Pescuitul la… bombă

Eram deja plictisit şi rodeam un fir de iarbă că să-mi omor timpul. Împreună cu doi amici mă aflăm pe Afumaţi 5, la o aruncătură de băţ de Bucureşti şi aşteptam încă să vedem primul peşte. Ca noi, majoritatea pescarilor aflaţi în acea sâmbătă acolo nu prea-şi băgaseră juvelnicele la apă. Se încercaseră tot felul de meniuri, care mai de care mai sofisticate, pentru a atrage clientul dar acesta refuza să răspundă apelului olfactiv împrăştiat în apă de nada aruncată din abundenţă sau poate tocmai din cauza atâtor miazme i se aplecase şi dormita la umbră răgăliei.
Soarele era deja cocoţat pe o poziţie din care începuse să ne cam încingă creierii şi căutam din priviri un loc unde să înfigem umbrela. Dar lenea era încă stăpână şi ne împiedica să ne mişcăm mai ales că uitând, că de obicei, să-i înfigem coadă metalică în pământul umed la venire, acum trebuia să ne luptăm s-o plantăm într-un fel de beton armat. Şi asta revenea celui mai puternic, Mihai care bătea suta de kile iar noi, mai inteligenţi, ne limitam să dăm indicaţii… Unde o bagi mai animalule, nu vezi că ai piatră dedesubt?… Dacă ai avea şi creierul cât ai curul nu ai bate direct pe metal că-i îndoi marginea şi nu mai intră jumatea ailaltă, bivole… Ţine-o cu copita nu vezi că se mişcă?… Şi sub aceste auspicii Mihăiţă reuşea, într-un târziu, s-o înfigă preţ de-un lat de palmă şi rezista până la prima pală de vânt. Atunci ne apucam să-i invocăm toţi înaintaşii până aproape de Decebal, Viorel se ocupa de partea feminină iar eu, mai în vârstă, mă nărăveam şi la apucături neortodoxe cu strămoşii de sex masculin. După ce ne răspundea conştiincios şi pe îndelete, întâi la fiecare în parte şi apoi la amândoi odată, de ne şi miram de unde atâta „cultură” reuşea, cu chiu cu vai, să înfigă obiectul mai acătării. Apoi ne buluceam sub umbrelă şi-l împingeam afară pe motiv că e cât noi doi la un loc şi ocupă tot spaţiul protejat şi dacă vrea să mai slabeasacă să stea la soare că-i face bine. Pleca mormăind aşezându-se la lansete şi-şi punea un prosop în cap.
Locurile disponibile erau cam ocupate şi noii veniţi trebuiau să bată aproape tot malul că să apuce să-şi încerce şansele. Pe ici pe colo fumurile iscate din grătarele ce se-ncingeau împraştiau mirosuri greu de suportat, mai ales pentru nările flamande ale prietenului nostru care dădea deja semne de nelinişte. Din stânga se auzeau melodii populare dar la un volum ce-ţi dădea impresia că Ansamblul Ciocârlia are concert live pe baltă, câte un pescar mai comunica cu un coleg de vis-a-vis de se auzea până în şosea, mai ţipa câte o mămică la copilul neastâmpărat, mai apărea un dulău de companie care făcea ravagii printre cutiile cu momeli şi noi ţipam la Mihai să strângă viermii şi ramele ce încercau să evadeze, era ca la nuntă.
Apoi am zărit minunea, o fiică a Evei întindea un pled nu departe de umbrelă şi privirile noastre au devenit foarte interesate, fluxul de informaţii  crescând simţitor către centrii văzului care transmiteau către nervii optici comenzi cu ţinte precise. Pupilele noastre „măturau obiectivul” insistând asupra zonelor erogene pe care costumul de baie le dezvelea destul de generos. Acum putea să tragă şi Moby Dick că Mihai nu ne-ar mai fi putut zmulge din reverie.
În această atmoseferă tensionată a apărut un nene ce-şi târa un rucsac şi o husă cu scule, cam răvăşit de căldură şi ne-a rugat să-l primim în dreapta noastră, unde stuful avea o „poartă” pe care Viorel o ocupase cu o vargă că să-l încerce şi la mal. Noi deja sătui de pescuit l-am invitat să ocupe locul şi apoi ne-am reluat activitatea principală. Mihai, care ne observase „strategia” a început să ne ofere picături de ochi, ochelari, binoclu şi alte ustensile, noi l-am gratulat cu tot felul de vorbe de duh pe care hârtia nu le poate suporta. Într-un moment în care ne mai mişcam în aşa fel încât să mascăm transformările survenite după ce hormonii au început să ne vâjâie în urechi, am observat cu coadă ochiului pe vecinul cum se repede la lanseta pe care abia o aruncase şi înţeapă hotărât. Am rămas cu ochii la el din curiozitate să observ ce şoşon sau aragaz a agăţat. Şi şoşonul, ajuns deja la buza stufului, a început să se zbată de Mihăiţă era să cadă de pe scaun de emoţie de cât îşi întinsese gâtul să vadă. Până şi domnişoara şi-a ridicat căpuşorul şi ce ne durea pe noi mai tare, cu tot cu bust făcându-ne încă o clipă fericiţi, după care ne-am întors şi noi către captură. Un ciortan auriu intra în juvelnicul vecinului.
Imediat am transmis paznicului nostru de lansete să urmăreasacă intrusul şi să afle cu ce dă că altfel îl înecăm şi-l îngropăm la piciorele frumoasei sau ca să-i facem ultimul hatâr, între. Ne făceam că plouă ca şi cum nici nu am fi observat că vecinul a scos ceva din apă, adică să creadă inamicul că de baboi d-ăştia suntem sătui, noi aşteptând ceva serios. În sfârşit iscoada noastră supraponderală vine şi cu o faţă ce exprimă consternarea, ne spune… Bă, nu dă cu nimic… Eşti tâmpit, s-a interesat Viorel, cum nu dă cu nimic?… Da mă boule, are doar arcul dar fără nici un cârlig… Eşti cretin, constat şi eu, mai uite-te o dată, vită!
A urmat a doua înţepătură şi de data asta un caras răsărit, doi la kil, ne face să ne înfrânăm eroic impulsurile sexuale şi să-i arătm prietenului pumnii care îl aşteaptau dacă nu vine cu informaţii certe. De data asta până şi noi am văzut că peştele atârna într-o poziţie nefirească, stand curbat. L-am lăsat pe Mihai să observe în linişte mai ales că-şi trăsese scaunul, ca din întâmplare, mai aproape de vecinul norocos de acum părea că păzeşte stuful că oricum lansetele noastre erau deja la vreo doi metri şi ceva în stânga lui. Se aplecase spre dreapta, chipurile să se scarpine, mai avea puţin şi cădea peste bietul pescar concentrat să-şi încarce forfacul. În sfârşit a revenit dar la fel de incoerent în explicaţii, nu dădea cu nimic, avea doar arcul. Noi am început să privim spre şosea să vedem dacă nu trece vreo salvare, convinşi fiind că soarele i-a răpus raţiunea şi acum are primele crize de demenţă.
Până la urmă Viorel n-a mai suportat incertitudinea şi s-a dus direct la nene să-l întrebe cu ce dă. Eu l-am lăsat să-şi piardă onoarea şi să se coboare la acest gest, că dacă nu o făcea el mă ducem eu. Am văzut că au început o conversaţie, au aprins câte-o ţigare şi Viorel ne-a făcut semn să venim. Nenea era dispus să ne arate, recunoscător că i-am cedat locul şi chiar să ne explice amanunte. Învăţase pe o baltă de prin Călăraşi de la altul. A scos dintr-o pungă un forfac cu un arc ţuguiat ce avea deasupra un nod din care porneau patru cârlige. Acestea atârnau cam până la jumatea arcului care se umplea cu mămăligă. Cârligele se înfigeau în mămăligă cu vârfurile în afară spre cele patru puncte cardinale şi asta era… „bomba”.
I-am mulţumit frumos şi am încercat chiar atunci, la botul calului, să executăm una rudimentară. Grasul, care era mai „practic” deşi avea nişte cârnaţi de degete, a încropit una care aducea în mare cu modelul şi am aruncat-o de control. Stăteam toţi trei cu ochii la bambină şi aşteptam înfriguraţi rezultatul. A tremurat un pic, s-a ridicat până la jumatea cursei, a coborât la loc şi cu o mişcare fulgerătoare s-a lipit de varagă. Trage umflatule… am mai apucat să exclam şi prima victimă a noii capcane se zbătea pe mal.
——————————————————————

P.S. – Ţin să subliniez că metoda amintită este socotită braconaj şi conform principiului foarte confortabil „să faci ce zice popa”… vă sfătuiesc ca la o partidă reală de pescuit, să nu o folosiţi. Întâmplarea povestită are darul (măcar asta se vrea) doar de a descreţi un pic frunţile „arse de soare” şi nu numai, nicidecum de a prezenta un model de urmat.

George Tandafirescu

M-am nascut fara sa ma intrebe nimeni daca vreu si din nenorocire n-o sa ma intrebe nimeni nici cand vreau sa mor.