Îl descopăr într-o zi, rătăcit printre caietele de şcoală din vremea aceea E un caiet obişnuit, subţire, cu coperta verzuie, uşor îngălbenită, pe care îmi scrisesem numele – probabil că iniţial fusese un caiet de şcoală – şi pe care am adăugat ulterior anul. Aveam 15 ani. Scrisul e îngrijit, literele drepte, caracterele puţin, dar foarte puţin, ascuţite, în special n-urile, m-urile, sugerând un fel de dârzenie a spiritului care nu m-a părăsit în viaţă.
Îl redeschid cu emoţie şi mă trezesc în faţa unei aproape adolescente care începe să privescă lumea şi să o interiorizeze. Viaţa şi lecturile, foarte multe şi foarte ,,serioase”, deşi nedirijate de nimeni, se amestecă, alcătuind un puzzel frumos colorat. E ciudat cât citeam şi ce citeam.
Prima pagină. E o dimineaţă de aprilie, ,,cu soare blând şi cer străveziu”, iar prin fereastra deschisă intră în cameră ciripitul păsărelelor. O pasăre mică se aşează pe creanga din faţa ferestei, ciripeşte, de pacă ar vrea să-mi comunice ceva important, apoi îşi ia zborul. E o dmineaţă de primăvară, cu muguri aşteptând înfriguraţi clipa când vor izbucni către lumină, e o dimineaţă care anunţă răsfăţul de lumină şi culoare al primăverii ce va veni. E un început de drum şi pentru mine.
Tot din prima pagină aflu ce citeam în momentul acela. Tocmai terminasem Antigona şi Electra de Sophocle şi comentam că cele două personaje mi se păruseră foarte asemănătoare, prin tăria lor sufletească, dar în acelaşi timp cu totul diferite, căci una era născută pentru dragoste, iar cealată pentru ură. Aşa judecam lucrurile la 15 ani. Cum ajunsesem să citesc tragediile antice? Nu aveam pe nimeni care să-mi dirijeze lecturile, îmi adăpam setea de lectură cotrobăind prin biblioteca căminului cultural sau prin librăria din sat, unde găseam, ascunse prin cotloane, adevărate comori. E de prisos să spun că nimeni din familie nu îmi îndruma paşii în direcţia aceasta, dimpotrivă, de multe ori citeam pe ascuns cărţi considerate necorespunzătoare cu vârsta pe care o aveam. Îmi înfăşuram cartea în pledul cu care plecam în grădină ca să nu se ştie că, acolo, urma să citesc. Cartea cu tragediile lui Sophocle o am şi acum, a rămas undeva, pe un raft din bibliotecă. Am recitit-o în facultate, cu siguranţă, pentru cursul de literatură universală. Şi asta a fost tot. E ciudat cum anumite cărţi ne rămân totuşi depuse într-un sertăraş al memoriei.
A doua filă a jurnalului. Conţine o traducere proprie din Baudelaire. L’homme et la mer. Traducerea e stângace, dar găsesc în ea câteva formulări care-mi plac: de pildă, pentru ,,le déroulement infini de sa lame”, ,,desfăşurarea neîntreruptă a talazului său”, pentru ,,rumeur”, dau ,,zvon”, ,,les richesses intimes” traduc ca ,,intimităţile tale bogate”. Mă întorc în trecut cu gândul şi aproape că nu mă regăsesc în fiinţa aceea care eram la 15 ani. Nu mai ştiu cum îl aflasem pe Baudelaire. Ba da, îmi amintesc acum de un manual vechi de franceză peste care dădusem nu ştiu unde, era un manual de liceu, de clasă terminală. Iar eu nici măcar nu studiam franceza la şcoală, la şcoală învăţam rusa. Îmi amintesc destul de vag faptul că părinţii, miraţi de interesul meu, extrem de viu pentru franceză, mi-au găsit, în satul apopiat, o profesoară de franceză, cu care am început să iau lecţii. Studiam pe metoda Mauger, pe care, mai târziu, când am devenit la rândul meu profesoară, am folosit-o ca suport de studiu.
Pe o altă filă descopăr întâlnirea mea cu Michelangelo, sentimentul că sunt atât de mică în faţa titanului, dar curios, comparaţia nu mă sperie, ci mă responsabilizează. Nu mă tem de ,,urieşenia” lui, ci totul devine o provocare.
Uneori mă simt superficială, alteori, dimpotrivă, profundă Un amalgam de senzaţii mă traversează. Viaţa devine un balans subtil printre clipe iar zilele au fiecare lumina ei, culoarea ei. Tristeţi difuze, tristeţi diafane, fiecare cu mireasma ei. De multe ori mă privesc în oglindă şi nu mă recunosc, ceea ce văd e o altă imagine decât cea pe care o am în minte atunci când spun ,,eu”, sau mă gândesc la mine. Încep să înţeleg, mai întâi nu e decât o intuiţie, că sunt alcătută din două esenţe distincte, foarte diferite, uneori chiar contradictorii, pe care oamenii, în dorinţa lor de a pune nume, le-au spus ,,suflet” şi ,,trup”.
Mă revăd în fiinţa aceea timidă, speriată de vastitatea lumii, de necunoscutul din oameni, bântuită de tristeţi nemărturisite, dornică de cunoaştere. Regăsesc în mine ploile nostalgice, cerurile cu nori de vată, copacii din faţa casei şi cei dn grădină, acoperind cu coroanele lor imense spaţiul, pădurile, cu misterul lor. Şi mai aflu tristeţi, multe tristeţi, cele mai multe fără motiv, dorinţa de moarte, dar şi o sete avidă de viaţă. Uneori, o oboseală acută de a trăi. Cine sunt eu, printre atâtea contradicţii?
Aveam un caiet cu poezii, despre care părinţii ştiau. Uneori mă puneau să citesc din el musafirilor, eternilor ,,musafiri” care erau prezenţi mereu şi de care reuşeam cu greu să mă ascund. Despre jurnal însă nu ştiau nimic, mă străduiam să-l ascund prin cele mai neştiute unghere. Uneori aveam însă impresia că cineva străin îl răsfoia.
La un moment dat, tot frunzărindu-l, găsesc o frază care mă leagă pe mine, cea de acum, de cea de atunci. Îmi spuneam că scriu în jurnal pentru ca mai târziu să-l folosesc pentru o carte. Premoniţie? Sau cum s-ar putea numi această legătură peste timp între fiinţa mea de atunci şi cea de acum? Poate rezonanţă.
Prima dezamăgire în dragoste. Câştigasem un concurs literar şi trebuia să merg într-un oraş îndepărtat, pentru premiere. Grupul din care făceam parte era alcătuit din câţiva copii de vârsta mea, majoritatea fete, un singur băiat. La început, băiatul respectiv părea interesat de mine, se vedea de la o poştă asta. M-am lăsat antrenată în acest joc, am început să-i răspund la fel, cu o simpatie nedisimulată. Apoi, dintr-o dată, fără nicio explicaţie, el, Băiatul, şi-a schimbat în mod vădit opţiunea şi a început să flirteze cu o ală colegă din grup. Am fost foarte nenorocită, mai ales fiindcă n-am înţeles nimic din această schimbare subită M-a cuprins o tristeţe grea, compactă aproape. Oraşul prin care ne plimbam, l-am privit prin ceaţa lacrimilor. Aş fi vrut să nu mai iau cu mine înapoi tristeţea aceea mare, aş fi vrut să o las acolo. Dar a rămas cu mine mult timp, fiindcă era prima durere din ragoste.
Colegii din şcoala generală. Mă legasem de ei, erau cei cu care trăisem evenimentele vieţii de şcolar, opt ani. Despărţirea de ei m-a durut. De ce atâtea despărţiri, mă întrebam la un moment dat. Urma un moment dificil, urma intrarea în viaţa de liceu, urma să devin ,,mare”. Eram conştientă că părăsesc nu numai satul, cu lumea lui, dar şi copilăria. Totul era pe cale să devină amintire. Urma să studiez în oraş.
La înscriere, liceul mi s-a părut o clădire imensă, cu multe săli, cu coridoare largi, foarte reci. Nu văzusem până atunci o clădire atât de mare.
Noul an şcolar la liceu, printre necunoscuţi… Primele momente ale vieţii de elev de liceu la oraş, departe de părinţi, de prieteni. Trebuia să-mi construiesc o altă viaţă.
Într-o zi încercam să radiografiez sentimentul de ,,dor” care m-a cuprins după ce am fost la ,,ruine”. Era o senzaţie stranie, pe care nu o mai încercasem vreodată. Am avut sentimentul cert că am mai fost acolo, în alte vremuri, că atunci, ruinele nu erau ,,ruine”, ci săli împodobite cu fast.
Altă dată, la o oră de fizică, în timp ce profesorul, foarte morocănos, asculta şi preda, afară a început să ningă, şi zborul fulgilor de afară, privit prin geamul transparent, s-a amestecat cu realitatea din clasă. Figura profesorului, foarte serioasă, se suprapunea peste plutirea albă şi aproape ireală. Ce combinaţie bizară, mi-am spus. Atunci am luat însă prima notă proastă din viaţa mea. Nu ştiusem ,,regula burghiului”. Nu ştiusem în ce parte se învârte el, acest burghiu atât de important pentru el şi atât de insignifiant pentru mine…
Într-o noapte am avut un vis ciudat. Un vis în urma căruia am rămas cu o senzaţie de fericire calmă, o senzaţie neaşteptat de intensă, care nu m-a părăsit decât peste câteva zile. La trezire, nu mai aveam din el decât imaginea a doi ochi albaştri din care izvora o pace nemărginită. Când amintirea revenea în zona conştiinţei, simţeam cum mă ,,topesc” în acea mare de iubire. Curând însă, ea a dispărut, înghiţită de noianul clipelor trăite, de realitatea fadă a fiecărei zile.
Mai sunt, între coperţile caietului verde, multe cărţi. Unele dintre ele m-au marcat poate definitiv. Şi multe tristeţi, fiecare cu gustul ei, culoarea ei. Şi multe ploi, cu ropotul lor inconfundabil, cu senzaţia de răcoare şi de plăcere în acelaşi timp.
Jurnalul a fost dintotdeauna un prieten drag, singura ,,prezenţă” cu care puteam comunica deplin. Deşi trăiam normal, aveam o viaţă de familie obişnuită, eram, sau mă simţeam, singură. Între mine şi ceilalţi era o barieră, o tăcere. O perdea de fum care există şi acum.
Primul jurnal… De atunci a trecut mult şi aproape că nu mă mai regăsesc în fiinţa aceea temătoare, care îşi căuta drumul în viaţă. Toate aceste ,,fărâme de timp” compun, mozaic multicolor, portretul celei care eram atunci. Mă pregăteam de viaţă, mă pregăteam de confruntarea cu lumea, cu universul. Căutări, disperate uneori, cărora, în momente diferite, le-am dat răspunsuri diferite. Pe unele le mai caut încă.
Sau, poate, aştept să găsesc Răspunsul.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com