Am ridicat capul din perna de pe patul improvizat pe trei scaune şi ascuns după masa de mic dejun spre a vedea înspre ce timp se îndreaptă ceasul.
„Zicea că vine la cinci la cafea! Ufff! Nu am întrebat…cinci ora nostră sau se referea la Londra sau poate New York?”
Toate trei ceasurile atârnate pe perete ticăiau concomitent…tic-tac, tic-tac…un sunet săcâitor, un sunet al îmbătrânirii şi totodată sunetul supărător al trecerii timpului..
„Voi îmbătrâni cu siguranţă aşteptând”
Uşa se deschide încet, iar el păşeşte foarte sigur, încercând să nu mă deranjeze din lecturarea cărţii. S-a oprit în faţa mea privindu-mă oarecum întrebător:
„Cu dumneavoastră am vorbit aseară nu?”
Am zâmbit ironic încercând să-mi înghid cuvintele, simţindu-le mai apoi cum alunecă în stomac , doar pentru a nu lăsa nemulţumirea din mine să răbufnească, poate doar pentru a nu mă revolta căci mi-am stricat iarăşi somnul degeaba. Apoi am văzut cum ochii i-au fugit pe coperta colorată a cărţii mele în timp ce mă îndreptam să-i fac cafeaua.
„Demoralizatoare cartea”
L-am privit cu ochii amorţiţi de somn, încercând să-i văd mai bine trăsăturile tinere ale chipului înghiţindu-mi din nou cuvintele şi muşcându-mi buza în speranţa că toate gândurile fugare din mintea mea provocate de acest scurt dialog se vor împrăştia.
„De ce?” a răsunat ecoul unui urlet interior.
„Cu ce drept îmi spuneţi una ca asta. Cine sunteţi de fapt ca să puteţi judeca lectura mea. V-am întrebat?”
„ Dar totuşi e o carte bună!”, i-am răspuns în timp ce îi aşezam cafeau pe masă.
Luni de zile acest episod mărunt din întreg serialul timpului meu m-a urmărit îndeaproape. Da! sunt şi eu un om sfârşit. Un om care nu-şi aminteşte copilăria. Un om care a fost şi este în continuă marginalizare, acelaşi om care de fiecare dată, când se satură îşi dă seama că nu are rost să continue ceea ce face căci alţii au făcut-o înaintea lui mult mai bine.
Sunt miop ca şi ei. Miop la fel ca Papini, la fel ca Eliade, iar pe zi ce trece devin tot mai invidios pe „ Romanul adoleşcentului miop” şi pe „Un om sfârşit”. De ce? Simplu pentru că aş fi vrut să le scriu eu. Mi-aş fi dorit ca toate acele cuvinte care s-au lăsat puse pe hârtie să îmi aparţină. La fel cu îmi doresc să nu mai fiu atât de neîncrezător în mine cu fiecare carte pe care o citesc.
Atâta adevăr în doar câteva cuvinte. Dar nu m-am gândit niciodată că acest adevăr poate fi doar începutul unui al jurnal. Un jurnal al ipocriziei, un jurnal al gândurilor mele, mai ales al vorbelor pe care voi cei însetaţi de cunoaştere nu-l veţi citi niciodată.
Cine ar vrea să citească o extindere a celor mai ascunse gânduri, care cu siguranţă nu vor atrage niciodată privirea şi mai ales interesul unor oameni culţi, oameni cu un nivel ridicat de inteligenţă, care niciodată nu vor vrea să privească un miop cu haine rupte, un parazit al societăţii moderne, care zilnic se perindă prin cafenele de josnică speţă, învolburat într-un pahar de vin slab şi plin de fum dorindu-şi doar ca vremea să treacă făra ca măcar să-l afecteze. Cine ar fi interesat să nu ocolească pe stradă un individ, care plimbându-se prin faţa vitrinelor se opreşte înaintea lor privind multitudinea colorată a coperţilor şi numărând în gând câţi gologani are în buzunar?
Nimeni!
La fel sunt şi eu un nimeni, dar unul care ştie să salute, ştie când să închidă o uşă după el, sau când trebuie să o lase deschisă, un alt nimeni care mulţumeşte, care se dă deoparte când e nevoit, care nu vorbeşte neîntrebat, care de cele mai multe ori tace când poate trebuia să riposteze… Un nimeni care speră neîncetat că într-o zi va creşte mare.
„Te aşteaptă mă taxiu! Hai plecă! Vreau să închid! Mi-ajunge măă!
Atât doar îmi amintesc, nemaiştiind când şi-a pus mâna pe umărul meu strângându-mă în timp ce mă ajuta să mă ridic. Apoi linişte. Liniştea din taxiul ce înainta anevoie făcându-mi casa să se îndepărteze în goana gândurilor care aşteptau să se aştearnă pe hârtie.
„ Pe Matei Basarab ca de obicei?”
Am încuviinţat din cap nefiind nevoit să răspund, să fac efortul acela neruşinat de a lega două sau trei cuvinte.
Amorţeala oaselor începe să devină tot mai dureroasă. Arcurile unei canapele vechi sătule de leneveala şi somnul meu mahmur mă îndeamnă să mă ridic, să o las să mai răsufle. Deschid încet ochii şi printre nebunia firelor blonde ce îmi acoperă ochii mă orbeşte o lumină palidă ce străpunge fereastra făcându-şi loc prin perdeaua galbenă de vreme. Ridic încet capul ajungând nevoit în mişcarea circulară şi grăbită a camerei.
„Nesimţitul iară nu răspunde! N-a plătit apa de o lună!
„Poate nu e acasă!”
Îmi aud vecinele cu vocea lor surdă cum şuşotesc în timp ce una dintre ele bate cu pumnul în uşă.
„Probabil doarme, o fi fost beat aseară!”
„Beat pe măsa, poate moare de ciroză în casă”.
Şi cum naiba aş putea să le fac să tacă, să nu-mi mai zgârie timpanele de dimineaţă cu problemele lor cotidiene? Cum să-i explic vecinei mele că nimeni nu închide apa, că doar a plătit-o, aşa cum o face în fiecare lună şi că m-am săturat de tot circul ăsta, care e doar pentru o ţigară, căci poate ca şi ieri Nelu ia găsit banii ascunşi în halatul de baie şi i-a dat pe o sticlă de rachie.
„Jurnalul! Aseară am scris. Am început un jurnal”
Îmi amintesc că aburii alcoolului m-au năpădit iar, e totul ca o ceaţă, ceva din nemulţumirea mea a răbufnit, a ieşit la suprafaţă, am început să scriu, un fel de jurnal.
Camera era goală când am ajuns acasă, nu mă aştepta nimeni ca de obicei, poate dacă nu erau vecinii din casă, şi cei de pe stradă, de care mă tem, aş fi lăsat uşa deschisă, dar nu aşa, îndărăt deschisă, să poată pătrunde oricine, doar ca să mă aştepte şi pe mine cineva, să pierd singurătatea asta ce îmi e tot mai stranie. Nu! cu singuranţă ăsta mi-e destinul, să mor aici în casă nevăzut şi nebătut de nimeni.
„Nesimţitule să-mi dai banii, că n-am de pită la copii!”
„Doarme Victoriţă, doarme! Lasă-l în amarul lui!”
„La cinci a venit acasă, l-am văzut când a coborât din taxiu. De taxiu are bani, haimanaua!”
Canapeau începe să mă înţepe tot mai tare, iar camera încet, încet se opreşte din mişcarea circulară cu care m-a zăpăcit provocându-mi o durere de cap , până şi vecina sătulă de tăcerea acesta de mormânt care zace în preajma mea a plecat. Am rămas singur să privesc cum razele unui soare bolnav îşi aruncă razele în intimitatea mea.
„Jurnalul! Oare ce am făcut cu el”
Am aruncat o privire pe masa la care îmi place să stau şi să-mi împrăştiu gândurile cu un creion şi totul era nemişcat. Caietul şi acuma parcă mă aşteaptă să-mi revărs în continuare nemulţumirea pe el, paharul a rămas la fel, gol, iar scrumiera e plină. Gândurile mele toate sunt la locul lor aşternute în straturi. M-am aşezat pe scaun şi am răsfoit primele pagini. E totul aşa cum am lăsat. „Jurnalul unui ospătar miop” aşteaptă doar să fie continuat.
În uşă au început să se audă iar ciocănituri nervoase
„Femeia asta chiar n-are odihnă?”Dumnezeule e Duminica amiaza.
Am privit pachetul de ţigări mototolit. E aproape gol.
„Să iau o ţigară, să merg să-i deschid uşa să o calmez sau să o las să bată iară?
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com