„…ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna”
Când deschise ochii, văzu doar un cer cenuşiu şi învolburat deasupra lui, spre care se ridica peretele parcă nesfârşit de stâncă. Urechile ştiau prea bine ce aud: sălbăticia unei mări furioase, pe care o ascultase de atâtea ori, fără să se înfioare. Doar că acum era ceva neliniştitor în tot zbuciumul acela. Fiecare val care se zdrobea violent spunea acelaşi lucru, şi apoi vuietul acela adânc, venit dintr-o depărtare nedesluşită, ce nu contenea şi nu slăbea nicio clipă, toate închegau în el sentimentul că apele acelea nu se vor linişti niciodată.
Se ridică cu greu. Acum vedea că stătuse cu spatele frânt pe un dinte bont de piatră în care valurile se izbeau cu ură, ridicând jerbe mari de stropi şi de spume. Sus, sus de tot, unde ochii nu vedeau decât păienjeniş şi umbre, acolo trebuia să fie locul unde ar fi trebuit să îl asculte pe Foubex.
– Foubeeeeeeeeex! urlă deznădăjduit şi căzu în genunchi plângând. Era prima dată când simţea că îl doreşte alături, pe el, spectrul cel agasant.
„Dar sunt viu! Cum s-a putut asta?”. Acesta fu gândul care îi întrerupse plânsul şi îi încurajă mădularele să se îndrepte, cercetând împrejurimile mai cu atenţie. Şi iarăşi deveni bănuitor. Să fi mers spectrul atât de departe cu farsa aceea a lui? Se putea ca tot ce vedea să fie un vis sau o iluzie rânduită de Foubex?
Nu era nicio fâşie câtuşi de îngustă de nisip între apele turbate şi zidul de piatră ce le curma necontenitul asalt. Şi totuşi, undeva, la baza acelei citadele stranii, licărea o lumină. Îşi adună curajul rămas, se aruncă în apă şi înotă întracolo, el însuşi mirat de uşurinţa cu care reuşea să se ţină la suprafaţa apei şi de repeziciunea cu care înainta.
O grotă era săpată în uriaşa şi nemaipomenita faleză, ca o carie măruntă într-un dinte de gigant, şi se căţără pe bolovanii povârniţi până la buza ei, căci de acolo venea licărirea.
Intră temător, încercând să nu facă zgomot. Ardea un foc înăuntru, dar încă nu îl vedea, pentru că grota făcea un cot lin, aşa că se furişă lipit de perete, înaintând cu băgare de seamă.
– Vino odată şi te încălzeşte! Nu te tot ascunde ca un copil speriat! se auzi o voce pe un ton aproape poruncitor.
Şi oasele sale adânc îngheţate se urniră sub smuciturile cărnii sugrumate de frigul atotstăpânitor, iar Ianis se înfăţişă străinului.
Acesta şedea turceşte, învelit în roba sa pământie ce semăna cu o haină călugărească, lângă un foc mic de vreascuri alături de care se pârlea fără spor o buturugă noduroasă şi uscată. Şi niciun firicel, oricât de subţire, de fum nu se vedea.
– Hai şezi, străine! Alt loc de odihnă nu o să mai găseşti.
Ianis se apropie sfios, se apropie de omul acela căruia abia îi ghicea chipul, şi îi întinse mâna:
– Eu sunt Ia…
– Nu-i pasă nimănui despre numele tău, străine! i-o reteză bărbatul. Crezi că am vreo nevoie să ştiu cum te cheamă? Ori am cumva de cine să te deosebesc?
– Nu mai e nimeni în locul ăsta?
– Crede-mă pe cuvânt că nu. Aşa că, de aceea îţi zic: numele tău nu are nicio însemnătate. Pot la fel de bine să îţi zic „piatră” sau „scândură”, iar tu vei şti că numai despre tine poate fi vorba. Dar nici aşa nu îţi voi spune.
– Dar numele tău?
– Nici măcar nu am unul. Tocmai pentru asta, găsesc că ar fi cinstit şi drept să nu ai nici tu. Şi chiar dacă ai fi avut cândva, să nu mi-l spui, pentru că m-aş înfuria rău şi aş ajunge să îmi doresc şi eu unul. Iar eu nu vreau asta. Nu vreau să îmi doresc aşa ceva, înţelegi?
– Şi atunci cum să îţi spun?
– Simplu: Străinul. Şi eu îţi voi zice ţie la fel.
Se aşeză lângă Străin şi întinse mâinile deasupra focului.
– Ori e cam slab focul, ori sunt eu pătruns bine de frig. Nu simt deloc căldura.
– Poate aşa te-ai deprins, străine, să fii mereu nemulţumit.
– Nu am vrut să zic nimic rău, numai că…
– Ce faci acum? Te scuzi?! Nu e nicio vină în a fi nemulţumit. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu te mulţumeşte focul, suflă un pic în buturuga aia, poate prinde mai mult curaj să ardă.
Sprijinit pe palme şi genunchi, Ianis se aplecă spre buturugă şi se apucă să sufle cu putere. Jarul abia dacă scăpăra câte puţin, dar nicio flăcăruie, oricât de mică, nu se năştea din el. Şi chiar când se îmbărbăta Ianis să sufle mai cu putere, buturuga se rostogoli peste vreascurile plăpânde şi le înăbuşi focul. Degeaba o împinse înapoi afară. Nu mai era nimic care să ardă printre tăciunii stinşi amestecaţi cu cenuşă.
Grota fu dintrodată cuprinsă de întuneric. Auzi veşmintele Străinului foşnind prin spatele lui şi paşii lui măsuraţi urmându-se încet.
– Gata. Acum că ai stins şi focul, eu pot pleca.
– Stai! Unde te duci?
Până să se adune Ianis de pe jos, paşii se îndepărtaseră spre gura grotei. Ianis alergă şi el înspre ieşire, dar ajuns acolo nu mai văzu decât aceeaşi mare turbată şi epavele răsfirate până la marginea zării, purtate de valuri şi de curenţi şi lovindu-se unele de altele. Străinul nu mai era nicăieri.
Vântul rece şi umed care îi sfredelea carnea, şi aşa chinuită, îl împinse înapoi în gaura aceea, de acum întunecată. Şi acolo rămase multă vreme, nici el nu ştia câtă, fără ca nimic nou să se petreacă vreodată, în cea mai cruntă şi mai apăsătoare singurătate.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com