DO, DO UN NO
NA CATA NAI I NO
… șoptit își cântă sieși într-un ritm melancolic. În ea se întinde o încercare precum amintirea unor alte timpuri și vieți, de acolo de unde sufletul ei s-a născut.
E aproape trecut de ora trei dimineața și stelele nu se văd. Ea închide ochii și vede oceanul nesfârșit al luminițelor din spatele perdelelor pleoapelor, în miezul celulelor cu conuri și bastonașe sclipind tot universul întregului ei. Undeva, în adâncul glandei pineale e o lumină fără de astâmpăr. Joacă vie și e mereu nesătulă. Se cere ceva și se caută nesățios după un ceva mult mai mult. „Cine sunt și ce înseamnă cântecul ăsta?”. Revin, ca durerea palpitândă de cap, aceleași două versuri într-un model perpetuu.
Rămâne să fie liniștea dintre repetări. Ea crede că adoarme. Starea de veghe e trecută, ființa a ajuns demult în lumea visului. Se afundă și simte cum nu mai are greutate trupul ei. E cât un gând. A rămas fulguind în eternul ei paradis de imagini cuprinse în negura acelor plămădiri sinaptice. Vede un infinit șirag de sunete grele ce se desprind din acea noapte din capul ei. Fiecărei note îi vede forma. Culori și linii de contrapunct se separă din legea lor. De-acolo din miile de stele stau ca jucării niște litere, ondulări de creion în diverse aglomerări de însemne. Amalgamul tuturor scrierilor cunoscute și contopirea lor în alcătuirea unor tot pe atâtor altora.
DO DO UN NO NA CATA NAI I NO
NA CATA NAI I NO NA CATA NA I NO
” Ce înseamă? „.
Ea se ridică din vis. Se uită la ceas. A trecut exact jumătate de oră. Atât a dormit. În lungul oaselor, se întoarce într-o parte în pat și ia pixul de sub perna lui de lângă fereastră, și dă cu piciorul pe sub plapumă după carnețelul de notițe. Îl trage înspre ea cu degetele de la picioare căci mâna e încă amorțită de la deconectarea de la a visa sau de la a viita, cum îi place ei să zică în jocul cuvintelor noi și gravează mai degrabă decât să scrie, niște absurde mâzgăleli ce ei îi dau tot repetându-le obsesiv, în ritmul știut de o singură minte, chemarea la un somn mai lung, mai gol și mai plin în același timp.
Paradoxul e înspre dimineață.
Rămâne plăcerea unui cântec scris…
Un moment (bine) surprins în câteva cuvinte. În forma asta, pare schița a ceva sau, dacă nu era scris din perspectiva povestitorului, un fragment de jurnal. Aș zice să mai scapi din cantitatea de „ea„ și „ei”, deoarece poate deveni deranjant (exemplu: „Ea închide ochii și vede oceanul nesfârșit al luminițelor din spatele perdelelor pleoapelor ei, în miezul celulelor cu conuri și bastonașe sclipind tot universul întregului ei.”).
„alcătuirea unor tot pe atâtor altora” – aici ar merge reformulat
:) da, am mai facut greseala cu repetitia de pronume personal. Probabil ca denota o urma de egotism. Multumesc pt citire!