinată soarelui. Apoi își dădu seama că acea condiție, deși principală, nu era totuși suficientă pentru realizarea dorinței sau nevoii sale de odihnă, întrucât aceea era singura zi liberă (nu vru să pună și joia la socoteală) în care își putea vizita tatăl. Ba mai mult, își aminti că încercuise cu roșu, în calendarul din bucătărie, acea zi de duminică. Se dete jos din pat alene, duse mâna la gură fără să caște, se încălță cu șlapii de casă, căscă fără să ducă mâna la gură, își trase izmenele, se dezechilibră fără să se împiedice, își făcu patul, se împiedică fără să se dezechilibreze, își trase pantalonii peste izmene, își căută cureaua fără să înjure, se încălță cu insuletele de piele, înjură fără să-și mai caute cureaua, iar dacă cititorul nu dorește să mai piardă timpul (o fi având, nu poate fi condamnat, vreun fular de croșetat) citind această scurtă frază până la capăt, este de ajuns să fie informat asupra faptului că, după acest ritual protocolar de dimineață, Cezar va ieși în stradă, trântind, de fapt curentul format în urma deschiderii unui geam și a unei uși la etajul patru, apartamentul șaptesprezece, va realiza această rumoare atât de deranjantă pentru vecinul de la etajul întâi, trântind, spuneam, ușa de lemn a scării blocului, apoi îndreptându-se spre stația de autobuz, dar făcând un ocol, despre care vom vorbi mai târziu, căci acum intră în bucătărie pe jumătate dezbrăcat, puse de cafea uitând să adauge cafeaua, își rase extremitățile mustăților în fața oglinzii, își spălă subsuorile, își pieptănă părul, așteptă ca erecția să i se reducă pentru a putea urina, urină, însă cum erecția îi juca feste se masturbă pentru a fi mai sigur, cu mișcări sigure, se privi în oglindă, își spuse că nu era chiar atât de urât, se întrebă de ce îl evită femeile dacă nu era atât de urât, întrucât nici prost nu era, poate doar mai timid, dar ce legătură are, există și femei timide, de fapt, majoritatea femeilor sunt timide, femelele sunt, în general, vrea natura, vor ele, cine să mai știe, timide, iar clișeul sau tot natura, ca să nu spunem însăși bărbații, vrea sau vor ca aceștia să facă primul pas, așa trebuie, dar poate nu trebuie, de ce, se întrebă Cezar continuând să se privească în oglindă, observând o cută care îi apăruse pe frunte de la prea multă încruntare, de ce există lucruri care trebuie să fie făcute într-un anume fel, de ce există convenții când, în afara societății, ele își pierd orice valoare? Însă cafeaua, fiind de gen feminin în aproape toate limbile lumii în afară de germană, se răsculă aici împotriva lui Cezar, care nu cunoștea germana, și se vărsă toată peste ochiul de aragaz, stingându-l. Cezar înjură cafeaua închizând ochii, fără să închidă ochiul, căută în dulap după pâine, scoase marmelada și își unse două felii, mestecă străbătând bucătăria în lung și în lat, prilej pentru mine să observ câți metri avea, bucătăria nu Cezar, și să împărtășesc această informație cu cititorul, bineînțeles, dacă cititorul este interesat, avea cinci metri pe trei, sperând a fi aproximat bine zona în care, din pricina mobilei și a canapelei, Cezar nu putea păși, se întoarse în cameră și își trase peste pielea goală un pulover cu anchior, mai înjură o dată, să fie cu noroc, își luă telefonul și paltonul, cheia și ideea, n-am găsit alt cuvânt care să rimeze cu cheia, dar putem elabora și ideea, dacă tot a trebuit să o adăugăm: ideea lui Cezar de a îi face o surpriză tatălui său, în acea zi în care împlinea șaptezeci și unu de ani – o idee pentru care avea nevoie și de portofel, deci îl luă și pe el, închise ușa rotind cheia de două ori, coborî scările în grabă, deschise ușa de la intrarea în bloc, curentul i-o smulse dintre degete, o scăpă, ușa se izbi cu putere, vecinul de la etajul întâi înjură pentru că, speriindu-se, își vărsase ceaiul peste pijamale, dăruite și acelea, pijamalele, de scumpa consoartă, cu ocazia Sfântului Porumbel, nu de culoare roșie ci vișinie, nu porumbelul ci pijamalele – se vede că soția încercase să estompeze efectul pe care un roșu aprins l-ar fi putut avea asupra orgoliului bărbătesc al vecinului, zis și domnul Păun, pentru infatuarea cu care pășea, având mereu pieptul în față și privirea înainte, motiv pentru care nici nu acorda atenție fecalelor de câine din jurul blocului, care se prindeau mereu de papucii săi scorojiți. Cezar nu auzi însă când domnul Păun îl înjură și se îndreptă, așa cum au aflat deja cititorii grăbiți (dar și cei răbdători, sau mai ales ei), spre stația de autobuz. Făcu însă un mic ocol, despre care am spus mai sus că mai jos voi spune mai multe: acum a venit momentul. Făcu acel mic ocol pentru a da curs ideii pe care și-o luase odată cu cheia.
Este util, la momentul acesta al scrierii, să analizăm ce anume îl determinase pe Cezar să abandoneze căldura duminicală a căminului său și să iasă, pe o vreme ca aceea, în mare grabă, protejat de carcasa invincibilă, sau care, cel puțin, îi oferea senzația de invincibilitate, a propriei sale idei. Într-atât era de mulțumit de acea idee încât aproape că zâmbi (surprinzător și chiar, aș îndrăzni să spun, șocant, în condițiile în care nu mai zâmbise de mai bine de jumătate de an) deși e adevărat că mișcarea colțului stâng al gurii sale drepte, perfecte sub mustața negricioasă, cu inobservabile reflexe roșiatice, putea fi interpretat mai mult ca o grimasă, o mișcare involuntară, ca aceea a unui cal ce nu mai suportă muștele care îl mușcă și își mișcă mușchii superficiali, de la brahiocefalic până la bicepsul femural, pentru a scăpa, cel puțin pentru câteva secunde, de insistența lor agasantă. Dar înainte de a vă împărtăși ideea lui Cezar, este în egală măsură, sau poate chiar mai important, întrucât de acest ultim fapt se leagă și ideea, să relatez (de fapt, voi aplica metoda impresioniștilor, care ar trebui să fie mai rapidă, deși nu neapărat mai eficientă, însă voi face uz de ea pentru a nu mai prelungi atât suspansul – să-mi fie cu iertare, dar chiar nu îmi trecuse prin cap mai înainte!) situația lui în acel moment deloc ușor al vieții sale, surprinzătoare și pentru el însuși, situația, nu viața, deși nici viața nu îi era mai puțin surprinzătoare, dar în sensul negativ de apăsătoare și îngrijorătoare, o rană deschisă în adâncul inimii sale și care nu se mai putea vindeca oricât de mult ar fi sperat.
Cezar lucra într-o tipografie. Locuia într-o garsonieră, la câțiva pași de locul de muncă. Avea liber joia și duminica. Acum locuia singur. Înainte să locuiască singur, locuia cu tatăl său. Mama sa nu murise, pur și simplu murise pentru el. Nu o cunoscuse niciodată. Fusese adoptat. La trei ani. De către tatăl său și o concubină a acestuia, de care se despărțise după un an. Nici tatăl său nu era, deci, tatăl său, tocmai din această cauză era mai mult decât un tată. Fusese. Se îmbolnăvise. Era internat. Nu îl putea putea vizita decât joia și duminica. Joia, programul de vizite era extrem de scurt: abia apuca să îi vorbească. Duminica, puteau petrece chiar și șapte-opt ore împreună.
Astăzi era ziua tatălui său, se gândi Cezar. Căzuse la fix, într-o zi de duminică. Bine că își încercuise data cu roșu în calendarul din bucătărie, altfel cu siguranță ar fi uitat. O urmă de dezamăgire îi apăru pe chip. Lăsă ochii în pământ și clătină din cap în semn de negație. Voia să nege poate evidența, realitatea, concretul. Brusc, un gând supărător îi apăru în minte: tatăl său se schimbase. Acest gând aduse cu sine și întrebarea, inevitabilă și la fel de supărătoare: ce anume provocase această schimbare?
Cu numai jumătate de an înainte, era obișnuit să-și vadă tatăl conversând cu alți domni la fel de respectabili despre filosofie, literatură sau istorie. Erau toți pensionari, toți îngreunați nu doar de anii care se lăsaseră peste ei, ci de însăși povara cunoașterii. Arseni Enbuch fusese profesor de istorie timp de patruzeci de ani. Își dăduse doctoratul susținând o teză despre Napoleon, ulterior publicată și unanim apreciată. De asemenea, mai publicase și un roman istoric plasat în epoca apusă a Imperiului Roman de Apus. Și acesta se bucurase de un oarecare succes. Serile de vară petrecute pe terasă alături de acești vechi prieteni, îl făceau pe tatăl său să nu simtă încă acea moleșeală caracterstică bătrâneții. Dezbaterile aprinse îi fuseseră întotdeauna pe plac, îi plăcea să fie contrazis și să răspundă provocărilor pe față și pe loc, neavând liniște până când nu îi era recunoscută, măcar parțial, dreptatea. Dinamic și înflăcărat, deseori se ridica de pe scaun în mijlocul unor astfel de discuții, scuzându-se, străbătea îngândurat apartamentul, căuta o carte în bibliotecă, o răsfoia pentru câteva minute, apoi se întorcea pe terasă ținând un deget în dreptul frazei pe care o căutase, citind-o rar, cu voce hotărâtă, fără să aștepte ca ceilalți să îi acorde atenția.
Într-o seară, fără ca nimic să anunțe această prăbușire a sa, nicio replică sau un gest diferit, a părăsit balconul ca de obicei, în mijlocul unei discuții aprinse. Doar că în loc să străbată holul întunecos până la biblioteca sa prețioasă, care ocupa o întreagă cameră în celălalt capăt al apartamentului, se dusese țintă la sertarul cu tacâmuri, scosese de acolo cel mai lung cuțit, ieșise cu el înapoi pe terasă și se aruncase asupra fostului coleg de facultate, Nicu Filocs, pe care îl cunoștea din anii studenției și care îi fusese alături în toate momentele cheie ale vieții sale, susținându-l cu păreri și îndrumări și încurajări, având tatăl său mereu nevoie de încurajări, din pricina caracterului schimbător: prefera să renunțe la un întreg proiect, pe care îl gândise și la care lucrase vreme îndelungată, la prima înfățișare a unui cât de mic impediment, în loc să-l ocolească sau să facă o concesie, având mereu în minte scopul principal. Ei bine, asupra acelui prieten apropiat se aruncase tatăl său, și nu se poate spune că cineva îi ghicise intenția, pentru că toți crezuseră inițial că glumește, că nu mai găsise niciun citat care să îl ajute în acea dispută, și că, pentru a-și recunoaște înfrângerea, hotărâse să facă un gest simbolic, cum ar fi acela de a-și tăia simbolic gâtul sau de a își împlânta simbolic cuțitul în inimă. Orbit de setea de a cresta ceva (sau pe cineva) cu vârful cuțitului, Arseni Enbuch se împiedicase de masa joasă cu cafelele și sărățelele și căzuse în mijlocul balconului, chiar înaintea lui Nicu. Cuțitul îl ținea încă strâns în pumnul mâinii drepte. Cum văzu picioarele prietenului înaintea sa, scoase un răcnet de luptă și îi împlântă vârful lamei în degetul mare. Satisfăcut, în timp ce Nicu urla ca din gură de șarpe, îi urlase și el înapoi:
Vive la France! Vive l’Empereur!
Apoi, începu să scuipe în jur, făcând gargară în fundul gâtului, până când balconul se umplu de o materie lipicioasă, spumoasă, cu bule străvezii, în care, ca într-un jacuzzi, hidromasajul era asigurat de lama cuțitului, înviorând circulația sângelui.
Astăzi era ziua tatălui său, se gândi Cezar. Căzuse la fix, într-o zi de duminică. Bine că își încercuise data cu roșu în calendarul din bucătărie, altfel cu siguranță ar fi uitat!
Înainte de lua autobuzul, Cezar făcu un mic ocol. Tortul și lumânările fuseseră comandate cu o săptămână înainte. Șaptezeci și unu de ani. Se gândea să inverseze ordinea lumânărilor, poate așa îl va face și pe tatăl său să râdă. Nici nu mai știa de când nu îl mai văzuse râzând. De fiecare dată când îl vizita era absorbit de gânduri, îi vorbea despre amenințarea țarului, despre tronul vacant al Spaniei, despre arta din Italia și un anume Nelson, care îi șterpelise Africa.
Tu ce cauți aici?
Păi am venit să văd ce mai faci.
Nu trebuia, sunt bine!
Dar ești închis, doctorul a spus că îți vor da drumul abia ce vei prezenta semne de recuperare. Dar trebuie să vrei și tu să colaborezi.
Doctorul e rus?
Nu e rus.
E francez?
Nu e nici francez.
Dar tu cine ești?
Cezar. Sunt Cezar, tată.
Ești pe dracu să te ia! Eu sunt singurul cezar al Europei.
Iar începi. Ești profesor de istorie, cel mult scriitor, iar acum pensionar.
După ce voi cuceri Rusia, o să mă recunoască și în Asia.
Care Asie domnule? Uite-ți aici poza pe cartea pe care ai scris-o. Îți amintești cât te-ai chinuit?
Îl voi lăsa în urmă și pe Alexandru. Franceza va fi limbă internațională! Niponii ne vor întâmpina cu plocoane.
Din autobuz, orașul părea infinit. Grupuri satisfăcute de persoane ieșeau din buticurile înșirate de-a lungul bulevardului, cerșetorii își clădeau cartoanele unele peste altele, peste care clădeau păturile, peste care aruncau pernele, peste care așezau câinii. Râul Brodolanovski, era plin de caiace, un vaporaș albastru transporta turiștii care voiau să admire orașul, frunzele tomnatice încă nu se descompuseseră și zăceau inerte, cafenii, pătând verdele scund al ierbii de pe maluri. Ospiciul se înălța maiestuos, ca o mare operă de artă, orbind cu albul său imaculat trecătorii.
În momentul în care Cezar fu condus în salonul în care de obicei bolnavii pierdeau timpul jucând cărți, citind ziare, colorând, uitându-se la televizor, măsurând sala cu pasul, zgâindu-se pe geam, legănându-se, mormăind cuvinte neînțelese, scărpinându-se, bătând din picioare, pocnindu-și degetele, dându-și ochii peste cap, îi fu dat să vadă poate cea mai umilitoare scenă, cea mai dureroasă, întrucât toate speranțele că tatăl său își va recăpăta identitatea i se frânseră, deodată, se împrăștiară precum fragmentele unui geam spart, pe care ești nevoit să calci apoi, rănindu-ți tălpile. Arseni Enbuch se afla în picioare, în capul unei mese rotunde, evidențiindu-se în lumina uneia dintre ferestre. Alături de el, alți bărbați îmbrăcați în pijamale, cu expresie gravă, șușotind, indicând înspre ziarul deschis de pe masă. Urmăreau cu toții un bolnav ce se plimba prin sală, gesticulând, care însă nu vorbea, deși buzele i se mișcau într-o stranie bolboroseală, de parcă ar fi rumegat. Văzu că bărbații din jurul tatălui său îi spuneau ceva la ureche, rând pe rând, fiecare, niciunul nu se dădea înapoi, ba chiar se împingeau între ei și se loveau cu coatele, pentru a ajunge mai aproape. Apoi îl văzu pe Arseni ridicând degetul arătător, încruntat, indicând bolnavul cu pricina. Toți ceilalți începură să țopăie în jurul său. Un domn chel, cu părul în dezordine, îngenunche înaintea profesorului. Alții începură să se frece cu fruntea de mâinile sale. Arseni răcni din toți rărunchii:
Cristosul mă-tii de trădător!
Atunci se precipitară înăuntru doi dintre asistenți. Aveau o cabină în holul dinaintea salonului, de unde supravegheau cu atenție tot ce se întâmpla înăuntru. Îl ridicară pe plimbărețul misterios și dispărură cu el în spatele unei uși cu gratii de fier. Apoi se întoarseră cu întăriri. Cinci asistenți în salopete albe îi ridicară rând pe rând pe consilierii lui Arseni. Pe unii îi lăsară în salon, așezându-i la distanță unul de celălalt, pe alții îi transportară în spatele ușii cu gratii, în ciuda protestelor lor hotărâte.
Cezar se așeză la masă înaintea lui Napoleon. Desfăcu tortul. Împlântă lumânările. Le aprinse. Cântă La mulți ani. Lacrimile, curgându-i șiroaie de-a lungul obrajilor, stinseră lumânările.
Mai tragic în povestea asta este însă faptul că, seara, atunci când Cezar se întoarse acasă, trebui să aprindă lumina.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/