Stau lângă bunicul meu cu faţa roşie când maică-mea îndreaptă aparatul spre noi, se uită prin vizor, timp suficient ca bunul meu, aşa cum îi spun de când abia ştiam două cuvinte, sa mă mângâie cu mâna stângă pe spate, o coboară până spre şortul meu de blugi şi mă trage lent, dar cu forţă spre el, simţindu-mi sânii cu bicepsul aceleiaşi mâini. Eu mă uit zâmbind spre aparat, chiar aşa bruscată reuşesc să-mi încolăcesc mâinile în jurul lui, să-mi pun palma stângă pe umărul lui drept şi să o acopăr cu cealaltă. Ne ia câteva cadre şi eu rămân acolo nemişcată, cu-n zâmbet tâmp pe faţă. Mă gândeam la prietenele maică-mii care vor scrie mesaje cretine, „ce mare s-a făcut fetiţa”, „ce bine arată Anuca”, de parcă mâna lui păroasă şi aspră nu mi-ar fi atins chiloţii, cu toate că prin tricoul meu alb cu nişte desene japoneze şi cu-n scris indescifrabil pe piept. Suntem în grădină, avem o căpiţă de fân în spate, un capăt al lanului de porumb, un prun văruit la numai un metru de noi, sub umbra căruia, dacă am fi ajuns aici pe la cinci dimineaţa, am fi respirat mai uşor, dar e şase seara şi încă e insuportabil de cald, bunicul din ce în ce mai transpirat şi niciun loc liber în afară de asta pe care stau. Muşte roiesc încontinuu, motiv să mă uit scârbita fără să pară nimic ciudat în astea zece secunde infinite. Mă ridic şi mă duc lângă mama ca s-o rog să-mi arate poza. Mă trimite de pe capul ei şi-mi spune să n-o mai enervez. Mă întorc pe scaun, încerc să par interesată de ziarele pe care le citeşte taică-miu pe laptop. Aceeaşi vedetă încă mai e pe prima pagină, iar de data asta tâmpiţii de ziarişti scriu c-a clacat şi că a cerut ajutorul unui psiholog. Idioţi. Taică-miu, mult mai idiot, îi arata maică-mii şi ea zice că n-ai ce să-i ceri la nebună, îşi trăieşte viaţa cum vrea, dar are şi coborâşuri de care ar scăpa dacă s-ar face femeie cuminte. Îi spun bunică-mii sar’mâna pentru masă şi mă ridic grăbită, sub privirea băloasă a bunului, care se străduieşte să-mi observe ceva prin decolteul pe care numai el îşi imaginează că l-aş avea. Se uită la gâtul meu neîncetat, iar când mi-am şters o picătură de transpiraţie l-am văzut lingându-şi buza de sus, descoperindu-şi în acelaşi timp şi maxilarul lipsit de dinţi. E îmbrăcat într-un tricou negru, are părul alb, tuns scurt, nasul mare, buzele supte din cauză că nu îi place să poarte proteză şi e bine făcut. Mă prinde de mână şi îmi spune să nu mă grăbesc, că n-are cu cine să vorbească dacă eu plec. Maică-mea, care mă ameninţă şi ţipă la mine tot timpul, face şi de data asta ceea ce îmi era frică c-o să facă chiar şi dacă bunul insistent nu m-ar fi obligat să rămân lângă el, îmi spune să nu mă ridic până când nu se ridică toţi, că aşa-i frumos. Începe să-i povestească bunică-mii cum am fost eu odată la ziua unei colege şi a fost nevoit taică-miu să vină să mă ia, de beată ce eram, şi că aveam şi alt tricou pe mine, pentru că pe ăla vomitasem, dar ea lasă se se înţeleagă că ar fi fost altceva la mijloc. Proasta! Am cinşpe ani şi nu am avut niciodată niciun iubit, nici măcar nu m-am sărutat vreodată, ori măcar să vreau asta. Rămân lângă bunul care mă ţine acum mult mai afectuos de mână, şi-o aduce şi pe cealaltă şi mi-o mângâie, ca un bunic care îi dă sfaturi nepoţicii şi mai face glume ghiduşe, doar că e prea beat să facă asta, descurcându-se numai să mă privească pofticios şi să tot încerce să-mi sărute braţul. Nu-l credeam în stare, dar mi-a zis că încă-s fetiţa lui şi că tare mult ar mai vrea să mă mai aşez la el în braţe. Numai bunica a catadicsit să-l repeadă şi să-l facă să mă lase în pace. Dă capul pe spate, se uită dezlipindu-şi buzele într-un rânjet bolnav la bunica, îi spune că nu-i treaba ei şi că mai bine s-ar duce să-i mai aducă o carafă cu vin. Mă ofer să fac eu asta, doar că nimeni nu mă aude, bunica ţipă că ar trebui să-i ajungă, el zice că nu-i comandă lui o haită împuţită, în timp ce mama şi tăticu’ par din ce în ce mai absorbiţi de informaţiile fascinante.
-Ma duc eu, nu vă mai certaţi. Acum mă aude şi mă tragă spre dânsul ca să mă îmbrăţişeze. Dă-mi sticla aia goală de pe masă şi mă întorc imediat.
-Nu pleci nicăieri, tu stai aici cu bunul, să se ducă hoaşpa aiasta, că şi-aşa stă degeaba pe aici. Reuşesc să mă strecor din braţele lui când se întinde după sticlă.
La revedere, dragi tâmpiţi fericiţi, îmi zic mergând cu sticla pe care până la urma l-am convins pe bunul bălos să mi-o dea. Aş fi vrut atât de mult să merg odată acasă.
Cobor în beciul de sub duşumeaua din bucătărie. Salt trapa de lemn vopsită în verde şi îmi aduc aminte de seara aia bolnavă când am stat cu Bianca, vară-mea, singure aici şi am băut un lichid negru vâscos dintr-o canistră de plastic. Bănuiesc că de când s-a întors bunul de la Socola, de la camera fără clanţa, unde şi-a trăit sevrajul vreo două săptămâni a reuşit s-o termine. Asta s-a întâmplat ieri. Eu a trebuit să stau să am grijă de animale. Bunica abia s-a întors şi ea din spital, a avut o coastă ruptă, căci la fel ca şi astăzi, n-a vrut să-i dea bunului de băut într-o seară. A lovit-o cu piciorul până a leşinat. Când am ajuns eu cu mama la spital am văzut că faţa îi era tumefiată şi plângea zicând că a fost lovită de viţică. Unchiul Vanea nu e prost şi a mers împreună cu nişte colegi de-ai săi şi l-au săltat pe bătrânelul care dormea ca un îngeraş în patul lui urât mirositor, cu televizorul deschis şi dat la maximum. E brancardier la Socola. Dacă nu s-ar fi dus bunica să-l scoată, sigur încă ar mai fi fost ţinut prizonier în camera albă. Şi cum spuneam, în noaptea aia am mers cu salvarea cu Vanea şi am tot rămas de atunci aici. A, da, după ce am băut fiecare dintre noi o cană ne-am gândit că ar fi o idee bună să mergem cu bicicletele şi să furăm porumb fiert. Nu ţin minte decât că am căzut într-un şanţ, iar Bianca râdea descreierată de mine. N-am reuşit să mâncăm porumbul, doar am ars oala şi aproape era să murim din cauza fumului. De asta au şi luat-o acasă. Scot vin din damigeana de sticlă trăgând cu-n furtun transparent şi aproape curat, cum m-a învăţat Bianca. N-am mai văzut-o deloc din acea seară. Cred c-a bătut-o bine taică-su. Are cincizeci de ani, dar arată la fel de rău că bunicul ‒ faţă roşie şi plină de vinişoare subţiri. E fiica surorii maică-mii, care a murit de ciroză acum doi ani. Aş vrea să o mai văd înainte să plec acasă. Sper să vină Vanea, asta chiar ar fi distractiv. Nu cred că ştia că voiau să-l scoată din spital, dar află el repede. Sigur vine. Sau poate îi vede atât de proşti încât n-ar mai trebui să-şi bată capul cu ei.
În seara aia, înainte să bem vin şi licoare scârboasă neagră am văzut ceva ce cu siguranţă ar speria pe mulţi. Nu pot să zic că eram amuzată, însă simţeam că se face dreptate. Tras din culcuşul sau, bunul a început să înjure şi să ameninţe. I-a lovit cu puţina-i putere de care era în stare pe oamenii îmbrăcaţi în roşu, printre care era şi Vanea, fiul care, cred eu, n-a avut niciodată vreo femeie. Are un defect la un ochi şi de aceea nu cred că a fost vreodată în stare să treacă peste complexul dat de înfăţişarea lui. Îi urmăream de la geam cum încercau să-l bage în salvare pe bătrânelul căruia îi reveneau forţele. A împins unul dintre ei şi a început să-i care şuturi. Vanea, care deschisese portiera laterală a salvării, a venit înspre mine, a smuls din banca de lângă fântână o scândură şi s-a îndreptat hotărât şi mult prea calm spre taică-su. A ridicat scândura puţin în lateral şi, cu toată forţa, l-a lovit în ceafă, de parcă din cauza lui el avea ochiul strâmb. A continuat să ridice şi să coboară scândura peste bătrân, care se ţinea de cap şi se aşezase într-o poziţie de fetus, până când unul dintre colegi i-a luat scândură, s-a bătut puţin cu el, a venit şi altul în ajutor şi au reuşit să-l calmeze. Îi ziceau că nu merită şi că îl vor schimba ei la spital. Se pare că n-au reuşit.
Aud nişte ţipete din grădină. E clar că a venit Vanea. Zâmbesc entuziasmată şi mă îndrept fără sticla de vin spre ei.
-Ce morţii mă-tii ai mers să-l scoţi pe handicapatul ăsta din spital? Trebuiau să-i putrezească oasele-n patul ăla până când uita ce gust are aerul curat. Acum să aştept să te ia iarăşi salvarea? Ai să spui că te-a lovit vaca de data asta, nu? Femeie nebună! Cum de poţi să mai stai la masa asta după ce că te-a nenorocit?
-Da ce-i treaba ta? Pe ăsta l-am luat şi cu el trăiesc. Tu nu ai dreptul să spui nimic. Îi tac-tu, să nu uiţi. Îl vedeam pe bunul impasibil, cu un zâmbet şmecheresc şi cu-n aer de superioritate care bănuiesc că-l ofticau groaznic pe Vanea.
-N-am venit decât să-ţi spun că nu-mi mai pasă. Poate să te omoare, am făcut tot ce-am putut. Dacă ţie îţi place aşa, treaba ta. Chiar că n-o să-mi mai bat capul. Văd că vă meritaţi, aşa că vă las să trăiţi cum vă place. Tu nu zici nimic?
Maică-mea stă ca proasta şi se uită zâmbind tâmp spre frate-su. Taică-miu pare fascinat de ceva de pe masă şi nu-şi ridică deloc ochii de pe muşamaua cu trandafiri şi muşte verzi uriaşe. Poate analizează una. Stau în spatele salcâmilor şi aştept finalul, când deodată apare Bianca, cea care mi-a spus că ştie că există ceva care-i mai plăcut decât vinul ori licorile din cauza cărora am stat în dimineaţa de după incidentul care au lăsat casa asta fără stăpâni cu ochii în tavan, numărând cuiele bătute în grinzile şi scândurile albastre. Zicea că dragostea te îmbăta mai tare ca orice, iar eu îi spuneam că toate-s numai reacţii chimice.
-Vino să vezi cum se ceartă ăştia. A venit Vanea şi-i spune bunicii că iar o să fie bătută. Bianca trece pe lângă mine fără să spună nimic, nici măcar nu se uită la mine. Îi văd vânătaia de sub ochiul stâng şi atitudinea hotărâtă. Hei, unde te duci?
Se duce în faţa lui Vanea şi îi dă o palmă. Bunicul începe să râdă fără să se poată opri, aproape să cadă jos de pe scaun. Bunica e serioasă şi pare speriată pentru prima dată în acea după-amiază. Taică-miu zâmbeşte încercând să descifreze ce se întâmplă, în timp ce maică-mea are aceeaşi faţă de proastă care nu înţelege niciodată nimic.
-Nu-mi poţi face una ca asta! Eu te iubesc şi vreau să fiu cu tine, orice ar zice oricine. Cui îi pasă de oamenii ăştia? Uită-te puţin la ei. Sunt nişte gunoaie la fel de importante ca taică-miu, care nu ştie altceva decât să bea şi să viseze la chiloţii Mariucăi. Mi-e scârbă de tot şi toate. Nu vreau să te pierd, ştiu că ce trăim e diferit de orice aş putea simţi alături de altcineva. Ştiu că ţi-am mai zis-o, dar mă repet: te iubesc! Nu fi prost, nu-i asculta pe ei, fă ceea ce mi-ai promis că vei face.
Vanea e bulversat de întorsătura asta de situaţie şi rămâne neclintit. Se uită în ochii maică-sii şi pare că şopteşte ceva. Mă apropii şi îl aud repetând că ar vrea să o ia la dânsul pe Bianca, să continue şcoală, să facă liceul la Iaşi. Văd cum Bianca îi prinde mâna într-a sa. Lucrurile astea se puteau rezolva şi mai uşor. Nimeni nu spune nimic. O linişte de un minut mă face până şi pe mine să mă simt inconfortabil, chiar dacă sunt în continuare în spatele salcâmilor.
-Nu fi nebun, Vanea! Nu vezi că încă-i o fetiţă? Ce-ai de gând să faci cu ea?
-N-o s-o bat şi n-o să-mi bat joc de ea cum face ăla cu tine. O iubesc şi ea mă iubeşte. O să fim fericiţi. De ce n-am avea dreptul ăsta? Doar pentru că e fiica unei beţive şi a unui beţiv distrus?
-Nu-i doar asta, ştii bine.
-Nu ştiu nimic. Nimeni nu ştie nimic. Va sta la mine şi vom fi fericiţi.
-N-ai cum să faci asta. E doar o fetiţă, las-o să-şi trăiască copilăria. Proasta de maică-mea se uită acum insistent spre cei doi. Are vârsta fiică-mii. Aş înnebuni să ştiu că unul ca tine i-ar face asta fiicei mele, înţelegi?
-Uita-te la Bianca, ţi se pare că trăieşte mai bine decât ar face-o cu mine?
-Nu-i vorba de asta, da’ e nepoată-ta şi tu ştii bine asta. Nu ne poţi face nouă aşa ceva.
Bunică-miu se uită la maică-mea şi începe să râdă. Se ridică de pe scaun, se îndreaptă spre Vanea, care face un pas înapoi când îl vede apropiindu-se. Îi întinde mâna. Vanea se uită la mâna întinsă şi se gândeşte la o reacţie. Nu are niciuna.
-Fiule, ai binecuvântarea mea. Vanea nu spune nimic. Bunicul se uită serios şi mai face un pas spre dânsul. Îl îmbrăţişează şi-i spune că îi doreşte o viaţă frumoasă. Are un zâmbet uşor deformat când se îndreaptă spre Bianca. Ea îl îndepărtează cu ambele mâini şi-i spune că o strângere de mână e de ajuns. Bunul râde şi le spune că nimic n-ar fi mai prostesc decât să nu se urce acum în maşină şi să plece, fără să se mai întoarcă niciodată în sat.
Bunica nu mai spune nimic. Mama nici atât. Lui taică-miu nu-i pasă ori, mai degrabă, nu înţelege nimic. Ies şi eu din spatele salcâmilor şi merg spre bunul. Îl iau în braţe şi-i spun că-l iubesc, la fel de mult cum mă iubeşte şi el. Se uită la mine cu afecţiune şi mă ia în braţe. Dacă aş fi rămas în locul unde eram aş fi văzut cum îmi strânge uşor o bucă, dar cum eram atât de aproape de respiraţia lui, nu am reuşit decât să simt că totul era pentru el o glumă. Cred că bunica chiar fusese lovită de junică. Mă uit la el şi simt că mi-e cea mai apropiată rudă din câte am. Îl sărut pe obraz şi-l văd cum se schimbă puţin, cum mai că ar putea să lăcrimeze, însă începe să râdă tare, sacadat şi cu poftă.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com