Viaţa este un bilet dus-întors. Întâia gară s-a dovedit a fi naşterea… Un scrâşnet de roţi; un semnal de alarmă…
Când am pornit pe acest drum, nu am cunoscut furtuni, nici nisipuri, nici secetă, nu am cunoscut cascade de lacrimi, nici umilinţă, nici ură. Atunci eram un punct călător, spre plus infinit.
Primii ani au fost ca un vis. Aripa flagelată a unui înger flutura ca un evantai peste sufletul meu. În fiecare zi strălucea soarele, fiecare răsărit şi fiecare apus erau ale mele. A fost doar o treaptă. Apoi am început să mă împiedic. Am găsit o cheie, mai strălucitoare, apoi am deschis cu ea centrul pineal al universului meu, poate cutia Pandorei; nici eu nu mai ştiu.
Şi uite aşa a trecut timpul şi dintr-o dată m-am trezit un trecător necunoscut pe cărerea vieţii, pe care n-am reuşit să-l cunosc niciodată. Sălbăticia sufletului meu a ascuns esenţa, lăsând să mustească egouri concepute aleatoriu, de alte dimensiuni. În pepiniera vulcanilor am văzut iadul, deschizându-se ca o peşteră, spre în afară.
– Ce ai mai văzut în acel iad, Fericire?!
– Am văzut diavolul distrugerii propriei fiinţe, care încă dormea.
– Cu siguranţă dormea?
– Fabula întâmplări stranii într-o joacă satanică.
– Iar tu ce făceai, Fericire?
– Mă priveam în oglindă, dar, cine era oare fiinţa care îmi semăna?! Fiinţa aceea ce era uluită de propria-i imagine, eram oare eu?!
– Şi ce ai făcut?
– A fost o vreme când am acceptat imaginea aceea ca pe o dublură a propriei fiinţe. Apoi o scârbă profundă, brodată cu nesiguranţă, m-a aruncat departe de ea.
– De ce făceai toate acestea?!
– Încercam să devin OM, acel om pe care îl cunoscusem înainte să se fi născut.
– Cum era omul acela?!
– Omul acela purta chip de înger… aşa era sculptat pe retină, era omul cu esenţă divină, pregătit în drumul spre transcendenţă. Era omul modelat de poruncă cerească, ci nu acela frământat de braţe iudaice, acceptând imperfecţiunea strămoşilor săi.
– Ce căuta omul acela în memoria ta?!
– Un Adam şi o Evă, putrezind în drumul spre necunoscut.
– Ce ai făcut sub impulsul acelui sentiment straniu?
– A venit o vreme când mi-am spălat sufletul cu ploaia nemiloasă a lacrimilor, când am căzut în plecăciune şi în rugi spre iertare. Căutam perfecţiunea în imprerfecţiune… Aceea a fost vremea de dinaintea privirii în oglindă.
– Ce mult ai luptat, Fericire!
– Iartă-mă! i-am spus sufletului şi trenul, paralel cu fumul negru şi dens, a mers mai departe, penetrând oglinda lumii din care plecasem.
– Cunoşteai ceva despre ceea ce se afla dincolo de oglindă?
– Nu, nu cunoşteam lumea de dincolo de întuneric. Mai mult, mă temeam de pâcla aceea ameninţătoare în care mici străluciri piereau şi se risipeau într-un straniu necunoscut.
– Atunci de ce ai pornit pe acest drum?! Pentru ce te temeai, dacă tu însuţi îţi doreai schimbarea aceea şi credeai că ea vine din acel sens?!
– Nici eu nu mai ştiu. Poate că ezitarea aceasta venea din teama de moarte, ori din aceea de a nu mai fi alături de fiinţele dragi…
– Nu te condamn. Totuşi ar fi trebuit să mergi mai departe.
– ?????
– Nu aici, nu acum… A te opri înseamnă a renunţa la luptă, a da satisfacţie celor ce doresc să te ţină la distanţă de adevăr.
– Până la urmă poate însemna şi a da satisfacţie diavolului…
– Să nu se trezească! Mai bine taci! Nu îi mai aminti numele!
– N-am să i-l mai amintesc. Mă tem de el, sufletul meu bate ca un clopot, am în nări miros de tămâie…
– Asta e bine… Este şi asta o luptă.
– Pare că mă cuprinde somnul.
– Nu adormi încă! Trebuie să vorbim.
– Nu mă amăgi, Fericire!
– Lupta alaturi de mine nu este deloc uşoară… Iadul învăluie cu mirosuri dulci, dar otrăvitoare. Lupta aceasta este dificilă, dar rezultatele ei sunt frumoase.
– Şi dacă pierd lupta aceasta?!
– Asta nu înseamnă că războiul a fost pierdut. Doar să vrei!
– Merg alături de tine, oricât de mare ar fi efortul acesta.
– Odată început drumul, există o singură cale. Aceea spre veşnicie…
– Aceea spre moarte…
– Trebuie să ne ridicăm! Avem nevoie de aripi, de lumină, de viaţă. Doar împreună putem răzbate.
Apoi tăcere, tăcere, tăcere… O adiere ca de zefir, o dulce lumină, curcubeul prinzându-se în braţele lui de culoare…
Pentru ce lupta aceasta, dacă oricum ne vom întoarce să completăm cercul cunoaşterii de sine, al propriei fiinţe, al veşniciei?! Pentru ce această luptă insignifiantă, când oricum sfârşitul este acelaşi, iar numele lui este moarte?!
…………………………………………………
Scormoneam cu braţele prin lumea de dincolo de mine, căutând să găsesc un sens imperfecţiunii din noi. Dar am găsit un singur răspuns: „Viaţa este un bilet dus-întors…” Un bilet plătit în speranţa regăsirii perfecţiunii şi a divinităţii.
Incertitudine… Viaţa se compune din incertitudini.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com