În fiecare sâmbătă, pe seară, bunica scotea pâinea și plăcintele din cuptor, amețindu-ne cu aburul intens al bucatelor îndelung meșteșugite. Bineînțeles, dacă nu era bunicul, ca să se stropșească la noi, eu și fratele meu ne învârteam mereu, pândind gesturile, parcă, ritualice ale micuței făpturi, care se lupta cu „zmeul” de aluat, învârtindu-l pe toate părțile. Nu mai așteptam ca aluatul să crească, ci, hulpavi, înfulecam bucățile de aluat, pe nemestecate, spre ciuda pisicilor, dar, mai ales, spre spaima bunicii. ”O să vi se încolăcească mațele!” ne amenința ea, prefăcându-se că ia cociorba ca să ne „înfierbânte”.
Supărarea nu dura decât o oră, timp în care noi ne făceam nevăzuți, ticluind, prin vie sau prin lanul de porumb, jocuri închipuite ori meșterind la vreo unealtă deprinsă din entuziasmul vârstei neprihănite.
Trenul de la ora șapte își vestea apropierea de micuța și cocheta haltă, ademenindu-ne să-i privim mersul șerpuitor și să-i admirăm sunetul prelung al frânelor, când trecea peste podul de metal, din apropierea toloacei satului.
Abia când conductorul dădea semnalul plecării, ne scoboram din cireșul cu boabe negre, purtați de mirosul îmbătător al aluatului copt în cuptor și ne buluceam la ușa bucătăriei de vară, așteptând cuminți prinosul rodului de peste an.
Cu bucățile aburinde, ne așezam pe prispă și ne împărțeam frățește copturile, până când bunica, bine intenționată, ne alunga de la covată, iar bunicul, suduindu-ne, spre necazul nevestei, ne amenința cu „deportarea la mă-ta”.
Nu ne supăram niciodată, căci știam că, după plecarea bărbatului la baie, bunica ne chema, cu semne tainice, și ne dădea două pupeze, cu ochi negri, din boabe de piper, împărțindu-ne și o prescure, șoptindu-ne:
– Mâine, cine merge la sfânta biserică, va primi una în plus!
Apoi, urma un ritual tainic, de la care femeia cu tâmplele argintii nu se abătea niciodată. Nici când era bolnavă…dar nu-mi-o amintesc niciodată să se fi văitat de ceva! Își spăla părul albit de curgerea ireversibilă a timpului, care-și mai păstra lucirile aurii, apoi și-l usca la soare, pieptănându-l alene, folosind un pieptene alb, cu dinții mici.
Razele soarelui îi scăldau trupul mărunțel, învăluindu-l într-o aură multicoloră, încât nouă ni se părea c-o avem în față chiar pe Sfânta Vineri!
Apoi, după masa de seară, urmau rugăciunile, oprite, uneori, de „hachițele” bărbatului, care dorea, parcă, să-i zădărnicească pornirile „bisericoase”. Dar, pentru ea, cererile bunicului erau firești, „că doar femeia este supusă bărbatului”-murmura ea, dând aprobator din cap, în timp ce noi îi luam partea, certându-l, doar, din priviri pe bărbatul posac și pus mereu pe sfadă. Și, precum urcușul lui Sisif, bunica își relua rugăciunile, pierzându-se în labirinturile lăuntrice ale învățăturilor sfinte.
Așa o găseam până după miezul nopții, iar, dacă avea vreo supărare, zorile tresăreau la vederea lumânării de ceară, împuținate de scurgerea timpului.
Duminica dimineața, după ce trebăluia prin curte, se primenea, apoi, îmbrăcată în hainele „cele bune”, urca pe prispă și, prevăzătoare, pândind primele raze ale strălucirii astrului zilei, ne îndemna, cu glas smerit:
– Haideți, copchilașii bunicăi, ridicați-vă din pat, căci soarele deja strălucește sus pe cer!
Și, cum nu primea îndărăt decât mormăituri și zgomotul trupurilor noastre, care se întorceau pe partea cealaltă, bunica începea să ne motiveze vizita la lăcașul e cult:
– Haideți, ne îndemna ea, dezvelindu-ne, căci acuși toacă și n-am ajuns la biserică! Știți că trebuie să mă ajutați, ca să car prescurile…
„Mare ajutor!” mă gândeam, amintindu-mi de cele două-trei kilograme de aluat, copt în forme speciale, pecare bunica le pregătea, cu mare evlavie, „de pe vremea părintelui cel bătrân.”
– Du-te, matale, încercam noi o ultimă stratagemă, ca să ne ridicăm din așternuturile calde, și noi te-ajungem din urmă!
Dar bunica, hotărâtă să nu mai pățească rușinea de a o aștepta consătenii, înaintea pridvorului, nu mai avea milă și ne îmbrăca, silindu-se să nu râdă la milogelile și scâncetele noastre prefăcute.
Drumul până la biserică urma cursul Bahluiului, dar nimeni nu avea timp să privească curgerea alene sau, rareori, învolburată a apei tulburi ori să arunce pietre, ochind vreun broscoi, pitit printre petele verzui, sau vreo rață rătăcită dintre orătăniile megieșilor.
În spatele nostru, bunica avea grijă să ne iuțească pașii, zădărnicindu-ne orice răzvrătire a simțurilor. Nici o vecină sau vreo altă persoană întâlnite în calea noastră nu puteau s-o clintească pe femeia mică de stat, puțin adusă din spate, să se oprească din drumul ei spre „sfânta biserică.”
Ajunși la intrarea în curte, urechile ne erau invadate de bătaia ritmică a bucății de lemn-toaca, apoi, de sunetul prelung al clopotelor, care, parcă, ne pofteau într-o lume tainică, în care oamenii se purtau altfel decât în realitatea cotidiană.
După ce preda prescurile pălimarului, bunica ne lua de mână, apoi, cu lumânările aprinse în mâini, zgâlțâindu-ne la bruftuielile bunicii, intram în biserică, ca niște stafii prinse de ivirea zorilor, apoi, ne închinam la icoane și, sărutând crucea și mâna părintelui, depuneam jertfa noastră „pentru iertarea păcatelor”.
„Uf, ne trăgeam noi sufletul, pândind chipul blajin al preotului Pralea, am scăpat și de data asta!” ne bucuram noi, strângând, fiecare, câte o mână a femeii transfigurate de lângă noi, căci nici acum bunica nu ne pârâse pentru obrăzniciile făcute în timpul săptămânii. „De-amu, suntem liberi!” chicoteam noi, făcându-ne semne cu alții de seama noastră, îndemnându-ne ca s-o zbughim, la cel dintâi semn, afară, în curtea bisericii ori pe tăpșanul dinaintea cimitirului.
Nu trebuia să așteptăm prea mult, căci, ca la semn, toate femeile începeau să se „ierte”, pupându-se îndesat pe ambii obraji sau chiar pe gură. Cum n-aveam amintiri prea plăcute de pe seama unei pupături strașnice a mătușii Aglaia, care-și vârâse toată dantura în „cerul gurii”, o înghiontii pe bunica, șoptindu-i:
– Lasă-mă să plec până afară, căci îmi vine!
– Să nu bei apă, mă avertiză ea, prinsă între două „iertăciuni”, căci e păcat, știi că trebuie să bei, mai întâi, aghiazmă și să iei nafură!
Îngânai un „îhî” cam nesigur, iar bunica, prinsă între pupăturile suratelor, îmi dădu drumul, eliberându-mă din strânsoarea umedă și rece a mâinii. După mine, lipcă și fratele Cătălin, apoi, gloata de copii ne așezam cartierul general sub gardul bisericii, stârnind vreun mușuroi de furnici sau un roi de viespi.
Hârjoneala noastră nu dura mult, căci, înaintea ușii mari, apăruseră, asemenea unor păsări de pradă, mamele, bunicile ori surorile mai mari, care-și ademeneau odraslele cu căutături piezișe, gesturi amenințătoare sau cu cuvinte deloc măgulitoare pentru orice creștin:
– Mișcă-te încoace, drace, Doamne iartă-mă, își făcea cruci dese Mărioara lui Mitruță Porojan, în timp ce căuta mătura, ca să-și altoiască odorul-pe Ghiță, un vlăjgan de aproape doi metri-nu-ți ajunge toloaca în celelalte zile ale săptămânii?!
– Sări-v-ar ochii din cap, bolborosea Catinca lui Burlacu, sprijinindu-se în toiag, veșnic nemulțumită de năzdrăvăniile celor doi nepoți, las că vă trimit înapoi, cu trinul, la Iași!
Rând pe rând, sub privirile dezaprobatoare ale rudelor, toți copiii se strecurau – unii ferindu-se de mai pătimașele mame – în pridvor și, de aici, în vârful picioarelor, fiecare se retrăgea în colțișorul lui, smerit și, aparent, seduși de învățătura creștină, se cufundau în rugăciune.
Numai bunica nu se ivea niciodată, ca să ne cheme la liturghie. Știam că, după ce părintele, ascultând rugăciunea dascălului, începe să cădelnițeze, trebuia să ajungem în fața bunicii, să stăm în genunchi, ca să ascultăm Evanghelia zilei. Apoi, nu ne mai puteam furișa, așa cum o făceau majoritatea băieților, decât după ce părintele citea pomelnicele pentru vii, iar bunica, în genunchi, se ruga pentru sănătatea noastră și pentru „pace în lume”, suspinând la aducerea aminte a grozăviilor ultimului război.
După pomenirea morților, timp în care noi ne jucam „de-a ascunsul”, ajungând până în strana bisericii, de unde ne alunga paracliserul fonfăit, iarăși se striga „adunarea”, iar noi ne buluceam de-acum cu și mai mult spor, știind că sfârșitul liturghiei este aproape, iar Sfintele Daruri, Crezul și Tatăl Nostru erau floare la ureche până la Sfânta Împărtășanie, care însemna terminarea „canonului”.
Luminați la față, după ce mestecam fărâma de anafură, și priviți ca adevărați învingători de bunica, încercam să ne desprindem din mâinile ei, dar, de-acum, nici în ruptul capului nu voia să ne sloboade, până când nu-i promiteam, dând din cap, că suntem cuminți ca sfinții de pe pereții bisericii:
– Să nu scuipați împărtășania, să nu vă certați ori să vă bateți…
Curtea bisericii era plină de chiotele noastre, încât bunul preot trimitea pe dascăl ori pe alt moșneag din Comitetul parohial, ca să ne potolească chicotelile și râsetele jocurilor. Iar, dacă nu ne astâmpăram, iarăși se iveau, înaintea ușii mari, mama, bunica ori sora vreunuia dintre noi. Era de-ajuns un scâncet sau un „văleu” ca să ne lăsăm păgubași, promițând continuarea pe duminica viitoare.
Dar, la a patra bătaie de clopot, toți ne înghesuiam, mai-mai să rupem ușa de stejar, ca să primim de pomană colaci, felii de cozonac și sarmale, apoi, după binecuvântarea părintelui, să ne îndreptăm, fiecare, spre casele noastre, ca să ne luminăm drumul apărat de îngerii lui Cristos.
La întoarcere, bunica era mereu în spatele nostru, călăuzindu-ne, parcă, pașii, ca nu cumva să călcăm într-o urmă rea, aducătoare de boală și nenoroc.
Până acasă, nu se oprea să vorbească cu nici o surată, iar, dacă vreo vecină devenea agasantă, se scuza căci are băieții de supravegheat și, astfel, scăpa de toate bârfele.
Vara, masa era așezată sub zarzărul dinaintea porții mari, iar noi, după ce ne descotoroseam de „hainele cele bune”, ne transformam în adevărați tătari, tăbărând asupra bucatelor simple, dar gustoase.
Doar la sfârșitul prânzului, bunica făcea răbojul năzbâtiilor noastre și ne îndemna, cu glas suav și dulce, să n-o mai facem de râs, spre amuzamentul bunicului, care nu se abținea să hohotească, stârnind larma lăstarilor din via Gostatului:
– Cum, se mira el, prefăcându-se, Doruțul tău nu te-a ascultat, Ileană?! Și mai vrei ca el să ajungă popă… Iar Cătuța (Cătălin-n.a.) s-a ascuns sub scaunul fetei dasălului?! Păi, n-ai zis tu că-l faci doctor…
Bunica îl privea chiorâș, dar nu încerca să se împotrivească bucuriei lui.
Apoi, ca prin minune, plăcintele aburinde apăreau pe masă, stârnind pofte și încleștând vorbele nespuse. Pisoii se lungiseră la umbra nucului, iar câinele, sătul de un festin așa bogat, se căznea să îngroape oasele primite, spre disperarea găinilor cuibărite în colbul curții.
Șuieratul trenului de ora trei după amiază mai risipea, momentan, liniștea atotcuprinzătoare, care pusese stăpânire, după „Amin-ul” apăsat al bunicului, rostit la sfârșitul rugăciunii bunicii, înviorându-ne:
– Hai să numărăm vagoanele! Sunt șapte…
– Ba nu, se împotrivea Cătălin, eu am văzut opt!
Și așa o țineam, până când trenul nu se mai zărea, auzindu-se doar semnalul sosirii în Ceplenița, iar glasul suav al bunicii ne îndemna să ne odihnim în camera cu miros de busuioc și dulceață de cireșe amare:
– Și să nu vă certați ori să vă bateți, c-ați fost, astăzi, la sfânta biserică!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com