Drosophila Melanogaster, musculița de oțet, se trezi, se îmbrăcă, se dezbrăcă, se privi în oglindă, se bărbierise, luă aparatul de bărbierit, își bărbieri un obraz, apoi pe celălalt, apoi pe primul, se culcă, se trezi. Se imbrăcă, ieși afară, privi cerul. Soarele era exact la locul lui, norul era exact la locul lui. Picura, era incă uscat, dar picăturile erau acolo, deasupra, „copiii noștri vor muri înecati” – gândi ea, dar se îngrăsă imediat și hainele îi plesneau la încheieturi și gulerul o gâtuia în zbor. Îl desfăcu, scăpă de el, gulerul începu să cadă.
Obosi, își reveni, obosi iar și iar și iar. Se opri, începu să rememoreze prezentul plin de amintiri plăcute, neplăcute și care se pierdeau câte puțin în negura momentului. Ar fi vrut să-și amintească o poveste de demult, dar Universul ei cauzal nu era determinat numai de viteza luminii ci mai ales de timpul pe care îl avea la dispoziție. Câte poți vedea, auzi, ști în timpul scurt pe care îl ai la dispoziție? La ce pula mea e bun infinitul dacă ușa către el iți este închisă în nas?
Prezentul era atât de scurt și mic încât nu avea destulă energie să se transforme în trecut. Ca un salt al somonului în șuvoiul unei cascade prea înalte și care din acest motiv nu va fute niciodata, in vecii vecilor. Drosophila Melanogaster – un nume mai lung decat destinul ei. Al lui, de fapt, deoarece nu era femelă, era un domn. Era îmbrăcat într-un costum nou, vechi, demodat, trendy și din ce în ce mai strâmt.
Nu cunoscuse înca prima dragoste, doar în vis, însa deja se simțea incapabil să mai iubească o dată. Fusese prea mare, prea frumoasă, prea peste fire iubirea lui din vis – și asta l-a făcut incapabil să mai poata iubi. „Ai răbdare”, i-a spus mecanicul-poet, „dragostea vine acum imediat odată și odată, numai să ai răbdare să o aștepți și să crezi în ea”. Cât să mai aștepte? Viitorul nu e luminos, nici sumbru nu este, ci pur și simplu nu va exista deoarece prezentul nu numai în trecut, dar nici în viitor nu avea vlagă să se transforme.
Nu cumva el, prezentul, este dumnezeu? Nu cumva restul e doar interpretarea lui sau imaginarea lui? Nu cumva prezentul este tot ce contează de fapt și restul este o cronică a glorioasei fapte prezente? O fotografie nu este cumva o imagine a prezentului și care refuză ulterior să arate adevăratul obiect ci doar un cadavru fără nicio legătură cu prezentul real? Ce sens are să-mi spui acum despre ieri cand de fapt acum e ce este acum? Ce este acum? Privește-te pe tine, acum. Acum! Ce legătură are acest acum cu ce-ți arăt eu de ieri, de alaltăieri? Îți curge prin vine un anumit sânge, respiri un anumit aer. Ești. Exiști. Acum. Ți se pare că știi deja, că te-ai prins despre ce e vorba? Nu, deoarece acum e altceva, cu totul altceva. Deja lume a murit, cascade au curs, violuri au încetat, violuri au început, flori au fost rupte, mii și miliarde de fenomene au depăsit punctul fără întoarcere. Acum 1 minut se mai putea face ceva. Acum nu se mai poate face nimic. Și apoi iarăși, altceva. Și iar altceva. Dumnezeu nu stă sa piarda vremea în trecut și nici nu inexista în viitor.
Aceste gânduri inșirate atât de greoi și haotic au trecut prin mintea Drosophilei în exact o clipă sub forma unui sentiment, a unei senzații pe care i-a indus-o simplul albastru al cerului. Durează mult și este extrem de imprecisă traducerea unei stări de o clipa.
Iată însă că în acest prezent etern se petrecu ceva care era altceva. Lângă Drosophila Melanogaster apăru o altă Drosophila Melanogaster. What the fuck, man! Era o femelă frumoasă, perfectă, de care personajul nostru se îndrăgosti pe loc. Era dragostea pe care mecanicul-poet i-o prezisese (era mecanic-poet deoarece trăia într-o lume cu mecanisme fixe, fără „piese în mișcare” adică. Roți încremenite, curele de transmisie pe care își țesuseră păianjenii plasa și motoare cu explozie care tocmai începeau să bubuie dar care încă lâncezeau tăcute în plin avânt).
Femela se apropie de el, însă ceva nu mai era ca la început. Privirile lor deja se ocoleau, discuțiile lor aveau o rezervă de tăcere grea. Ea se mai îngrășase între timp și avea riduri perfecte, proaspete, și era din păcate moartă. O plânse din inimă, nu-și mai amintea bine cum arăta, dar ceva îi sfâșia pieptul la gândul ei, al iubirii lui pierdute.
De ce numai cele îndepărtate de noi rămân mereu la fel, de ce tot ce ne este apropiat se schimbă atât de repede?
Soarele și norul sunt la locul lor, deasupra capului are o picătură de ploaie imobilă în care își vede chipul – din ce în ce mai mare, din ce în ce mai trist, mai îmbătrânit, din ce în ce mai asemănător lui tata.
Timpul? Muie timpului. Suntem protejați acum. El își agită tentaculele de acolo, de după paravanul impenetrabil care ne separă de trecut și de viitor, dar nu poate ajunge la noi. Cât timp avem prezentul alături, nimic nu ni se poate întâmpla.
Drosophila Melanogaster se trezi adormind, adormi și iarăși se trezi visând, nu visa, era aievea, sau visa – oricum, se bărbieri pe un obraz în timp ce pe celălalt îi creștea o barbă deasă în timp ce femeia lui îl iubea dar murise și avea să se îndrăgostească de ea cândva când o sa apară – daca va apărea vreodata.
Picătura de deasupra capului era rece, își trase o căciulă pe creștet să nu racească și continuă să scrie.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com