De un an era șomer. Soția a încercat să îl ajute să își găsească ceva, a vorbit cu toți cunoscuții. Când i se oferea un loc de muncă, găsea motive să refuze. L-a bătut la cap să se angajeze, să facă ceva, că abia le ajung banii, să își plătească datoriile, vrea și ea o fustă nouă, trebuie o bidinea prin casă, copilul vrea tabletă, e bărbat, trebuie să ducă greul. El a făcut tot ce a putut: a jucat la loto, la jocuri mecanice, cu banii primiți de la bunica ei, suficienți pentru o casă modestă, s-a dus la cazinou cu dorința sinceră de a-i înmulți ca să cumpere o casă mai mare, mai în centru, dar sorții i-au fost potrivnici. Ea ar fi trebuit să îl înțeleagă, să îl sprijine să dea marea lovitură, nu să îi spună că e așa de stresată încât nu mai are chef de nimic înainte de culcare, așa cum se întâmplase în ultimele luni, zi de zi. Într-o seară, l-a așteptat cu trei valize negre. Voia să plece. Numai gândul despărțirii îi dădea vertijuri și stări de vomă pe care cu greu și le controla, era conștient că îi era aproape imposibil să își găsească altă femeie. A îngenuncheat în fața ei, a cuprins-o cu brațele, i-a jurat că o iubește cum n-a iubit pe nimeni niciodată și că își va lua un serviciu imediat. A doua zi dimineață s-a prezentat la ultima slujbă oferită. Salariul de trei milioane de lei, era suficient cât soția să nu îl părăsească și îi permitea să joace la loto, de două ori pe săptămână. Oficial, lucra ca referent economic. În realitate, trebuia să facă orice. De teama divorțului, era docil și executa tot ceea ce i se cerea. Patronului i-a plăcut, a început să îl aprecieze, să capete încredere în el, după o vreme i-a mărit salariul și nu i-a mai dat joburi neplăcute, l-a avansat la comisioane speciale și l-a pus să blocheze ușa biroului, să nu intre nimeni, atunci când el avea probleme de discutat cu tot felul de domnișoare tinere și binevoitoare. Pe 22 iulie 1995 l-a chemat în birou, înainte de răsăritul soarelui, și i-a spus că trebuie să plece în clipa aia la Iași, să aducă o geantă cu bani și să se întoarcă cu avionul de ora 16. Erau încasări de la magazinele din zonă și trebuia plătiți câțiva furnizori. Biletul era cumpărat, mașina pregătită să îl ducă la aeroport. Nu mai zburase niciodată până atunci. Ideea zborului îl încânta, așa că a acceptat, dar îl și speria din cauză că nu pricepea cum poate să stea avionul sus, fără să cadă. De câte ori i se rupea cureaua de la Trabant, trăgea mașina pe dreapta și fugea la cel mai apropiat magazin să cumpere o curea sau un ciorap de damă. Dar cu avionul, ce faci dacă i se rupe o curea?
Scara avionului este înaltă, îngustă, foarte mobilă, se clatină la fiecare pas și zdrăngăne, bate un vânt rece care îl încordează, avionul se vede negru, cu slabele lumini ale răsăritului în spate. Primele trepte le urcă ușor, de la jumătate simte că i se taie respirația, că îi fuge pământul de sub picioare. Ajuns în capul scărilor mai are de așteptat, nu poate să intre direct. Platforma se mișcă dintr-o parte în alta centimetri buni. Urechile încep să îi țiuie și simte că se dezechilibrează. Ar fi dureros să cadă, să își spargă capul de betonul pistei. În pragul ușii, o stewardesă cu părul blond, ochii albaștri, cu picioare lungi și sâni reliefați rotund, cu un decolteu larg, parfumată puternic, îi cere cu un zâmbet plin de ruj roșu biletul. Se fâstâcește, nu își amintește unde l-a pus, îl caută prin buzunare și îl găsește. După ce rupe o bucată din el, stewardesa i-l restituie, întinde mâna stângă și îi arată unde este locul lui. Ștefan vede doar degetul ei lung și alb, ce l-ar mai mușca!, unghiile lăcuite cu roșu. S-a așezat pe locul lui, în fața aripii. Scaunul e comod, sunetele se aud înfundat, ca într-un loc intim, se simte mai bine decât pe scară, mai ales că aici nu bate vântul și este cald și se poate destinde puțin. Încă ar putea să se răzgândească, să coboare și să se bucure mai târziu, după ce avionul se va fi prăbușit, că a luat această hotărâre. Nu își dorește să trăiască momente de regret că n-a profitat de aceste ultime clipe, de această ultimă ocazie. Dar cum ar fi putut să îi explice patronului că îi e frică de avion, cum ar mai fi putut să o convingă pe nevastă-sa să nu divorțeze? Ușa avionului s-a închis. Scara a plecat. Zarurile au fost aruncate! se gândi el. Stewardesele închid compartimentele de bagaje. În urechile lui, zgomotul seamănă cu sunetul cuielor bătute în coșciug, așa cum s-ar fi auzit dinăuntru. Doamne ajută! se roagă, în timp ce o stewardesă le face instructajul. Când ridică mâinile, cămașa îi iese din fustă și i se vede buricul.
Avionul, pe jumătate gol, se urnește. Înghite în sec. Au ajuns pe pistă. Accelerează. Inima îi bate puternic. Se simte mai greu în scaun. Aeronava se desprinde de sol. Ridică-l, să nu lovim gardul cu roțile! își spune el în gând. Așa, așa, zboară, dă-i bice, să nu-l oprești! Au ajuns deasupra norilor. Îi pocnesc urechile. Motoarele se încetinesc, simte că se ridică în scaun, i se face un gol în stomac, se prăbușesc? Îi vine să apese accelerația. Speră ca avionul să prindă viteză din nou. Dar nu se întâmplă nimic. Acum pot să își desfacă centurile. Prin hublou se vede cerul slab luminat, stelele încă strălucesc. Jos, totul este negru. Avionul se zgâlțâie puțin, iar el deja așteaptă catastrofa, momentul când avionul se va lăsa cu botul în jos. O stewardesă trage o draperie neagră prin fața lui. Respiră greu, dar nu cere nici un ajutor, așteaptă și se liniștește. Se aud tot felul de pocnituri, păcănituri și țăcănituri, s-o fi stricat ceva? O stewardesă ajunge cu căruciorul în dreptul lui. Mâncarea arată bine, miroase frumos, ar vrea și el o porție. Nu se poate, e doar pentru niște pasageri pakistanezi din spate, care sunt în tranzit, e mâncare cu specific și alta nu mai este. Poate să își cumpere orice vrea de băut. Se scotoci prin buzunare și găsi o bancnotă de un milion de lei. De banii ăștia își luă un pahar de whiskey. Motoarele au un zgomot șuierat, nu așa cum știa el de la Trabantul lui. Cerul s-a luminat. Motorul din dreapta are o strălucire roșiatic portocalie. Parcă a luat foc. Cel din stânga nu are nimic. Ce să facă? Să se ducă la piloți și să le spună sau să o roage pe una din stewardese? Lumina portocalie este tot mai puternică. Mă, dacă e incendiu adevărat? Am auzit că avioanele aterizează și cu un singur motor, deci n-ar fi nici o problemă. Se mai uită o dată. Lumina portocalie a devenit alb-gălbuie și îl orbește, trebuie să facă ceva. O cheamă pe stewardesă. Tânăra se apleacă, pe deasupra lui, peste scaune să se uite prin hublou. Apucă și el pentru o secundă să vadă puțin dintr-un sân rotund, neted, alb. Îi place parfumul ei. E răsăritul soarelui! îl lămurește amuzată. A dat-o în bară, cum a putut să fie așa de fraier? S-a făcut de râs. Acum or să îl bârfească toate în spate și, după ce aterizează, or să râdă împreună cu piloții de el, ăla care stătea pe 6F. Turbina se vede clar. Elicea se răsucește cu viteză. Cum de stau palele alea lipite acolo? Toate șuruburile, curelușele, rotițele și tijele trebuie să reziste până la aterizare. Viața lui depinde de toți oamenii care au umblat în motorul ăla și în alte părți. Ce bine că nu s-a făcut mecanic de avion! Dacă s-ar fi supărat, el ar fi aruncat cu ciocanul prin motor, ar fi dat cu ranga în el sau ar fi strâns șuruburile până le-ar fi înțepenit. Dar dacă a fost un singur mecanic la fel de supărat ca el pe viață și la fel de nervos? Dacă a băgat o singură sârmuliță acolo unde nu trebuie? Ia uite cum se îndoaie aripa, sper să nu se rupă. Doamne, dacă scap, nu mai zbor niciodată! Cred că în avion se spun cele mai multe rugăciuni, e cea mai mare densitate de credincioși, oamenii sunt cel mai aproape de Dumnezeu. Pilotul anunță că vor ateriza curând. Ștefan simte o ușurare, dacă nu s-a întâmplat nimic până acum, nici de-acum încolo nu se va întâmpla. Avionul aterizează lin. Aplaudă așa cum văzuse prin filme că fac pasagerii din avioane.
De la primul magazin l-a sunat pe șef și i-a spus că totul este bine. Banii i-a strâns repede, fără nici o problemă. L-a mai sunat o dată. Acesta l-a sfătuit să aibă grijă, să se ferească de rakeți, să nu facă vreo prostie. Avea o valiză plină cu bani, patru ore libere, să se plimbe să facă orice prin oraș. La cinema Unirea, un afiș cu femei frumoase și un avion în spate. A intrat. Din cauză că avionul s-a prăbușit, a plecat înainte de jumătatea filmului. În timp ce mergea pe stradă, gândindu-se ce să facă, unde să se ducă, a văzut doi bărbați musculoși care păreau că se țin după el. S-a dus la Catedrala Mitropolitană. Își dorea de mult să ajungă la moaștele Sfintei Parascheva să se roage. A intrat cu valiza plină de bani în catedrală, s-a oprit în dreptul raclei, și-a făcut semnul crucii, a sărutat-o și a îngenuncheat. Sfântă Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu să mă scape de rakeții ăia doi, să nu se întâmple nimic rău cu avionul de întoarcere, să nu îmi pierd serviciul, să nu divorțeze nevastă-mea, Doamne ajută! Se ridică în picioare, mai sărută racla o dată și se închină. Mâna stângă o ținea permanent pe valiză. Când a ieșit din Catedrală, rakeții dispăruseră. Intră într-un bar elegant și se așeză la o masă. Comandă o țuică, ca să îi scadă tensiunea, să îi ia din frica de avion. Statistic, zborul cu avionul este cel mai sigur. Adică ar fi mai probabil să pățească ceva în tren sau pe șosea. Dar dacă zborul lui va fi exact acel zero virgulă unu la sută? Își luă și o vodcă. Statistica trebuie și ea să se întâmple, altfel n-ar fi statistică, dacă se întâmplă chiar la întoarcere, mai ales că nu mai fuseseră accidente de avion de multă vreme? Cum să se mai urce iarăși în avion? În tren sau pe șosea, indiferent ce se întâmplă, ești totuși pe pământ, nu cazi. Ceru o pălincă. Luă valiza în mâna stângă, se duse la bar, îl sună pe șef și îl rugă să îi permită să se întoarcă cu trenul sau cu o mașină. Șeful se răsti, „nu fi copil, ți-am plătit bilet dus-întors, am de făcut plăți diseară, dacă nu vii cu avionul de patru ești concediat!”. Ștefan se întoarse la masă, începu să se gândească cum să scape. Observă că la o masă alăturată era o tânără blondă, cu părul ondulat. Avea o fustă scurtă, picioare lungi, era încălțată cu pantofi sport albi. Ștefan nu vedea prea bine dacă avea lacrimi în ochi sau doar i se părea lui. Se ridică și se duse la ea, târând valiza cu mâna stângă. Tânăra îl acceptă cu un zâmbet vag.
– Mă numesc Ștefan!
– Julia!
– Ați pățit ceva? Pot să vă ajut? Parcă aveți lacrimi în ochi?
– Eh, nu contează, mă bucur că am cu cine sta de vorbă în orașul ăsta. Dumneavoastră cu ce vă ocupați?
– Sunt privat, fac afaceri, sunt om de afaceri.
Lui Ștefan îi plăcu parfumul ei, felul în care își ștergea ochii cu șervețelul, sânii care se reliefau bine prin bluză, buzele cărnoase și roșii. Deși era convins că nu are nici o șansă, se bucura și el atât cât își putea permite, își imagina cum ar fi să o sărute, să îi simtă prima oară limba, apoi sfârcurile și se întreba dacă este sau nu rasă între picioare. Deși Julia a insistat că nu îi trebuie nimic, el a comandat băuturile, mâncărurile și prăjiturile indicate de ea. Avea să plătească din geantă și o să se înțeleagă el cu șeful să îi opreasă din salariu.
– Cum ai ajuns aici? o întrebă el.
– Am avut un concert la Viena cu prietenul meu. Eu cânt la pian, trebuia să ne căsătorim peste două luni. Pe avion a cunoscut o femeie, a plecat cu ea. Mi-a luat banii, lucrurile, m-a părăsit azi, de ziua mea. Am rămas singură. Noroc că aveam pașaportul în buzunar.
Ștefan fu impresionat, simțea o emoție puternică.
– Ce nenorocit, lasă că te ajut eu, îți cumpăr eu bilet să ajungi acasă! Își aduse aminte că trebuie să se urce iarăși în avion.
– Stați liniștit, nu e nevoie m-oi descurca eu într-un fel. Tătuca e avocat mare la Berlin, o să îl sun să îmi trimită bani. Sunteți un om bun, aveți suflet mare, nu vreau să abuzez.
Ștefan nu știa ce să mai zică, o strânse de mână. Ea îi zâmbi.
– Mie mi-e frică să zbor cu avionul dar îmi și place, zise el.
– Vai, un om ca dumneavoastră să se teamă de avion? Sunteți amuzant, m-ați binedispus.
– Câți ani ai?
– 22. Tu?
– Eu am 22 de milioane de dolari.
– Glumești!
Ștefan deschise geanta. Ea făcu ochii mari.
– Dar aici nu sunt mai mult de două sute de mii.
– Restul sunt la bancă, replică el cu un zâmbet ștrengăresc și îi sărută mâna.
Ea îl mângăie pe față. Ștefan îi sărută palma, apoi brațul. Ajunse la buzele ei. Limba ei era moale și plăcută. Sărutul fu scurt. Ștefan era excitat și emoționat de parcă i se întâmplase prima oară în viață.
– Julia, nu știu cum să îți spun, dar eu simt ceva pentru tine. This is the beginning of a beautiful friendship – recită el. Noi doi o să facem lucruri mari. Cumpărăm o casă mare, la Viena.
– Nu mai vreau la Viena, nu vreau să îmi amintesc.
– La Paris sau oriunde ți-ar plăcea. La parter o să punem un pian stainvai, mare, negru și lucios.
Julia îl asculta cu un surâs pe buze. Terminaseră de mâncat. Ștefan căscă. Se trase cu scaunul lângă ea și își puse capul în poala ei.
– Lasă-mă să stau puțin, să îmi revin. M-a luat așa o oboseală, nu știu ce am.
Ștefan avu sentimentul că o să stea o veșnicie cu capul acolo, lângă pubisul ei. Adormi.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com