Aflând că fusese trimisă la Paris, într-o delegație de câteva zile, un prieten a rugat-o să-i facă un mic serviciu. Nimic complicat sau dificil. Să ia un plic de la un vechi prieten și să-l aducă acasă. Atât, un plic ușor. Nu l-a refuzat, deși și-a dorit să fi putut spune nu. Și asta pentru că, ori de câte ori ajungea la Paris, trecea printr-o criză de timp teribilă. Pe lângă problemele de serviciu, erau atâtea de văzut și de făcut într-un oraș atât de mare și de frumos ca Parisul, încât întotdeauna pleca regretând că n-a ajuns ba într-un loc, ba în altul. Ca prin minune, reușea când și când să revină în capitala Franței. Mare noroc.
Pentru a intra în posesia plicului, a procedat conform instrucțiunilor. A telefonat până i s-a răspuns. Ea și interlocutorul au stabilit o întâlnire scurtă, la ieșirea din metrou. Scurtă, a repetat prietenul prietenului, avertizând-o cu o voce morocănoasă, sau poate somnoroasă, dar cu siguranță antipatică și distantă.că era foarte ocupat.” Sigur, i-a spus ea, și eu am o zi plină. Dar i-am promis că-i duc plicul și vreau să-mi respect promisiunea. Prietenul nostru îl așteaptă cu nerăbdare.” „Are și de ce să-l aștepte”, a fost răspunsul lui, un răspuns pe care ea nu l-a prea înțeles, dar n-a mai insistat.
Și la ora fixată, s-au întâlnit la ieșirea din metrou. Au ajuns amândoi puțin mai devreme. Ea s-a îndreptat spre el și l-a salutat. Bărbatul avea un plic mare în mână. Plicul pentru prietenul de acasă.
Se vedeau pentru prima oară, dar ea știa câte ceva despre el. Era român, actor, regizor, profesor, cu o carieră frumoasă în Franța, se căsătorise a doua oară cu o femeie mult mai tânără, de vârsta fiicei lui din prima căsătorie și avea al doilea rând de copii. Două fete și un băiat. Și încă ceva. De o vreme nu se simțea bine. Tocmai descoperise că avea cancer la prostată. El nu știa nimic despre ea. Nici că iubea teatrul cu pasiune, dar cum nu reușise să intre la facultatea de teatru, urmase filologia, nici că era secretar literar într-un teatru micuț din București, nici că de câțiva ani era singură…sau aproape singură, fiindcă acasă avea un motan roșcat, cu care discuta vrute și nevrute.
El a privit-o atent și, complet pe neașteptate, i-a zâmbit și i-a spus : „Ai vrea să bem un pahar de vin împreună? Roșu! E mai sănătos decât vinul alb. Și doctorii îl recomandă.Ce zici?… Un pahar de vin? De ce nu? E cam devreme…dar da, sigur, dacă vrei, hai să bem un pahar de vin roșu.” Și în câteva minute au ajuns într-un restaurant mic, cochet și cam gol.
Era restaurantul lui, în sensul că el mânca acolo destul de des.. Așa că toată lumea îl cunoștea și-l răsfăța. Și cea mai bună masă, așezată într-o zonă mai izolată, îi era rezervată.
Vinul era bun și amândoi l-au băut cu înghițituri mici. El a început să povestească și, după ce a reușit să-și învingă timiditatea și s-a mai relaxat, ea l-a concurat cu succes. A sunat telefonul lui. După o serie de “ oui” unele stringhere, altele ferme, el a închis telefonul. “ Soția mea. Și-a adus aminte că trebuie să mai cumpăr ceva pentru copii.” A scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie pe care a băgat-o în buzunar. “ Notez ca să țin minte.Uneori mă iau cu treaba și uit..Și asta o enervează teribil…În ultima vreme se supără din te miri ce. O înțeleg…cu trei copii mici…chiar nu-i ușor. Mă rog. Sunt tot felul de probleme.”
Apoi, brusc, el a comandat, fără s-o consulte, măcar așa, din politețe, specialitatea casei, rață cu portocale, convins fiind că nicăieri în Paris și poate în toată Franța, nu se gătea un fel de mâncare atât de gustos și de parfumat. “Ce zici, îți place?… Da, e bună!…Ce-ai spus? Bună? Cum adică bună? E excelentă, nu bună!… Poate că ai dreptate.Dar eu nu prea obișnuiesc să mănânc rață. M-am învățat cu puiul nostru cel de toate zilele. Nu prea are el gust, dar merge.Ține de foame. Și nu îngrașă!…Nu mâncăm doar de foame. Și dacă tot ești la Paris…trebuie să mănânci ceva specific locului.”. Și, după ce au golit farfuriile, a urmat și cel de-al doilea pahar de vin, oferit din partea casei care i-a bucurat pe amândoi. Și le-a sporit buna dispoziție.
Abia se cunoscuseră, dar se purtau de parcă erau vechi prieteni. Se simțeau bine împreună și descopereau o mulțime de lucruri amuzante. Au râs de cancer și de divorț, de trădări și de eșecuri. Lumea cu grijile și necazurile ei rămăsese undeva departe. Acolo în restaurantul de periferie pariziană erau doar ei, față în față. Doi necunoscuți care simțeau că se știau din totdeauna.
Pe ea a uimit-o din prima clipă culoarea ochilor lui. Un gri sută la sută gri.” De ce zâmbești?… Am descoperit că ochii tăi sunt gri….Ce-ai spus? …Ochii tăi sunt gri….N-am mai auzit de mult cuvintele astea. Așa spunea mama, săraca. Doar ea. Și acum tu!.” O privea curios încercând să înțeleagă ce îl atrăgea la femeia din fața lui. Poate pentru că la nimic nu era fals sau exagerat.Totul era simplu. Felul în care era îmbrăcată, în care se mișca și în care vorbea. Felul în care își alegea cuvintele și felul în care gândea. Femeia din fața lui era neobișnuit de simplă, și-a spus el în gând, observând că atunci când râdea, avea gropițe în obraji, ca o puștoaică, deși ridurile din jurul ochilor îi trădau vârsta.
Oamenii din jur se tot mișcau. Intrau, ieșeau, vorbeau, unii mai tare, alții mai încet, mâncau sau beau. Ei doi nu le dădeau atenție. Îi auzeau, dar nu-i vedeau. Se simțeau bine împreună și se bucurau unul de celălalt. Nu mai conta cât era ora, cum era afară, dacă ploua sau nu, dacă era frig sau cald, nu voiau să-și aducă aminte că fiecare dintre ei avea în ziua aceea un program strâns, nu mai conta decât că erau împreună. Atât.
Deși nu se cunoșteau, aveau ce să-și spună. Au depănat amintiri mai vechi și mai noi, în care au apărut și cunoștințe comune sau celebrități, au ciugulit dintr-o singură farfurie pe care erau aliniate bucățele fine din diferite sortimente de brânză franțuzească, una mai bună decât cealaltă, așa că au golit farfuria destul de repede, și, apoi, au ronțăit pâinea, ca pe o prăjitură crocantă. Alături de ea, vorbind românește, el se simțea fericit, se simțea acasă. Îi plăcea mult să vorbească limba lui maternă, dar la Paris nu avea cu cine. Nu erau români în anturajul lui. Iar ăn noua lui familie, nimeni nu vorbea românești. Pe la începutul relației lor, soția lui învățase doar câteva cuvinte…pe care, cu timpul, le uitase.Și iar a sunat telefonul lui. Trebuia să plece. Era așteptat la teatru.
Dar muzica discretă și senzuală, care a inundat restaurantul l-a oprit. “ Ce frumos.Je t’aime moi non plus… Când l-am ascultat prima oară, eram la liceu.Și eram îndrăgostită de un coleg…Eu eram deja student. Și aveam cele mai frumoase colege. Îmi plăceau toate. Nu puteam să mă hotărăsc pe care s-o aleg. S-au măritat rând pe rând..și eu m-am însurat cu o colegă cu doi ani mai mică…Ne-am despărțit câțiva ani mai târziu…Și tot atunci am văzut un film. Love Story…Cine nu l-a văzut?..Se mai reia din când în când, dar nu știu de ce, nu mai are același farmec…Auzi! Ce cântec frumos.C’est la vie…Îți place să dansezi?…Da, dar nu știu să dansez.Tata a încercat să mă învețe…dar n-a reușit.Dansez ca o mătură…Cum adică? Bine, dacă vrei caut altă comparație…Dansez ca un băț…Nu cred… Vrei să dansăm?…Acum? Aici?…Da!…Nu se poate!…De ce? …Ne facem de râs…De unde ai scos prostia asta?Nu facem nimic rău……Bine, hai să dansăm…Telefonul meu…Nu se poate! Scuză-mă!”
Și ea s-a retras grăbită într-un colț mai izolat al restaurantului. Franceza ei nu era perfectă, așa că el nu trebuia s-o audă.
“ Vă rog să mă scuzați…Da, m-am rătăcit…sunt undeva la periferie, dar cred că metroul e pe aproape…Vin cât pot de repede…Sigur, vin!Vă rog să m-așteptați…
S-a întors la el, a ridicat din umeri și el i-a propus s-o conducă la metrou. Pe drum i-a povestit pe nerăsuflate fiindcă nu mai era timp, cât a fost de îndrăgostită și de disperată, cum, după ce a fost părăsită de bărbatul adorat, s-a gândit să se sinucidă, dar n-a avut curaj, cât de greu i-a fost să meargă mai departe, cât de fără sens i s-au părut toate, multă vreme, cât de greu s-a vindecat sau poate că nu s-a vindecat complet…
El a ascultat-o, aproape fără să respire. N-a întrerupt-o și n-a întrebat-o nimic, fiindcă a înțeles tot. Dacă ar fi fost într-un loc izolat, doar ei doi, ar fi vrut s-o ia în brațe și s-o mângâie…S-o alinte așa cum o alinta pe fiica lui cea mare când era mică, visa urât, se trezea plângând și doar el putea s-o liniștească…
”Plicul!… Ce-i cu el?…L-am uitat la restaurant…Nu se poate!…Ba da, m-am grăbit prea tare și l-am uitat pe masă…Hai să ne-ntoarcem la restaurant…Și dacă nu-l mai găsim?…Trebuie să-l găsim…Te-ai schimbat la față…Da. În plicul ăla sunt bani…destul de mulți…Credeam că e un text…Da.Un text și niște bani…Un fel de mulțumesc…Trebuia să fie o surpriză. Poate ți-a spus, poate nu … prietenul nostru are, în ultima vreme, datorii mari.În plus e bolnav, mai bolnav decât mine.Cu mulți ani în urmă, când am venit în Franța,eu eram un necunoscut speriat, iar el avea multe relații. M-a ajutat ca un frate…Nu mi-a cerut nimic în schimb, niciodată…De când s-a întors acasă, am aflat că-i merge rău…Și dacă eu descopeream banii și-i luam?…Nu.Sunt sigur că n-ai fi deschis plicul. Mi-a spus că ești o persoană de încredere….Aha, m-ați bârfit…Ține la tine…Te consideră un om bun. Și serios….Plicul! Ce-i cu el?…Era aici pe masă și nu mai e!…Ai dreptate! Dar nu se poate! Mă duc să-l caut pe proprietar…”
Da, plicul fusese găsit de un chelner și era în biroul proprietarului. Numai că proprietarul plecase din restaurant…”Unde a plecat?… Nu știe nimeni!…Și acum ce facem?…Ce să facem? Îl așteptăm.A spus că se întoarce..Când?…Nu se știe!…..Bem o cafea…mai bem un pahar de vin…ascultăm muzică, povestim…și până la urmă o să apară. Cafea da, vin nu! Cred că au pus ceva în vinul ăsta!…Da, s-ar putea.Să știi că ai dreptate!Azi totul are un gust ciudat!”
Și pe lângă cafea și muzică, au fost iar povești. Mai noi sau mai vechi, mai triste sau mai vesele. Și iar a sunat soția lui foarte nervoasă…Și ea, aducându-și aminte că era așteptată, a fost nevoită să contramandeze întâlnirea și să-și ceară scuze…
Într-un târziu a apărut proprietarul restaurantului și au reintrat în posesia plicul. Când au ieșit pe stradă și-au dat seama că se înserase. Era deja foarte târziu…Dar amândoi își doreau să mai prelungescă ziua aceea unică, irepetabilă…Așa că s-au mai plimbat o vreme pe străduțele din jur.
”Într-o zi o să te-ntorci acasă?…Nu.De o vreme, pentru mine, acasă e aici. Mai ales de când a murit mama. Acolo nu mai e nimeni.Ai mei s-au risipit prin lume sau sunt aici…Mama mea trăiește…Ești o norocoasă!…Nu cred!Nu prea sunt norocoasă!…Ba da.Ești sănătoasă, faci ce-ți place, o mai ai pe mama…Îl am și pe motanul Popescu…Ai dreptate.Cred că te iubește foarte mult…Și mă zgârie la fel de mult…Din dragoste…Bietul motan. Stă mai mult singur. Doarme pe dulap toată ziua…Uneori mă zgîrie până îmi dă sângele…Pasiune mare…De ce ai oftat?…Pentru că nu pot să sufăr despărțirile!..Gata, trebuie să plec…Știu…nu uita de cumpărăturile pentru cei mici…Mă bucur că te-am cunoscut…Și eu mă bucur…De obicei se spune…pe curând…Atunci, pe curând…Dar e o minciună…și ție nu-ți plac minciunile…Ai dreptate…Atunci mulțumesc…Amândoi trebuie să mulțumim pentru ziua asta.”
Pașii i-au condus la metrou, și-au luat rămas bun și el i-a sărutat mâna. Un gest destul de obișnuit la ei acasă. S-au privit în ochi, și-au zâmbit și fiecare s-a întors grăbit la viața lui. Cu bucuriile, cu tristețile și cu complicațiile ei.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com