Oricare persoană ar fi avut toate motivele să se înfierbânte. Nu şi Camelia! Fire cerebrală, a considerat că trebuie să analizeze la rece situaţia existentă. Firește că inițial a fost descumpănită: ”Am priceput că un necaz nu vine niciodată singur, dar Doamne ce ți-a cășunat taman pe noi? Ce să-i spun Ancuței? Cum s-o anunț că amân excursia? Am sperat să vină și Ion cu noi, l-am informat despre călătorie, dar nu mi-a dat un răspuns concret: nici da, nici ba. Of, de ce n-am insistat? L-am înțeles că este într-o pasă proastă, dar nu-s eu vinovată că s-au vândut pescadoarele și l-au pensionat…”
Ion – fostul “lupul de mare” lăsat la vatră, pe uscat, devenise în ultimul timp un “lup cenuşiu, însingurat”. Nu-și găsea liniștea. Ascuns între patru pereți își măcina gândurile: De ce? De ce?… iar, la final, aceleași întrebări rămâneau uium: De ce? De ce?… contrar principiului: ”În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă” fiindcă nu exista nici o transformare; intrau ”deceuri” – ieșeau ”deceuri”… Camelia s-a bucurat când în pragul casei au sosit doi foşti colegi cu Ion în marina comercială. Însoţiţi de neveste şi copii, ei au reuşit să penetreze zidul cu care acesta se înconjurase. Atunci, în preajma lor, Ion redevenise exuberantul tânăr, animând atmosfera cu glume spumoase. Şi casa lor întinerise subit: râdea, cânta, dansa… Nu-i venea a crede, însă, după ce au plecat membri ”haitei”, el s-a retras în ”bârlogul” lui să-și lingă din nou rănile pricinuite de pensionarea forțată și să pornească moara. Ea, fire pragmatică, temperament coleric, a căutat soluții. Ar fi vrut să se întoarcă la activităţile proprii, dornică de-a păşi pe treptele carierei, cât mai sus, dar nici pe omul ei nu-l putea lăsa de izbeliște și a luat hotărârea: ”După audit și obținerea certificatului pentru multinațională, cu fruntea sus, îmi depun demisia, iar împreună cu Ion vom deschide firma noastră. Bine că Ancuța e fericită. Se mărită! Doamne-ajută!”
La acea vreme, nici nu gândea că destinul va modifica scenariul Ancăi, iar noua lui recuzită le va invada teritoriu, devastându-l.
Pe Anca o crescuse mai mult singură, ajutată uneori de Buni-mama ei, străduindu-se să-i insufle spiritul său de luptătoare. O ocrotise fără să devină însă o mamă cloşcă şi era mândră de rezultat; fata absolvise cu brio doctoratul. Muncitoare, perseverentă, avea toate atuurile pentru o carieră universitară, un zbor înalt, rotund. Nemernicul ăla i l-a frânt. După o prietenie de ani de zile, în sfârşit, se hotărâse data cununiei. Cererea în căsătorie în prezenţa lor şi a viitorilor cuscri, inelul de logodnă, cumpărarea casei din împrumutul de la bancă, reprezentau o chezăşie fermă. Anca plana fericită, vorbea de planurile de viitor, cum o să-şi aranjeze livingul, dormitoarele, bucătăria, grădina, iar el-nehotărâtul, în ultimul moment, s-a eschivat pe motiv că ”nu-i pregătit să facă pasul… încă!” Anca era în al nouălea cer, iar el încă nu învățase să facă primul pas. Din zbor ascendent, fata a trecut în picaj. Îi înţelegea perfect starea, răbufnirile, îi lăcrima sufletul când o vedea că se închide ermetic în ea sau în camera ei şi-o auzea plângându-şi nefericirea, dar cum s-o ajute? Cum să-i oblojească aripile? Cum? Cum?… I-a venit ideea escapadei în Antalia și Anca a acceptat.
După primul moment de impas, datorat veștii primite prin telefon, Camelia a cugetat să urmeze trei pași succesivi; ”Sun să comand un taxi. O iau şi pe Anca. Voi rezolva problema rapid şi eficient, la fața locului!”
Pentru acea zi, se anunțase cod roșu – caniculă. La amiază, cuptorul avea să fie încins la maximum. Ieșind pe alee, Camelia constată că procesul coacerii era avansat. Aerul începuse să fie irespirabil, căldura juca în ape, apoi se transforma în valuri care se năpusteau asupra urbei. ”În curând, atmosfera va avea o consistență vâscoasă și o să se prelingă alene pe străzi năclăindu-le. Cu toții ne vom deplasa cu încetinitorul, ca niște babe cu chip lutos, iar când se va instala starea de inconfort termic vom trece în imponderabilitate colcăind în nădușelă, deci pe cai!” – se încurajă singură și-o strigă pe Anca să se grăbească.
La finalul cursei a plătit șoferul și cu pași grăbiți s-a îndreptat spre Urgențe. Aici i s-a indicat unde trebuia să ajungă. Liftul era defect și-a urcat pe jos. La ultimul etaj, blocaj în trafic! ”Doar n-o să mă înnec la mal…”- își zise și a încercat clanţa de mai multe ori. Obstacolul nu ceda. ”Cum să intru?” Nu exista sonerie, doar un aparat de citit carduri, iar ea nu avea card acces, aşa că a ciocănit, o dată, încă o dată şi a repetat până când uşa s-a deschis. Pe femeia în alb a luat-o direct în primire:
– De la Informații, mi s-a comunicat că soţul meu este în această secţie. Acum, vreau, să-l văd!
De obicei, halatul impune o anumită atitudine vizitatorilor, chiar dacă ocupaţia purtătorului e insignifiantă. Culmea este că cei mărunţi fac legea pe holurile spitalelor şi vrând-nevrând, oamenii devin o masă tolerantă, umil-rugătoare, cu mici atenţii pentru serviciile solicitate. Nu era cazul Cameliei! Fire hotărâtă, accentuase cele două cuvinte: acum şi vreau!
Luat prin surprindere, cadrul medical s-a executat şcolăreşte, răspunzând rapid şi cu amabilitate:
– Desigur, doamnă! Dar va rog să aşteptaţi să iasă ceilalţi doi vizitatori. Nu ne permite Regulamentul, cred că înţelegeţi. Până atunci, mă interesez dacă are lucruri personale şi vi le aduc. Cum spuneaţi că-l cheamă?
– Ion Ciocan!
Infirmiera a sosit nesperat de repede şi i-a predat borseta soțului și a informat-o că o să semneze pentru primire la asistentă, iar celelalte: hainele şi pantofii sunt depozitate la magazia de la parter şi le poate ridica pe baza unui buletin.
Prinsă în gânduri şi demersuri, Camelia uitase de fată. Când s-a întors, abia atunci a zărit-o. ”Are firea lui Ion, mânca-o-ar mama!” Răbdătoare, tăcută, Anca aştepta. A luat-o de după mijloc, într-o îmbrăţişare ocrotitoare şi i-a zâmbind încurajator. A îndemnat-o să se aşeze, alături de ea. A deschis borseta şi a luat la cercetat ceea ce primise. Mai întâi, portofelul. A dat deoparte actele și-a numărat banii. Era o sumă importantă. S-a mirat: “Cum de nu dispăruseră şi de ce i-a scos Ion?” Printre acte a găsit şi un blocnotes. Primul punct – blocare card!… “A! înseamă că şi-a piedut cardul” – a gândit ea, iar la al doilea punct – rezervare online bilet avion, mintea a dus-o spre ideea că Ion voia să le facă o surpriză, să vină după ele, în Turcia. ”Eiii… Băiat bun, Ion!” și a privit instantaneu ușa. ”Nici o mişcare!”- a constatat și a luat la butonat telefonul soţului. Exista un singur apel efectuat, cu o zi înainte, către o persoană pe nume Bobo. A deschis mesageria şi a rămas perplexă de mulţimea mesajelor, toate emoticoane – smiley, fără nici un cuvânt edificator şi toate trimise recent, de aceeaşi persoană – Bobo. Gândurile i-au luat-o razna, dar după câteva secunde, s-au grupat şi au început să alerge din ce în ce mai repede spre ţinta finală – logica. Anca i-a citit frământarea şi abia îndrăznind a întrebat-o:
– Tati, crezi că este bine? Noi, ce-o să facem?
– Linişteşte-te! Trebuie să avem răbdare. Tata este sub supraveghere medicală şi în curând doctorul o să ne spună situaţia. Apropo, l-ai auzit vreodată vorbind cu cineva şi adresându-i-se cu apelativul, Bobo?
– Nu, mami.
– Bine, o să mă lămuresc! – zise Camelia şi formă numărul.
Telefonul sună prelung, de mai multe ori. “La naiba, o să-mi răspundă căsuţa vocală.” Când era pe punctul să-l închidă, i s-a prăvălit în suflet o cascadă de cuvinte în engleză şi română:
– Johny-honey, sunt fericită! Eşti ok? Ţi-ai luat bilet? Când soseşti?… I love you!… Honey?
Altă femeie s-ar fi pierdut, dar răspunsul doamnei Ciocan a căzut prompt, fără drept de apel, ca un verdict irevocabil:
– Sorry, sweetie! “Honey” este la Reanimare. Booty call is over! Bye, bye!
***
Notă:
Booty call = întâlnire (aranjată telefonic) cu scopul de a întreţine relaţii sexuale fără implicare emoţională (pentru a scăpa de stres sau de plictiseală)
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com