Cabinetul Specialistului

“[…] deschiseră în pripă ușa de la intrare,
dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou;
probabil că o lăsaseră deschisă, așa cum
se întâmpla de obicei în casele unde
s-a abătut o mare nenorocire.”

Metamorfoza – Kafka,
citat selecționat după redactarea textului

Mierla se agăță de o crenguță de păducel înzăpezită. O multitudine de bobițe roșiatice se-mprăștiară în albul ce domnește pretutindeni, ca mici insecte sferice, repezite, când migratoarea solitară își luă precipitat zborul către oriunde.
Nu era decât Septembrie, parcă, dar de fiecare dată când intra în cabinet îl apucau iernile. Era un specialist foarte popular în domeniu, cu o charismă ce-l făcea de-a dreptul râvnit; a găsi loc pe lista sa de programări era unul dintre lucrurile ce se apropia de granița imposibilului. Ne rezervăm dreptul de a-i alege pe cei aleși – scria la intrare pe o plăcuță, dar literele erau așa de scorojite, încât nu puteai garanta că era pusă acolo de specialist sau de către oricine fusese cel ce îl precedase. Oricât de pretențios ar părea spus, te contacta el să-ți accepte întâlnirea când era cazul. Dacă era cazul. Mă rog, nu el în persoană, cel mai probabil secretara sa te suna și îți vorbea cu o voce atât de îmbietoare, încât ai fi ascultat orice ți-ar fi povestit, ore în șir, chiar și dacă îți citea prospectul medicamentelor pe care ți le prescria sau chiar dacă nu înțelegeai ori nu-ți aminteai, secunde mai apoi, o iotă din monologul ei. Un rol indubitabil în turul ăsta de magie vocală îl avea și fondul sonor ce-l distingeai la difuzorul receptorului și care fără a baga de seamă te fermeca . Chopin. Nocturne. Muzica se evada din cabinetul specialistului. O recunoștea ca pe-un suvenir cu efect pavlovian, pentru că la fiecare vizită, înainte de a se introduce pe ușa care rămânea sistematic întredeschisă ca și când cineva ar privi din umbră prin crăpătura ei, era inundat de muzica ce curgea din interior. Bizar era și faptul că odată intrat, pentru câteva fracțiuni de secundă avea impresia că percepea muzica mai intens în spatele său, de pe culoarul din al cărui pustiu luase concediu. Cu siguranță o găselniță Hi-Tech sau poate nu, cine știe; vibrația muzicală se prelingea pe tavan și pe pereții din penumbra culoarelor întortocheate pe care era nevoit să le parcurgă pentru a câștiga accesul în locul unde era așteptat. Una din curiozități era că nu exista o sală de așteptare, în pofida succesului pe care renumele său îl avea, te-ai fi așteptat să fie tixit de tot felul de mușterii ciudați, excentrici; nici secretariatul nu era de găsit, nu o văzuse niciodată pe secretara cu voce învăluitoare, căreia ar fi dorit să-i atribuie un chip. Dacă nu ar fi ascultat-o de atâtea ori, ar fi crezut că este doar una din vocile din capul său.
Câteodată era atât de debusolat din cauza contrastului dintre interiorul clădirii și exteriorul acesteia, încât după doar câțiva pași făcuți pe culoar avea senzația că nu mai știe cum a ajuns acolo sau nici de când se plimbă pe acele culoare luminate îndoielnic, dar care, curios lucru, îl calmau ca o călătorie inițiatică fără primejdii sau ca o levitație meditativă. Înțelege ceva dacă mai poți; logica și ale ei argumente erau pe un teren ce le anulau existența.
Chopin. Intrând în cabinet, te-ai fi așteptat să-i găsești pianul după ușă, aflat în prelungirea degetelor maestrului; într-atât de contrariat de claritatea sunetului, regreta că nu vedea pe nimeni lângă el pentru a-l întreba dacă aude același lucru, sau dacă muzica vine din interiorul său. Pe holurile reci, muzica era ca o chemare ce te răsplătea pe măsură ce te apropiai; un drog necesar. Volumul creștea treptat, și devenea incredibil de real, odată instalat în canapeaua fără spătar din cabinet. Era o experiență senzorială incredibilă, motiv în plus ce lăsa loc bănuielii că Specialistul deținea un sistem audio de ultimă generație. Deja pășind în interior, primul contact fizic îl aveai cu mocheta, care era de o calitate de nedescris. De aceea o voi descrie. Aveai impresia că te plimbi desculț într-un deșert de fulgi de pernă, sau pe o plajă de pudră dată prin răzătoarea fină; ce mai, erai cu totul transportat în altă lume, unde tălpile sunt răsfățate prin contract.
– Intră! spunea mereu după ce deja făcuseși câțiva pași stingher, oricât de mult ai fi fost familiarizat cu decorul și ori de câte ori ai fi fost venit la el.
Nu-și ridica privirea din hârtii pentru a te întâmpina, mereu scria ceva, concentrat, și gesticula din mână sper cel care sosise, cu un semn de rătăcită fluturare, de nu știai dacă sugera să intri sau să faci cale întoarsă. Ca un ritual, și impersonal ca și când ar fi vorbit pentru sine, următoarea replică era tot a sa pentru că deși erai pe cale să saluți, să faci o remarcă amuzantă, poate, sau de ce nu, un compliment pentru arhitectura din jur? rămâneai mut în primele minute. Uneori și după.
– Ia loc! era invariabil replica ce urma, firesc, și încă o dată erai pe cale să te așezi pe canapeaua fără spătar; asta dacă nu erai deja alungit, suit pe ea în picioare, în mâini, nu conta, Specialistul tot nu ridica ochii spre tine, de-ai fi crezut că nu-i pasă, dacă nu ai fi știut mai bine. Rabbit in the hole.
Văzu că încă nu se așezase, sau mai bine zis simți asta, așa că pentru prima oară își îndreptă bărbia, și îl scrută de sub ramele exagerat de groase ale ochelarilor. Un contact vizual, două irisuri într-un plan paralel, chiar și pentru câteva clipe, schimbă mai multă informație non-verbală decât putem rosti într-un timp înzecit. Mereu am fost fascinat de conexiunea realizată în timpul schimbului de priviri, în special între două persoane străine ce se intersectează întâmplător prima dată, ultima dată, sau chiar niciodată, imaginar. Paradoxal, timpul acela infim, cele două persoane au o senzație de familiaritate ce dispare cu primul cuvânt rostit, ca și când s-ar trezi dintr-o reverie.
– Luați… loc…, spuse pe un alt ton, mai personal, mai tainic, ca pe o făgăduință a tronului, nu sugestia confortului unui scaun de birou.
– Îmi place pianul, spuse stângaci, mai mult pentru a își auzi vocea, pentru a o trece dincolo de bariera gândurilor, de a o materializa.
Îi dădea o senzație de confort. Iar pauza dintre replici dădea o oarecare profunzime și celor mai banale cuvinte.
– Știu, răspunse fără ca inițial să continue, și-ncepu să facă un pic de ordine, dar cu gesturi haotice, între cele ce erau pe birou.
Ordine este mult spus, de fapt lua hârtiile la care scria și le băga într-un sertar, în timp ce din altul scotea altele noi. Ordine era puțin spus când priveai în jur, totul era așezat cu o precizie milimetrică, simetric, minimalist și deși ai zis că fiecare detaliu este calculat, decorul avea totuși o dimensiune abstractă, fiind greu să deosebești ce era artă și ce era utilitar.
– Știu, că îți place, mi-ai spus-o și acum vreo două dăți, parcă, spuse în încercarea de a strânge și mai mult conexiunea dintre ei, prin apelul făcut la trucul amintirilor trăite împreună mai deunăzi.
– E posibil, e probabil, nu-și mai amintea nici el cu exactitate, dar banalul informației era cu atât mai monoton cu cât pianul ținea de fundal discuțiilor de fiecare dată (câte dăți? două, cinci, era prima?…), iar referința la pian era ceva prea ușor de adus în discuție, și cu mari șanse de a fi fost menționat la un moment dat.
– Este rece aici, sau mi se pare mie?
Șirul întrebărilor déjà-vu pentru Specialist se înlănțuia, și deși asta se citea în ochii săi, interlocutorul său refuza să o facă, sau să recunoască ce vede în irisul cu detalii hipnotizante din jurul pupilelor sale.
– Vezi bine, avem o vară indiană; abia am pornit aerul condiționat, am fost lac de apă până să ajungi.
Dar cămașa sa era impecabil de curată, iar pielea nu-i părea a fi fost umezită pe nicăieri. Dar, pentru a-l liniști, îi indică lâna împăturită de pe taburetele de lângă canapea. Era acolo ca de fiecare dată când a intrat în cabinetul său, ca de fiecare dată când a spus că îi este frig, indiferent de anotimp.
O apucă și o cercetă între degete; îi rula firele fibroase și părea că descoperă pentru prima dată senzația ei pe corp, cu curiozitatea cuiva care nu mai văzuse o pătură din lână islandeză, deși parfumul său aproape că se impregnase în ea. Dar nu parfum din acela pe care îl găsești la magazin, în flacon frumos mirositor, din musc sau flori de vară, ci parfumul fricii. Parfumul care îți îngheață gândurile, corpul și mintea, deoarece îți trezește amintiri. Amintiri despre tine însuți.
– Da, mi-e mai bine, spuse dându-și lâna pe după umeri.
Depășirea senzației de frig fizic era cel mai probabil eclipsată de senzația de protecție pe care i-o conferea acea pătură, care până la urmă își justifica doar astfel prezența. Îmbrățișarea ei protectoare, cuibăreala ce-o oferea, îi depășea beneficiile termice, și era mult mai eficientă decât orice pastilă, al oricărui tratament medicamentos. Și oricât de slab luminată ar fi fost încăperea, senzația de împăcare cu sine, și confort înlocuia treptat de frisoanele. Pentru că frigul îi venea din întuneric. Pian grav.
– Am senzația că sunt urmărit, spuse brusc, schimbare de registru ce modifică total întreaga musculatură facială a Specialistului.
Era ca și când abia intrase în cameră, ca și când până acum fusese un lung preludiu de complezență, ca și cum ai recunoaște o minciună.
– Interesant, spuse aproape luat pe nepregătite, deși era singurul lucru pe care-l aștepta, dar poate nu voia să dezarmeze prin siguranța sa, odată mașinăria urnită.
– Continuă…, spuse în timp ce își controla o satisfacție vinovată.
– Nici măcar nu știu dacă este cineva care să mă urmărească. Fizic. Dar știu că sunt acolo undeva. Niște ochi, niște ceva-uri. Mă privesc, mă studiază. Îi simt. Tot timpul.
– Tot timpul?
– Da…
– Și acum?
O pauză; își frecă mâinile de parcă ar fi fost înconjurat dintr-o dată de congelatoare ce funcționau la turație maximă, privi spre ușa de la intrarea în cabinet rămasă veșnic întredeschisă, de parcă aștepta ceva, sau pe cineva…
– Da… chiar și acum.
– Nu mă surprinde; am vrut să văd dacă ai curajul să fii sincer. Nu te teme, sunt aici doar pentru ca să te ajut, rosti cu o voce empatică atât de controlată, încât ai fi crezut că îți vorbește o statuie de gheață cu înveliș uman. Îți amintești începutul discuției noastre? spuse în timp ce se ridică pe neașteptate, și își scoase ochelarii.
– Da…, am zis ceva despre muzică, parcă.
Încerca să scormonească în memoria foarte recentă, ceea ce oferea timp Specialistului să pășească în spatele său cu lentoarea pașilor unei coregrafii de balet, ce cosmetizează sunetul făcut de pantofi pe covorul molatic precum o pajiște cu flori de munte, unde pasc fericite animale.
– Nu, nu, dragule, înainte de aceasta, spuse cu vocea din ce în ce mai molcomă a celui care știe răspunsul la enigmă, dar se arată îngăduitor cu învățăcelul, și păși dincolo de canapeaua fără spătar, în zona unde-și rezema capul, astfel încât ieși din câmpul vizual al celui ce stătea alungit.
Treptat avu impresia că vocea celui din spatele său iese și din câmpul auditiv, în timp ce se apropia de o parte a camerei scăldată în umbră, deși continua să-i vorbească:
– Uite, voi recapitula eu: te-am invitat să iei loc pe canapea, mai întâi ți-am spus să te așezi, iar apoi am rostit, “Așezați-vă!”.
Acest îndemn din urmă, rostit cu o pronunție atent controlată îi suna nu numai a reamintire a celor spuse, ci o nouă invitație, ceea ce îl făcu pe pacient să privească din nou către ușa întredeschisă.
– Nu a fost un fruct al hazardului, am spus-o pentru că am văzut că într-adevăr, nu ești singur; m-am referit la cei a căror voce le auzi, spuse cu o voce ce abia mai putea fi percepută, dar după care se temea să întoarcă privirea.
Ba chiar cu pleoapele strâns închise, voia să se găsească în pacea altui loc.
Aștepta continuarea explicațiilor, cu mâinile încleștate în marginile lânii deja îmbrobonată de sudoare. Chopin. Era tot ce mai auzea. Nocturne. Clapele pianului îl mângâiau într-o alternanță de non-culori, un continuu transfer psihedelic de alb și negru. De la lumină la întuneric, și retur. Dintr-odată avu o senzația că e singur în cabinet; convingerea că nu e doar o senzație deveni greu de contestat când realiză că nu-și mai aducea aminte când fusese ultima dată singur. Și această singurătate îl speria poate mai tare decât prezențele de care se simțea înconjurat întotdeauna. Aștepta continuarea monologului Specialistului, dar undeva știa că aceasta nu avea să vină; cel puțin nu de acolo de unde rămăsese, nici din acel colț sumbru al cabinetului.
Ușa întredeschisă prevestea mișcare. Degete se iveau din crăpătura ușii și alunecau de-a lungu-i. Voci se conturau parcă, de partea cea nevăzută a ușii, de acolo de unde brațul ce se materializa, apăru în prelungirea unui personaj familiar.
– Ah, aici erau! Aici erați? Nu v-am auzit când ați intrat! spuse Specialistul, care tocmai intra confuz pe ușă, cu privirea împărțită între canapea și birou; lipsesc doar 5 minute, m-am întors doar pentru a-mi recupera ochelarii. I-am uitat pe birou, sunt atât de aiurit, mai rău ca un novice, deși fără ei sunt la fel de orb ca o cârtiță. Deși parcă și ele au ochi, nu-i așa? În fine, revin imediat, secretara mea știe că sunteți aici? spuse fără a aștepta un răspuns, apoi traversă cadrul ușii ce o lăsă întredeschisă, ca întotdeauna.
Răspunsul nici nu ar fi venit prea curând, căci sub pătura de lână islandeză era iarnă, iar frigul îngheța sângele în oase, deși în jur era poate doar Septembrie. Chopin. Nocturne. Cu cât te îndepărtai de Cabinetul Specialistului, pianului îi apunea glasul. Îl auzeai ca într-o amintire demult uitată sau neîntâmplată ce rătăcește prin cotloanele nedeslușite ale minții. Culoarele ce se ramificau fără noimă erau la fel de pustii, și poate doar Cabinetul știa să își găsească drumul prin ele, pe-acolo pe unde nici lumina nu le pătrundea pe de-a întregul.

Ah, ce final romanesc, ai crede că e un deznodământ romanțat al unei alte cărți pe care nu mai știi dacă ai citit-o sau dacă ți-a vorbit cineva despre ea; te și vezi scăpat de aici, te gândești ce vei face în minutele când vei lasă hârtiile aste din mână, ceva să te recompenseze, un pahar, ceva dulce, poate. Ți-ai format deja o părere despre această lectură, poate te-ai și imaginat străbătând aceste holuri lugubre cu succes, fiindcă ai reușit să găsești ceea ce și-ar dori oricine le-ar parcurge, într-o rătăcire disperată: Scăparea! Pentru că asta îți dorești când ceva îți împletește gândurile cu însuflețite mreje: să evadezi, să îți regăsești calmul și suflul, respirația să nu îți mai umfle plămânii cu fiecare gură de oxigen căutată și sorbită cu sete, într-o expansiune a toracelui ce ar lovi pereții culoarelor ce duc dinspre cabinet. Incursiunea s-ar termina aici dacă ceva nu te-ar trage înapoi de acolo de unde ai crezut că ai deslușit orice era de înțeles. În adâncul timpanului, volumul muzicii crește; acesta nu poate fi semn bun. Începi să conștientizezi că deplasarea ta este o continuă derulare manuală a unei benzi magnetice dintr-o casetă audio, Rewind, revii la origine, ești un fir metalic ce se bobinează pe un mosor, pentru numele lui Dumnezeu! ceva te trage înapoi în Cabinetul Specialistului, iar acel ceva, e un cineva; acel cineva… sunt eu. Ca să te asigur de autenticitatea celor transmise aici, îți împărtășesc un secret: eu însumi în urma redactării acestui pasaj ascultam muzică, și atât de plonjat eram în procesul creației, încât nici nu am realizat că de câteva zeci de minute bune, în lista de titluri aleatorii, ascultam note de pian. Așadar, revenim. Chopin. Revenim în Cabinet. Revenim, și ajungem într-un punct unde mă simt nevoit să rezum un pic povestirea, ar fi multe detalii de expus în cele ce urmează, iar mie îmi place să cred că sunt un om al detaliilor, și-mi place să fiu ceea ce cred că sunt, de aceea pentru economia celor ce pot fi economisite, vă voi scuti pentru moment. Poate voi mai adăuga ulterior, dacă această schiță este bine primită, încă 2500 de cuvinte la cele aproape 5000, deja în mâinile Dvs, pentru a-i da statut de nuvelă. Accept sugestii.
În urma amețelii pe care a simțit-o pacientul, și a cărei cauză, repet, mă simt nevoit, cu scuzele de rigoare, de a nu da detalii despre ce a produs-o, însă vă voi da voie să vă imaginați posibile cauze, și chiar mi-ar făcea deosebită plăcere să mi le transmiteți, pe o cale directă de comunicare, promit să vă răspund cu mare atenție fiecăruia într-un mod cât mai puțin dezagreabil posibil. În fine, încă o dată, să nu ne lăsam rătăciți de către aceste aceleași detalii anterior amintite, este un punct important al lecturii, așa că dacă nu ați fost trup și gândire aici, cum mi se întâmplă când fac multitasking, recitiți anterior, sigur ați omis un indiciu, găsiți-l, găsiți-le și, din nou, spuneți-mi-le și mie – uneori și eu omit să văd ce am transmis în scris, din subconștient.
Bun, am câștigat suficient timp ca să maschez scena ce tocmai s-a petrecut, sunteți total debusolați, un scurt circuit a avut loc în mintea voastră și în cea a pacientului, care momentan se găsește tot în sala de consult, așezat pe scaunul din spatele biroului. Spatele-i era cufundat în spătarul lat din piele maronie de parcă ar fi fost lipit de el. Capul îi apăsa corpul ca o povară, iar vinele-i pulsau în tâmple; se freca la ochi confuz, totul în jurul lui părea schimbat, dar știut în același timp. Statueta argintie ce se afla în apropierea biroului părea însuflețită; am tot vrut să o menționez ca leit-motiv, considerați că am făcut-o, iarăși, pentru economia lecturii; metalul statuetei leit-motiv curgea, parcă, în interiorul formei sale, și contura râuri de aliaj topit. Își ridică brațele ca pe niște poveri, și le așeză pe masa biroului. Simți o senzație stranie care îl învălui începând din buricele degetelor, și continuând de-a lungul antebrațelor, continuând cu firele de pe ceafă ce se ridicară excitate de un curios câmp electromagnetic instalat spontan. Curând își simți propria prezență corporală din ce în ce mai diafană, dar în același timp copleșit de o familiaritate oferită de unghiul din care se percepea pe sine însuși. Îi dădea o senzație de déjà-vu pe care o punea, însă, pe seama vertijului. Era conștient de sine, dar nu datorită unei simțiri ce-i venea dinlăuntru, ci din jurul corpului său. Chopin. Adora Nocturne. Acum realiza. Încerca să identifice momentul din trecut când a început să aprecieze opera. Această amnezie i se părea patetică, îl frustra, la fel ca întreaga introspecție la care se supunea. Un gust acru îi strepezea dinții, filtrându-i-se printre gingii, ca un ser medicinal, un extract concentrat, citric și dezagreabil de crud, precum fierea. Întinse mâna instinctiv spre un colț al biroului aflat în afara câmpului său vizual și apucă un pahar pătrățos cu apă rece, surprinzându-se încă o dată de lejeritatea cu care se cufunda în dinamica arhitecturală a Cabinetului. O liniște mută, transcendentală, i se înfundă în urechi, și îi asurzi judecata timp de bătăi aritmice, smucite ale inimii. O găleată de oxigen, vărsată cu precipitarea unui șuvoi ce țâșnește dintr-o conductă sub presiune, îi umplu plămânii avizi într-o clipită, precum un burete uscat sau un tub de spumă golit datorită unei penetrări spontane cu o andrea de croșetat. Precum un avion depresurizat, cavitatea sa toracică dădea impresia că a absorbit tot gazul din cameră propice întreținerii capacităților vitale, și atrase spre el și orice obiect sau persoană aflată în mișcare în clipa aceea, cum ar fi, dacă am lua un exemplu complet aleatoriu, o persoană care, hazardul face să fi intrat pe ușă în clipa aceea, și care din întâmplare, să zicem, se nimerea să fie nimeni altul decât… Specialistul.

Ușa se deschidea cu lentoarea porților ferecate și încărcate cu lacăte ale tenebrelor, legile fizicii se desfășurau cu plictiseală somnolentă, Specialistul avansa cu siguranța în priviri a celui ce știe întotdeauna un detaliu în plus despre tine, ceva ce ai vrea neapărat să afli, dar care în același timp ți-ar fi teamă să accepți că există. Pe măsura ce-i avansau pașii, Specialistul îl vedea din ce în mai bine pe cel ce era încă așezat la birou, debusolat; însă în aceeași măsură, un fir de neliniște i se strecura în suflet. Tavanul se dezintegra în fulgi de cenușă de parcă fundul iadului ar mocni la etajul de deasupra, și diavolul ar fi locatar; asta însă nu făcea din ei niște vecini privilegiați, nu știam ce poate fi mai jos decât iadul, dar probabil că îmi voi face o idee acum. Cenușa continua să cadă și diminua claritatea vederii Specialistului asupra gândurilor sale, și asupra desfășurării clipei. Fulgii imponderabili pluteau ca apăsarea dezamăgirii că ți-ai trădat visele tinereții. Cel mai horror loc în care ai putea să petreci o noapte, nu e o casă bântuită, sau un castel părăsit, ci este propriul tău subconștient, psihicul uman. Dar nu neapărat o proprie incursiune sub hipnoză, sau ipotetic vorbind o descindere mintală în acel loc prin forțe proprii, printr-un autocontrol teribil, ci și mai ipotetic vorbind, o pătrundere fizică, într-un spațiu nu mai puțin fizic, ce nu este nimic altceva decât arhitectura la scală mărită a subconștientului tău.
Tavanul se ploua cu foiță de aur, ca frunzele ce dansează diafan într-un filtru de ceai, trecu prin bariera pielii Specialistului, și dezintegra însăși materia din care sunt făcute sufletele.
Ajunși după îndelungi scene de slow-motion față în față, își ridicară privirea unul asupra celuilalt cu surpriza cu care te descoperi în oglindă după ce esteticianul ți-a făcut o schimbare complexă de fizionomie, sau când te-ai trezit după un lung somn criogenic și refaci cunoștință cu propria persoană. Și cum viteza optică este mai rapidă decât cea fonică, primele schimburi au fost oarecum conturate prin veleități mimice. Pacientul, care actualmente era în picioare, întinse brațul cu palma întinsă ca și când ar invita Specialistul să ia loc, dar într-o schimbare de direcție, mâna sa indică ochelarii celui din fața sa. Cuprins de o docilitate din ce în ce mai vădită, acesta își scoase ochelarii de la ochi și îi întinse pacientului care și-i ajustă cu încrederea pe care o înfățișa clipe mai devreme, (oare câte?) Specialistul.
– Să luăm loc…, luați loc! așa era invitația? zise cel care actualmente cu ochelari la ochi, “fusese” pacientul.
– Cred… reuși să bâiguie.
– Așa era… Vă așteptam, cred că… de multă vreme. Și pentru a începe a vă aduce liniște în judecata atât de tulburată, vă sugerez să vă lăsați învăluit de acordurile acestui pian, vă va ajuta să vă amintiți; muzica are și această putere de a ne arata cine suntem, când am uitat.
Chopin îi adormea trupul și îi trezea mintea. Camera părea vie, amplitudinea mișcărilor plămânilor acesteia făcea ca pereții să aibă un ritm cinematic, hipnotic. Cabinetul trăia odată cu cei din interiorul său, și prin ei.
– Vocile și persoanele de care mi-ați vorbit mai devreme sunt într-adevăr reale, începu cel care se așezase pe locul Specialistului, și purta ochelarii acestuia; a fost just ce ați spus, vă sunt atât de familiare pentru că îi cunoașteți, îi întâlniți des, de fiecare dată când veniți aici, ei sunt pacienții mei, ca și dumneavoastră…
Nocturne. Chopin. Secundele erau umplute doar de a lor proprie muzică ce se strecura ca o ceață somnolentă de-a lungul încheieturilor pereților Cabinetului.
– De fiecare dată când veniți la vizită, avem această discuție și încerc să vă fac să vă dați seama singur o dată pentru totdeauna, și asta fără să vă influențez. Cum să vi-o spun mai clar…: Nu Dvs sunteți Specialistul! Sunt ședințe în care las jocul să curgă precum această muzică romantică ce este menită să vă creeze prin leit-motivitatea sa o atmosferă prozaică, și mă accept în rolul pacientului, vă consult până în clipa în care, sistematic, confuzia, îndoiala, iau locul siguranței și convingerilor. Dar, sunt foarte mândru de tine în ședința de azi! Este prima oară când îți uiți ochelarii la ieșirea din Cabinet! E semn că îți îmbrățișezi și regăsești din ce în ce mai intens propria personalitate, pentru că pe a mea o asociezi și cu acești ochelari, iar când îi porți, ei se transformă într-o mască, din spate căreia devii un placebo, un surogat. Devii… eu, devii ceea ce eu sunt de fapt, Specialistul.
Nu ascultase nici o clipă, dar lăsă să creadă contrariul. Îl știa pe dinafară, auzise discursul în zeci de variante; oare câte mai exact?… niciodată mai multe decât aveau să urmeze. Sau să fie asta scăparea? Dăduse roade toată această mise en scène?
– Sunt un alt om, m-ați vindecat! M-ați transformat! își imagina că strigă cu emoție în glas, și lacrimi în ochi, cu felicitâri și strângeri de mâini agitate, și zâmbete alienate.
Se mulțumi să-și mențină rânjetul bântuit de dubii: poate avea dreptate, poate era un pacient ce frecventa Cabinetul atât de des încât se identifica în arendașul său. Poate chiar nu era Specialistul.
– De data aceasta cred că am reușit, îi spuse Specialistul, văzându-l buimac și înțelegând că în capul său furtunile nu contenesc.
– Sunt sigur că nu ne vom mai vedea, adăugă tot el zâmbind larg, ca într-o reclamă, în încercarea de a părea spiritual, și de a da garanții ca cineva care controlează situația.
– Chiar nu va mai fi nevoie, încheie tot el cu un ton oarecum blazat, și cu o vigoare degresivă.
Se îndreptă spre peretele opus biroului, aflat la doar câțiva metri, și cu spatele întors, scurtcircuită întrevederea, ca și când nici nu ar fi fost acompaniat în încăpere.
Pacientul, pierdut în gânduri, și fără să mai adauge nimic, se îndreptă neinvitat spre ușa care părea că rămâne mereu întredeschisă. Pașii săi căutau sprijinul podelei. O podea formată din piese de puzzle care se își schimbă locul în diferite direcții, dar mai ales pe verticală, astfel încât de teama de a călca în gol, sau dimpotrivă, de a se împiedica, își privea mersul nesigur al picioarelor, ceea ce îl asemuia unui copil ce face primii pași. Rătăcit între moștenirea atavică a strămoșilor și imprevizibilitatea unui viitor ce i se derula în față, acceptă prezența propriei sale entități, și puse în locomoție mașinăria numită corp, ghidată de rațiunea sufletului ce își căuta drumul, ieșirea, scăparea… Aceeași muzică ce se învârtea pe un pick-up obsesiv, aceeași pereți care curgeau spre tavan pentru a se reuni la nivelul podelei, aceeași atmosferă de déjà-vu, după déjà-vu. Cunoștea de demult, deja, drumul ce îndemna la rătăcire, și îl evita atât cât poți evita un magnet când ești făcut din metal. Culoarele îl adoptaseră din nou cu o ospitalitate geamănă cu “pentru totdeauna”, și îl plimbau pe unde voiau ele. Căpăta din ce în ce mai multă siguranță, deodată cu un zâmbet de om a cărui minte a uitat amintirea luminii, căci începea să înțeleagă unde se află. În plin nicăieri. Un fior iernatic i se insinuă și-i îmbrățișă coastele, proeminențele umerilor, gârbovindu-i cocoașa, și-l făcu să dârdâie, de-și apucă marginile opuse ale torsului cu brațele încrucișate și palmele încleștate. În strofocarea crescendo a corpului său de a menține în organele vitale, măcar câtă căldură ar încăpea într-un căuș de palme, simți un zdrăngănit dezordonat într-unul din buzunarele largi ale bluzei sale. Băgă mâna adânc, și simți perechea de ochelari pe care o căuta momente mai devreme în Cabinet.
Înfundă mâna în și mai adâncul din buzunare, și o scoase în profunzimea lui niciunde; frigul îl cuprinse atât de tare, încât nici nu-l mai simțea. Corpul îi părea că avansează deși mintea îi era stană înghețată prin culoarele subconștientului. Sau poate era invers. Mereu a fost invers. Nimic nu era ceea ce părea. Culoarele erau infinite, iar infinitul abia începea.

Oare suntem cei care pretindem că suntem? Suntem cei care ne prezentăm la slujbe? Oare de câte ori nu ne-am prefăcut pentru șef, colegi, sau chiar prieteni? Suntem acela pe care ei îl văd? Suntem cel din oglindă? Sau cel din întuneric, când am închis ochii de culcare? Suntem cel de care fugim în orice ne poate distrage de la propria persoană? Cine suntem? Și cine ne poate răspunde sincer la această întrebare? Pentru că e greu să recunoaștem că nici măcar noi nu suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine. Obișnuiți să folosim zilnic masca propriei noastre copii, nu mai recunoaștem originalul, și ne declarăm dezamăgiți de cei din jur pentru că nu ne văd pentru cine suntem cu adevărat, și nu ne apreciază așa cum ne-am dori să o facă. Dar asta pentru că nu ne cunosc, pentru nici noi nu ne căutam în interior, și ne proiectăm în mirajul valorilor externe. Suntem lucrurile pe care le posedăm, pe care admirăm, și la care râvnim. Cine suntem noi de fapt? Suntem altcineva.

Comiza Daniel

Născut, din fericire, în 1984, căci dacă nu, ar fi trebuit inventat. Nu are nici o tangență (anterioară) cu scrisul, după cum veți putea vedea, poate, în cele ce urmează. Îl puteți citi și pe profilul de Facebook, sau alte rețele sociale sub pseudonimul Alex Caragian, și de curând pe site-ul personal în plină dezvoltare comizadaniel.com

Scrie de nevoie, în traducere: cu cât citește mai mult, cu atât i se pun neuronii în mișcare și îi vin idei ce se cer transpuse pe ecranul telefonului.

Scrie numai din 2022, și aceasta spre rușinea sa deoarece afirmă că a învățat alfabetul mult mai înainte, mai exact în jurul fagedei pruncii, pe la 1 an și zece “lune”, cum mărturie stă o casetă audio, cel mai probabil demagnetizată la ora redactării acestei prezentări. În acest scurt timp a acumulat peste 400 de short-short stories de 500 caractere, (shot-uri) dintre care probabil va selecta pentru proiectul de publicare a unei cărți de debut ce deocamdată e în stadiul de “vis”, și bine-ar fi să fie primită, și apreciată la fel, și în cele mai bune auspicii când se va înfăptui pe hârtie. Va fi cel mai probabil o antologie de short story, schițe și nuvele, din genul umor, satiră, absurd, basm, thriller psihologic și alte genuri pe care habar n-are încă cum să le catalogheze.

comizadaniel.com/