Era o seară caldă de mai în care soarele se lasă capturat în prinsoarea nopţii ce îşi facea simţită prezenţa, luna apărând printre multitudinea de stele mici şi delicate. Foşnetul frunzelor se auzea chiar la fereastra casei vechi în stil victorian unde stătea ea, o fată tristă, care plângea, faţa ei fiind brazdată de lacrimi calde cu o sclipire de diamant. Acele mici picături sărate se scurgeau leneşe pe faţa ei, căzând pe pervazul din lemn, umezindu-l. Privea cerul cu o oarecare părere de rău, apoi se întoarse ezitând pentru un moment să plece din acel loc, dar o făcu.
Paşi săi erau delicaţi, exact ca ea. Era o fiinţă fragilă, cu un ten alb fără pic de imperfecţiune, cu doi ochi de un albastru glacial şi un păr negru ca abanosul. Purta vechea ei rochie neagră, lungă pană în pământ cu un corset ce se potrivea perfect pe trupul bine proporţionat.
Mergea încet, parcă plutind până în faţa unei măsuţe mici, pe care erau aşezate o calimară cu cerneală şi un stilou, lângă ele fiind puse şi câteva coli de hârtie. Se aşeză ca un fulg pe scăunelul tapiţat cu un material de un mov inchis. Îşi şterse tandru faţa cu palmele, apoi îşi dădu părul moale pe spate.
Îmbibă peniţa stiloului în cerneala albastră, trăgând cu un gest scurt foile mai aproape de ea, privindu-le, neştiind ce ar putea scrie.
-Această scrisoare este pentru el, îşi spuse fata cu voce tare pentru a se îndemna să scrie.
“Dragul meu Sebastian,” începu ea a scrie pe albul imaculat al hârtiei. Avea o caligrafie învechită, dar totuşi impecabilă.
“Ar trebui să râd sau sa plâng? Nici nu cred ca-ţi va păsa. De fapt, chiar cred acest lucru şi sunt sigură. Îmi tot vorbeşti de trădare, de parcă acesta ar fi unicul scop al oamenilor în viaţă, considerând că oricine iţi este prieten te va trăda exact cum a făcut-o ea , fiinţa pe care o iubeşti cel mai mult. Nu toate persoanele sunt la fel, dragul meu, dar tu ai fost vrăjit de minciunile ei. Nu credeam că dragostea ce i-o porti te va orbi intr-atât de mult în cât să uiţi de familia ta sau de prietenii care ţi-au fost alaturi.
Din cauza ei ai ajuns să badjocoreşti oameni nevinovaţi, doar pentru simplul fapt că ei nu sunt ca ea, persoane ce fac parte din famili de nobili. Dovadă, pe lângă strălucirea ei, pe care ţi-o închipui, eu pălesc din ce in ce mai mult. Oh , Sebastian, dacă ai ştii câte lacrimi ai adus pe chipul meu! Ai făcut să dispară şi ultima rămăşiţă de fericire din sufletul meu inundat de suferinţă. Dragostea ce ti-o port, este una infinită şi reală. Ţi-aş oferi totul prea iubitul meu Sebastian, dar refuzi cu încăpăţânare să primeşti ofranda sufletului meu, ce te venerează ca pe un zeu. Iubirea faţă de tine este singurul sentiment real ce a mai rămas intact in inima mea.
Eliberează-mă de această povară! Nu vreau să te mai iubesc! Fă ca amintirea chipului tău sa dispară şi să nu-mi mai răvăşească gândurile şi visele! Doar o singură dată ia-mă in braţele tale puternice şi opreşte această suferinţă ce mă copleşeşte.
Bineînţeles că nu ai face asta! Din cauza ei nu pot spera că vei fi lângă mine! Ţi-o spun drept, dacă instinctul animalic ar fi mai puternic decât propria raţiune, ar fi moarta acum. Ar fi fost cuprinsă de flăcări, arzând precum sufletele in Iad!”
Privea ultimele rânduri absorbită în gândurile ei, apoi cu un gest de disperare trânti totul de pe masă. Începu a plânge în hohote, ţipetele spărgând liniştea nopţii. Alergă la fereastră, pentru a privi din nou cerul care de această dată strălucea ca diadema unei regine.
Ţipătul ei strident se auzi din nou, blestemând-o pe aleasa inimii lui Sebastian.
-Totul era perfect -suspină ea- până să apară ea!
Mâinile îi tremurau, nervozitatea ce puse stăpânire pe ea, observându-se acum. Se îndreptă cu paşi apăsaţi spre masă, luând lucrurile căzute, apoi se aşeză la aceasta şi işi reluă scrisul.
“Cu toate cele spuse mai sus, vreau să fii fericit. Asta este tot ce mai contează pentru mine, acum. Zâmbetul tău îmi va trimite acolo unde voi fi unde calde de lumină.
Adio, iubirea mea! Nu te voi uita niciodata!
Cu dragoste, a ta Katherina.”
Puse stiloul in călimară. Puse scrisoarea intr-un plic, pe care îl sigilă, apoi o strigă pe slujnica sa, Eva. Îi înmană plicul, dându-i toate detaliile, după care aceasta plecă.
Un oftat sonor se lăsă să-i scape pe buze dominşoarei Katherina, luând decizia mai apoi să se ridice şi să meargă la ultima sa plimbare, nu înainte de a lua o mică şi veritabilă sticluţă , a cărei conţinut , viu colorat, îi va aduce într-un mod sigur moartea.
Coborî treptele casei, ieşind în grădina din spatele acesteia. Acolo îşi plimbă degetele pe petalele fine ale trandafirilor , bucurându-se pentru ultima dată de mirosul încântător al acestora. Păşi încet până ajunsese în dreptul unei bancuţe din lemn, unde se aşeză, privind cerul ce se mohorî , norii acoperind luna şi stelele. Desfăcu sticluţa şi o duse la gură, într-o fracţiune de secundă ingerând acea otravă. Nu dură mult până să se prăbuşească într-un somn ce va dura o veşnicie.
Când Eva ajunse înapoi, o observă pe doamna ei cazută în grădina cu flori. Petalele trandafirilori erau căzute pe trupul ei inert, chipul trist al acesteia fiind acum destins, un zâmbet mic întrezărindu-se pe buzele ei rozalii.
-Aceasta este povestea unei iubiri neînţelese, işi spuse biata Eva. Sper ca Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău rătăcitor. Adio, doamna mea!”
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com