Sunt un naiv, asta sunt! Dacă nu eram aşa nu m-aş fi ataşat de primul animal întâlnit când am aterizat. Era o pisică albă cu pete portocalii ce se plimba prin grădină în noaptea sosirii mele şi după o analiză sumară a faunei locale am decis că e un vehicul potrivit pentru misiunea mea de evaluare a planetei. Nu a fost greu să-i pătrund prin blană şi să mă fixez într-un loc din lobul temporal de unde îi puteam controla toate gândurile fără a-i afecta vreo funcţie vitală. Avea un creier destul de mic, nu a opus rezistenţă deloc. Şi apoi s-a dovedit a fi o alegere foarte bună pentru explorările mele. Era agilă si flexibilă, în special noaptea puteam pătrunde în locuri altfel inaccesibile. O singură dată ne-a surprins un paznic într-o arhivă a armatei dar a fost suficient un mieunat şi o atitudine curtenitoare, tradusă prin ceea ce oamenii numesc impropriu “tors” , ca agresivitatea soldatului să se transforme în mângâieri şi scos pe braţe până în stradă. Aveam cea mai bună acoperire!
Buna doamnă Catarina! Avea şaizeci de ani când am cunoscut-o şi locuia singură cu pisica. Un singur fiu avusese şi acesta era mort de ani de zile. Trăia retrasă, prieteni nu prea avea şi singurul ce o vizita din când în când era poştaşul. Doi ani m-am chinuit să o conving că era un personaj suspect ce trebuia îndepărtat. Pe Catarina nu a fost greu să o ameţesc că i se pare doar că am trăit mai mult ca orice altă pisică obişnuită. După zece ani începuse să-şi pună întrebări despre longevitatea animalului dar, pe când mă gândeam că trebuie să o părăsesc , a început să aibă pierderi de memorie şi să nu mai perceapă curgerea timpului. O dată ce poştaşul a ieşit din peisaj nu am mai avut nici o problemă, singurul compromis pe care a trebuit să-l fac a fost să nu o mai însoţesc pe bătrâna doamnă în rarele ei ieşiri pe stradă. Oricum vecinii ei se schimbau destul de des dar mai bine să fii precaut decât să dai de bănuit.
Simona… Ce muzical sună numele ei! A apărut într-o duminică de vară sunând scurt si hotărât la soneria nefolosită de ani de zile. Zbârnăitul neplăcut fu urmat de paşii târşâiţi ai Catarinei care deschise uşa fără să mai privească prin vizor. Făptura blondă din prag mirosea plăcut a violete şi senzaţia mâinii catifelate ce mângaia blana pisicii imi dădea fiori. Avea o voce suavă şi când o auzeam vorbind , sunetul vocii ei imi amintea de muzica de acasă. Prezenţa ei mă făcea să mă simt uluitor de binevenit pe această planetă până atunci doar interesantă pentru mine.
Era ceea ce oamenii numesc o escroacă. În prima zi fluturase pe sub nasul Catarinei un certificat de naştere care dovedea că-i nepoata ei. Basmul fabricat,cum că fiul ei mort avusese un copil dintr-o aventură într-un orăşel de provincie, păru bătrânei verosimil chiar dacă actul era un fals grosolan. În două săptamăni Simona reuşise s-o convingă să-i lase tot prin testament pentru a scuti eventuala alergătură cu succesiunea. Iar o data cu casa Simona ar fi primit şi … pisica. Deveneam al ei cum ea era a mea din clipa în care o văzusem pentru prima oara. Fericirea era în faţa mea, trebuia doar să aşteptăm moartea Catarinei.
Bătrâna însă se încăpăţâna să trăiască în rutina zilelor ei insipide. Zilele îi curgeau la fel ca în ultimii douăzeci de ani şi părea chiar împăcată cu traiul ei plin de tabieturi. În fiecare dimineaţă mânca o pâine prăjită cu unt şi bea un ceai pentru digestie. Până la prânz deretica prin casă şi îşi făcea o ciorba de legume. Mânca tacticoasă, mestecând cu atenţie să nu se inece. O oră îşi făcea siesta în fotoliu şi apoi pornea la plimbare până la magazinul din colţ să-şi cumpere apa minerală şi mâncare pentru ziua următoare.
Îmi plăcuse viaţa cu ea, îmi oferea toată libertatea de care aveam nevoie. Dar Simona dădea semne de nerăbdare. La început venea zilnic cu mirosul ei primăvaratic de flori sălbatice. O aşteptam lipit de uşă şi senzaţia mângâierii ei mă îmbăta cu frumos. După o lună însă a început să vină doar o dată la trei zile. Treptat vizitele s-au rărit la o săptămână şi presimţeam că în curând n-am s-o mai văd cu lunile. Dorul de ea îmi chinuia nopţile şi plimbările mele nocturne nu mai aveau nici un farmec. Raportam din ce in ce mai rar şi gelozia îşi înfigea colţii în fiecare notă ce o trimiteam în spaţiu. Colonizarea implica parazitarea oamenilor, deci implicit a scumpei mele cu miros îmbătător. Nu puteam permite să o văd controlată de unul din fraţii mei , era perfectă aşa cum o văzusem prima dată. Ar fi devenit ca animalele închise în cuşti sau dresate, păstrând o umbră a măreţiei lor din sălbaticie dar pierzând farmecul libertăţii… În ultimele rapoarte strecurasem idea că Pământul putea fi o planetă ostilă. Sunt convins că dacă aş înceta să raportez m-ar declara pierdut şi aş putea să mă bucur de mica mea sălbaticiune blondă.
Într-o dimineaţă Catarina începu să cănte. Îşi curăţa paharele din vitrină în timp ce soarele intrat pe geam îi încălzea articulaţiile uzate. Vocea spartă îmi irita toate terminaţiile nervoase şi firişorul de salivă ce i se scurgea la colţul gurii întregea peisajul dezolant. Simona nu mai venise de două săptămani şi lipsa ei îmi otrăvea zilele serbede. Şi totul din cauza bătrânei ce se încăpăţâna……
Era mai mult decât puteam suporta. Ghidai pisica ce urcă în fugă spre perdea şi agăţă în cădere galeria din lemn masiv. Forţa loviturii o răstigni pe Catarina între cioburi de vesela spartă pe podea. Va trebui să îndur imaginea şi mirosul ei fetid pâna ne va găsi Simona… Dar apoi… Voi fi intr-un concediu pe perioada nedeterminată. Într-un loc exotic, departe de ai mei, doar cu iubita mea Simona! Satisfăcut îmi îndreptai pisica înspre sofaua pe care dormea toata ziua. O întisei pe cuvertură şi pentru prima oară în ultimele luni căzui şi eu într-un somn odihnitor şi plin de vise cu miros de violete…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com